Gânduri despre iubire, posesiune, schimbare și alte chinuri ale (pre)facerii

jogging cu caruciorul

Când îl aud pe Valentin gângurind sau cerând insistent “Apa! Apa! Apa!” sau râzând și strigăndu-mă “Mă, ma-ma!” de parcă tocmai am făcut o poznă și câte și mai câte drăgălășenii pe care le spune sau le face, mă topesc. Și o parte din mine se și întristează la gândul că trece atât de rapid perioada asta magică. Știu și văd cum crește și se desprinde tot mai mult și îl iubesc atât de mult încât îmi dau lacrimile și mi-e adesea dor de el chiar și atunci când e cu mine și atunci îl strâng tare în brațe și el se lasă pe spate să-l gâdil sub bărbie sau mă strânge și el și mă pupă apăsat pe obraz, folosind nu doar buzele, ci și dințișorii și limbuța. Și râdem amândoi de ne prăpădim. Fericire pură. Îi sunt recunoscătoare în fiecare clipă că a venit și că e aici. Cei mai mulți părinți știu cum vine asta.

Dar adesea tindem să credem că am avea cine știe ce drepturi asupra copiilor noștri și că ei ne aparțin, prin prisma faptului că noi i-am (fi) făcut. Știți și celebra vorbă “Eu te-am făcut, eu te omor” sau “Cât timp stai la mine în casă, faci cum spun eu!”. De parcă bietul copil a venit ca musafir, nu în casa lui, în casa voastră ca familie. Și cum casa în care a venit e singurul lui refugiu și întregul univers, când i-ai spus asta deja l-ai dat afară. Și nu se mai întoarce, l-ai pierdut. Nu va crede despre tine că ești mai puțin decât un zeu, va crede în schimb că e ceva în neregulă cu el. De fiecare dată.

Dincolo de faptul că e sfâșietor de trist să gândești așa și că o astfel de atitudine nu va face decât să-i traumatizeze și să-i îndepărteze pe copii de părinții lor, este o atitudine care sufletește mutilează ambele părți – copii și părinți. Sigur, ne-am obișnuit atât de tare cu aceste răni, încât celor mai mulți dintre noi ni se par norma și ne resemnăm că așa e viața. Conștient sau nu, ne petrecem întreaga viață încercând să ne vindecăm, fiecare după propriile puteri – unii rupând coaja de pe bubă și provocându-și și mai multă durere în mod repetat, alții ignorând buba și șchiopătând toată viața, iar alții căutând să înțeleagă de unde vine buba și cum se poate ea integra în existența lor, ce anume le aduce ca experiență de viață, ce îi învață și cum pot face să cultive mai multă bucurie și mai mult echilibru în viața lor cotidiană și cum pot face astfel încât să nu o transmită și copiilor lor.

De fapt, nu noi i-am făcut pe copiii noștri. Nu suntem nici autorii și nici proprietarii lor. Ei ai venit la noi. Atât de mult ne iubesc încât au venit la noi și își pun chiar viața în mâinile noastre. Ba mai mult, în timpul sarcinii celule fetale circulă prin sângele mamei. Copilul nu e doar în ea, ci e una cu ea. Fascinant, nu e așa? Atât de mult ne iubesc copiii noștri încât renunță temporar la propria individualitate și devin una cu noi – experimentează asta nu doar fizic, ci și emoțional. În timpul sarcinii și o vreme după copilul simte tot ceea ce simte mama – și nu doar ea, ci și tatăl și cei din jur, în măsuri variabile, fără vreun filtru și fără posibilitatea de a alege.

Cu ce îi hrănim, deci, pe copiii aceștia care au venit la noi respectând o înțelegere mai veche și care ne iubesc atât de mult încât ni se dăruiesc cu toată ființa lor și ne privesc ca pe niște zei? Dacă ne gândim, o vreme chiar avem puterea de a decide dacă acești copii vor trăi sau nu. Și avem în fiecare clipă de ales cu ce îi hrănim (fizic, emoțional, spiritual) și ce fel de viață le oferim. Noi, zeii pe care se vor strădui ani de-a rândul să-i imite, cărora vor încerca din răsputeri să le facă pe plac, ale căror limite le vor testa în nenumărate rânduri, ale căror traume le vor absorbi ca niște bureți, ale căror apucături le vor prelua ca pe ale lor. Cum îi primim în viețile noastre?

E o iluzie să credem că iubirea noastră ca părinți e mai mare decât a copilului care a venit la noi. Nu e, nu poate fi. Poate încerca să se rafineze, să se ridice cât mai aproape de acel nivel, dar nu e acolo. Întotdeauna copiii vin dintr-un spațiu mai înalt, cu o puritate pe care o ghicim și care ne face să ne apropiem cu uimire de bebeluși. Nu vă mai faceți iluzii că au venit să-i învățăm noi ceva, nu au nevoie, au venit să experimenteze ceva, au venit cu o treabă și au nevoie de noi ca ghizi în prima parte a vieții. În schimb, am putea noi învăța atât de multe de la ei.

Ba mai mult, există și părinți care nu-și iubesc copiii. Pe unii dintre ei i-am întâlnit. Sună ciudat? E cât se poate de real. Și inimile noastre au fost atât de deschise cum sunt ale copiilor noștri în prima parte a vieții. Se întâmpla pe vremea când eram copii și ne raportam în același fel față de părinții noștri, înainte ca ei să ne frângă inima, să ne trădeze încrederea și să ne facă să ne închidem, să ne retragem, să ne temem de fericire și de vulnerabilitate. Nu din răutate de cele mai multe ori, ci cu cele mai bune intenții, dar în necunoaștere, în ignoranță și îndurerați de propriile răni nevindecate. În cel mai bun caz, acum a rămas pentru ei o iubire blândă și plină de compasiune și înțelegere. Dacă ne-am vindecat furia, durerea, frustrarea. Față de copilul nostru vom avea, ‘natural’, tendința de a copia stilul părinților noștri – ei ne-au fost modele. Și uite așa, în lipsa unor conștientizării și a lucrului susținut cu noi înșine, ajungem să perpetuăm durerea strămoșească.

Iar dacă acum îți faci o listă mentală cu toate sacrificiile pe care le-ai făcut ca să-ți crești copiii și îți aduci aminte cât de greu ți-a fost sau îți este, oprește-te. Nu sacrificiul este calea. Lumea spirituală nu ne cere să ne sacrificăm. Noi alegem cu ce atitudine ne trăim viața. Sigur, vom renunța/ am renunțat la multe lucruri. Sigur, nu e simplu. Desigur, vor fi/ sunt/ au fost nopți nedormite, griji, frici, dileme. Dar sacrificiul nu are ce căuta aici. Copilul nu ți-a cerut nicio clipă asta. Nu-i folosește la nimic. Dimpotrivă. Cum nici reproșul nu-i folosește și nici așteptările și comparațiile și presiunea de a face ceva, de a ajunge cineva, de a-ți împlini ție visele la care ai renunțat. Ce zici, în schimb, de bucurie? De alegeri informate, asumate, făcute cu bucurie, cu inima deschisă și împăcată? Ce zici dacă ai cultiva bucuria de a trăi în fiecare gest? Entuziasmul pentru viață, optimismul, pasiunea, plăcerea de a trăi în cele mai banale gesturi, prezența în fiecare clipă?

Mai mult, noi suntem și legal și moral răspunzători pentru binele și sănătatea copiilor noștri. Informați-vă deci. Nu mai acceptați sfaturi nesolicitate, nu vă mai luați după sfaturile babei Leana de la țară, nu-i împingeți în brațele rudelor pe care nu le agrează sau pe care nu le cunosc, nu-i folosiți pentru divertismentul musafirilor punându-i să facă tumbe, să vorbească sau să facă cine știe ce alte giumbușlucuri, nu-i lăsați pe mâna personalului medical cu iluzia că ați fi scăpat de resposabilitate, nu faceți ce face toată lumea cu iluzia că majoritatea ar promova vreun bine universal. Fiecare om este o individualitate. Informați-vă și faceți alegeri cu care să fiți împăcați și fericiți. Starea de sănătate este ceva foarte complex, nu înseamnă doar să nu fi murit și să nu te chinuie vreo boală fizică. Înseamnă și echilibru sufletesc, mulțumire și fericire. Cât de sănătoși sunt copiii voștri? Dar voi?

În plus, cât de mult ne ajută și ne motivează copiii noștri să ne schimbăm în bine! Desigur, e mult mai lin dacă acceptăm această realitate, îmbrățișăm schimbarea și lucrăm din răsputeri să ne cizelăm. Cu cât ne opunem mai mult, cu cât ținem cu dinții de o veche ordine, de un stil de viață care nu se mai potrivește noului context, cu atât doare mai mult. Schimbarea se va produce oricum, mai repede sau mai încet, mai devreme sau mai târziu, mai lin sau mai zdruncinat. Știți deja, în viață singura constantă este schimbarea însăși. Cum ar fi să o-mbrățișăm cu bucurie și să fim pe val, nu tăvăliți de val?

Copii ne pot motiva să fim cele mai bune versiuni ale noastre. Îmi aduc aminte că pe vremea când am început să lucrez la grădiniță începusem să-mi analizez toate gesturile, toate obiceiurile, gândurile, cuvintele și să fac curățenie. Copiii aceia nu aveau nevoie de toată mizeria care zăcea în mine, de tot praful, de mirosul de stătut. Aveau să absoarbă totul ca fiind normalitate, bunătate, frumusețe. Nu puteam permite așa ceva. Astfel încât nici când eram singură între patru pereți știam că nu îmi mai sunt permise alunecări.

Copiii noștri (re)descoperă lumea pas cu pas. Au nevoie de noi să-i însoțim ca parteneri de drum, să ne aplecăm asupra fiecărei minuni de zi cu zi și să ne deschidem inima în fața măreției vieții. Au nevoie să le insuflăm această bucurie de a trăi, admirația și respectul pentru tot ceea ce există, să ne minunăm de fulgii de zăpadă, de muguri, de frunze, de flori, de insecte, de mustățile cățelului care ne linge pe mână, de dulceața fructelor, de prospețimea ploii, de răcoarea dimineții, de căldura razelor de soare. Cât de des te aude copilul tău râzând? Cât de des și cât de mult te uiți în ochii lui? Cât de mult te bucuri în mod real de natură? Cât de des te vede nervos, serios, preocupat, tensionat? Cât de des te aude certându-te? Ești conștient că ești pentru el modelul de adult? Că exact așa cum ești tu își dorește să devină când va crește? Că asta este imaginea lui despre frumusețe și bunătate? Dacă te gândești că ți-e greu, imaginează-ți cât de greu este atunci pentru copilul tău.

Copiii noștri sunt persoane. Nu jucării, nu obiecte. Au, deci dreptul la imagine și la viață privată. Știu, vă dedicați însăși viața creșterii lor. Știu, sunteți mândri de ei. Atât de mândri încât nu vă puteți abține să nu vă asumați reușitele lor: “Astăzi ne-a ieșit un dințișor”, “Uite cum facem pipi.”, “Am adormit repede.”, “Ce mult am crescut.” etc Vă rog, nu le răpiți reușitele. Sunt doar ale lor! Oricât i-ați fi încurajat, oricât i-ați fi îngrijit și hrănit, lor le ies dinții, ei învață să facă pipi la oliță, ei încep să meargă și să vorbească, ei cresc. Și vă rog gândiți-vă de cel puțin două ori înainte să postați poze cu ei expunându-i pe rețelele de socializare în diferite ipostaze, eventual și cu organele sexuale la vedere, sau să trimiteți poze cu ei întregii agende telefonice. Știu, e cea mai rapidă și mai sigură cale de a obține prețioasele like-uri. Și deci dopamină. Și deci iluzia fericirii. DAR și ei sunt persoane. Au dreptul la intimitate și la imagine. Mai multă decență, discreție și chiar smerenie n-ar strica să cultivăm.  Fiți mândri de ei, iubiți-i, apreciați-i, încurajați-i! Au mare nevoie să fie iubiți și să le cultivați stima de sine. Direct, între patru ochi, nu cu ochii în ecran. Nu-i mai folosiți ca monedă de schimb, în scheme de șantaj emoțional și alte scenarii.

Revin și insist că nu sutem proprietarii copiilor noștri, că ei ne sunt cel mult veniți în grijă o vreme și că ne pot fi foarte buni însoțitori în călătoria prin viață. Dacă avem această deschidere. Nu noi i-am făcut, ci ei au venit la noi. Nu ne sunt datori cu nimic și nu le suntem datori cu nimic. Suntem aici și unii și alții împreună pentru că așa am ales, în libertate. Nu există sacrificiu, scăpați de iluzia asta care vă aduce numai durere.

Nu m-am trezit eu ‘expertul lui Pește’, eu doar îmi aștern gândurile din propria călătorie, cu speranța că pot fi de folos. Dacă simțiți că nu e pentru voi ceea ce ați citit aici, sunteți liberi să treceți mai departe, la lucruri cu care rezonați. Voi fi foarte bucuroasă să citesc părerile voastre, dar vă rog nu încercați să mă reparați pentru că nu am nevoie. De ce mă trezesc vorbind? Sunt mămică și am lucrat toată viața mea de până acum cu adulți și copii ca profesor, educator, învățător. Și sunt un om viu, nu doar unul care n-a murit încă. Nu sunt nici pe departe perfectă, muncesc cu mine zi de zi și uneori am zile mai bune, iar alteori zile în care îmi vine să mă ascund. Doar că nu am timp de ascunzișuri și de pierdut vremea – am un maestru de un an și un pic care îmi dă de lucru non stop. Și își aduce ajutoare, deci n-am nicio scăpare. Țineți-mi pumnii!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

iona de marin sorescu

Sentimentele mele față de România au fost mai mereu ambivalente, niciodată n-am fost cu totul mișcată de sentimente patriotice profunde sau de vreo mândrie de a aparține acestei nații, pe care o respect îndeajuns încât să n-o consider nici mai bună, nici mai puțin bună decât alte nații. Deci stați liniștiti, că nici între timp nu m-a lovit vreo formă de naționalism, din fericire.

Mă consider nu doar un cetățean român sau european, ci un cetățean al lumii. Iubesc nu doar țara în care m-am născut sau țara care m-a adoptat de câteva luni, ci iubesc Pământul ăsta binecuvântat, care ne poartă pe toți pe spinarea lui în Univers. Cred cu tărie că granițele au de-a face cu o ordine exterioară a lucrurilor, la un anumit nivel. În același timp, iubesc să descopăr specificul local, cultura și obiceiurile, ceea ce e unic și autentic, oriunde ajung. Iar diferențele sunt minunate pentru că ne permit să experimentăm diversitatea, să ne lărgim orizonturile cunoașterii, să ne îmbogățim ca ființe. Iubesc libertatea de mișcare și cred că fiecare ne suntem nouă înșine datori să ne găsim locul care ne poate susține în ceea ce avem de îndeplinit în fiecare etapă a vieții.

Mi-ar fi plăcut ca, de sărbătoarea Centenarului, România să se fi pregătit măcar pe jumătate din cât a făcut-o Finlanda și mi-ar fi plăcut să văd mai puțină grandomanie, umilire, bădărănie, falsitate și mai puțin spirit comunist în toată această sărbătoare, mai puține pomeni și mai puține parade militare și defilări ale jandarmeriei (spre deloc, adică). Dar se pare că atât s-a putut, și de data asta. România, cu toate păcatele ei, rămâne însă țara rădăcinilor mele, țara copilăriei printre dealuri de poveste, la poalele munților, țara tinereții mele zbuciumate, țara profesorilor mei, țara primelor iubiri, țara atâtor dureri, speranțe și vise, țara de lansare în lume, țara părinților și a bunicilor mei, țara cu prieteni dragi de păstrat o viață, țara unde s-a născut fiul meu și unde m-am îndrăgostit de tatăl lui.

Îmi doresc să revin acolo cu plăcere și drag, îmi doresc să călătoresc în locuri pe care nu le-am văzut încă, să-mi duc copiii peste tot, să le povestesc despre meleaguri, oameni și obiceiuri. Îmi doresc să revin într-o țară unde educația este o prioritate națională, unde omul este respectat, iar cinstea, corectitudinea, respectul pentru viață, pentru Pământ și pentru Adevăr sunt valori de necontestat. De aici ar curge toate celelalte în mod organic, firesc, natural – infrastructură, sistem de protecție socială, programe coerente de incluziune socială, un sistem de sănătate funcțional, la standarde internaționale, orașe și sate bine gospodărite, un mediu respectat și protejat, un mediu de afaceri sănătos etc.

Știu că e greu să fim mulțumiți în tot contextul actual, dar cum ar fi să încercăm? Știți deja, noi suntem cei pe care îi așteptam. Nimeni altcineva nu va putea vreodată să ne facă fericiți, multumiți, recunoscători. Așa că vă propun să găsim motive pentru care să fim recunoscători și să facem lucruri care ne fac fericiți. Măcar azi, mâine, dacă nu chiar în fiecare zi. Fie că ascultăm o muzică, citim o carte, mergem la o plimbare, vedem un film, îmbrățișăm un om drag sau orice altceva ne mai face inima să danseze. Din bucuria asta ne adăpăm cu resursele necesare pentru a schimba lumea – în fiecare zi, nu doar când mergem la un protest sau la vot.

Eu, dacă aș fi în București, aș face o plimbare pe Strada Dumbrava Roșie și apoi prin Parcul Ioanid și aș vizita Casa Stork. M-aș opri la un ceai și o prăjitură la Vlaicu și aș îmbrățișa o grămadă de oameni dragi, cu care m-aș întâlni probabil în Piața Victoriei. Dacă aș fi în Petroșani, m-aș plimba pe Strada Independenței și pe ‘strada cu casele mici’, aș urca pe deal și în Parâng și aș merge la Buni să mănânc plăcinte fierbinți, cu brânză, mărar și foi de ceapă verde și să o ascult spunându-mi povești adevărate din copilăria ei dintr-un sat de lângă Cluj. Dacă aș fi la Oradea, mi-aș îmbrățișa părinții, sora și nepoții, aș mânca bunătăți făcute de mama și m-aș plimba pe malul Crișului și prin centrul vechi. Iată că sunt în La Hulpe și o să-i drăgălesc pe băieții mei, o să trebăluiesc prin casă și prin grădină și m-ar mai bucura o plimbare prin pădure, să apuc să pictez și să pun decorațiunile de iarnă prin casă, în timp ce fredonez colinde vechi românești.

La mulți ani, Românie binecuvântată, soră a tuturor popoarelor europene și cetățean responsabil al Lumii! La mulți ani, români iubiți, demni, curajoși și buni! La mulți ani, oriunde vă aflați! Ne doresc să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, să ne ridicăm capetele plecate în fața neadevărului, să ne scuturăm de orice formă de opresiune și să redescoperim bucuria de a trăi. La mulți ani cu pace și iubire, dragi Oameni! Acum și în fiecare zi, în fiecare viață ce va veni.

PS Poza este din Iona, de Marin Sorescu. Deschisă azi la întâmplare.

Ziua în care bucătăreasa, menajera, secretara și prostituata și-au dat demisia

De dimineață bătea un vânt răcoros și părea că vrea să plouă, dar s-a abținut. Norii s-au învolburat îmbufnați, dar nu s-au judecat – atât au putut să ofere lumii acum. Data viitoare, cine știe?

Chiar înainte de prânz a ieșit soarele și era o căldură plăcută, iar păianjenul care-și făcuse casă pe scara interioară, între a doua treaptă și perete, a mai tors un fir în lumina ce se prăvălea ca un caier de lână peste el prin fereastra îngustă din capul scărilor.

După amiaza a fost plăcută, nici prea caldă, nici prea răcoroasă, cu trafic moderat și precipitații inexistente. Iarba din grădină a prins o nuanță mai intensă de galben, iar între cele două tufe de coacăz s-a mai adâncit crăpătura din pământ. Bradul cel înalt a mai îmbătrânit puțin.

Seara a venit târziu, ca o vedetă mult-așteptată care întârzie la propria petrecere, la care invitații s-au îmbătat deja. A fost primită cu oarecare ușurare, pe fondul unor frustrări firești, manifestate sub forma unor remarci deplasate și zgomotoase.

A fost o zi ca oricare alta, doar că liberă.

Settling karma and travelling to Goreme

I wake up after about four hours of sleep and I am greeted by the golden light of the sunrise. There’s this sharp pain in the middle of my back, as if I’ve got ‘stabbed’ again. Since I am on holiday and quite far from my current city of residence, it comes as a bit of a surprise. Still, I remember last night had a very special part about getting even (a settlement of accounts between lovers from a previous lifetime).


 I am grateful for it and giggle as I am putting the pieces together and the complicated scenario that was so carefully orchestrated behind my back, casting me as a special guest star, seemingly in the very last minute, is stripped of all its secrets. And my crystal clear mind sucks all the charm out of it at the same time, too. (Just like I do with the creamy white foam on top when I have my latte on Thursdays, getting white, sticky, sweet milk drops on my lips, only to let the tip of my tongue remove them skowly. By the way.)

Former pride and old karma are so blissfully replaced by amusement, inshallah. And everything right after Rumi and Shams. By the looks of it, we agree we are even now and happy with the new settlement, so we can move on. You know those Mastercard commercials? Plane tickets checked etc, etc, etc. The newly conquered freedom… priceless! So another perfectly good former lover is free to become a good friend, if he will. (I did warn you about my special talent.) No hard feelings. No hard  anything else anymore, for that matter. Tesekkur, canim, yok benim. 

I take a cold shower (literally because I need to wash even if there is no warm water and metaphorically because I am a writer and I need a more or less clear perspective on the facts), do my nails, apply makeup and admire the unique combination of purple, yellow and pink surrounding my right eye – a signature blend that has my name on it. A friend says it matches the golden Konyan sunrise, so I like it even more. My left cheekbone is wearing blush. My right one doesn’t need to.


I take my luggage, leave my host’s key downstairs, on the doorman’s reception desk, and go to the otogar to catch my bus to Goreme, where I will be staying till the day after tomorrow, when I am coming back to Konya right on my mother’a birthday. I get on my bus and feel satisfied about the comfort level, so I relax. The new trip fills me with a sense of contentment and I start feeling the stillness that accompanies the newly created space to be conquered by fresh experiences.


“Oh, I want to travel” says Nari this morning, as she’s getting ready to go to work and I am watching the sunrise through the glass wall of the room downstairs in her apartment, where I spent two quiet, pleasant and safe nights. “You have so much energy when you travel, you have a fresh perspective on things, your senses are awake, you pay attention to everything… When you just work, work, work every day, you get tired and sleepy and lost in the routine. Why do people have to work?!” 


The bus starts and, as it leaves the clean neighbourhoods, with their new apartment buildings of Konya behind, the view gradually changes dramatically and I start thinking of Syria. I feel so close to her now. I have not been to Syria in this lifetime, but the scenery on the way reminds me of her somehow and I take a few pictures, wondering if Syria can ever be a travel destination for me. I take out my tablet and write, but then the air becomes so hot I think I am going to die and I cannot keep my eyes open anymore, so I take a nap and am awaken by the painful sound of my phone landing between my feet and, when I look up, I see we are in Aksaray. Here I have my luch on the go: chocolate candies and plain water. 


Turkey looks so clean and cold, hard, shiny and dangerous like the freshly polished pipe of a loaded hunting weapon being held by the big, strong hands of a psychopath with the sharp mind of a genius. Its people are still wearing golden rags of former glory, busy making ends meet and shattering distances at any costs. No one is alone here. Ever. Pain is hidden under the hijab or crushed in clenched fists, stuffed with sugar, smoked, washed down with cay or coffee and, secretly, alcohol. See, nothing separates us. We are all the same. Fear is no more than a virus we get while navigating news channels, never while traveling the world. 

All of a sudden, the view outside the bus window tells me I am in Cappadocia and in a few minutes the bus stops and I am told to get off. I am the only traveller getting off here and I am so surprised at the amazing view that I take small steps, to be able to take in the whole beauty and not change anything by making sudden moves or taking too deep breaths. 


It is my first stay in a cave house hotel and my hotel room is also much better than I taught myself to expect for fear of being disappointed. A nice surprise. On the other hand, the first contact with the people here tells me they work a lot and are underpaid and seem less friendly that their brothers in Konya. That gives me a little bit more understanding for my own brothers and sisters back home. 


And so my first day in Goreme, Cappadocia, can now officially begin. Since absolutely nothing on my trip so far has gone according to plan, I now have no plan and will just let life take it from here. So here we go!

Getting to Konya

I board my Turkish airlines plane to Konya and I am so happy to find large, comfortable seats and cushions and pleasant music on board. The plane is so much more comfortable than the one I came on from Bucharest and I think Turkish people must really love their own people. I have noticed how their self confidence often borders  arrogance, but I guess it is a healthier form of self respect than the Romanian ever adopted ‘snowdrop position’ or self-sabotaging attitude.


I sit down and take out my tablet to work on my Istanbul blog post. Next to me comes a guy who strikingly resembles my father. Actually, he is an interesting combination between my father and a friend of my father’s.He offers a cushion and inquires about my trip. As we leave Istanbul behind, we are speaking French and I can finally practice smugness and royalty in my perfect French accent again. It has been a while and I giggle inside when words and expressions come to me in ‘la francais de l’ocean’, a language invented with some friends, on the free principle that it makes no difference what words you’re using as long as you are faking the accent with enough pathos.


When I see Konya from up in the air, I feel there is something unique about her. In the evening air, hundreds of amber lights carefully arranged in a closely connected spider web are making me feel I am truly descending into a fairy tale land, all magical and special in its smallest details. I feel so much love curling up like a cat inside my chest and purring silently with contentment. I smile like an idiot again. And everyone who sees me cannot stop smiling back.

 The guy next to me explains he has been living in Paris for the past 35 years and is now visiting his sick, old mother. “C’est la vie”, he adds as I express my compassion. He then offers me a ride, but I decline the proposal, telling him I hope someone is waiting for me.

I am so happy as I get my luggage. No passport control this time. I am home. I search for my ride and do not see the guy. I try calling him and he doesn’t answer and I start thinking he stood me up. A shadow of what could become panic makes itself felt, but it is nothing serious, nothing that can wipe the idiot smile on my face, for sure.


I go for a taxi and the driver, a very big man, quickly comes out and grabs all my luggage, carefully placing it in the car boot. I take out my phone to show him a picture of the address and he simply grabs the phone from my hand and keeps it. OK, I think to myself, Turkish people are not so possessive of their phones. It can’t be bad. He then makes a call from his own phone and I realise he has no idea where the address is. I still do not panic. He hands me his phone and a guy’s voice on the other side is speaking English to me: “Hello, how can I help you?” I laugh and find nothing smarter today than “Can you please tell the driver to take me to the address I gave him?” “Call your friend”, he advises. “The driver needs directions.”

 So I ask him for my phone back. He gets the message and his huge hand passes me my phone. The battery is dying. I try calling the girl I am supposed to be staying with, but the call doesn’t go through. He grabs my phone again, checks the number and says “Ioc”. I know that means no. It finally dawns on me I am completely reckless and start wondering how the heck I am still alive, being so utterly irresponsible and naive. It is not a Turkish number. I do not have her last name. Or her apartment number. And I have no idea where she is from or what she does for a living. 

The driver then stops at this apartment building , I pay for the ride, he grabs my luggage and carries it to the entrance, has a long conversation in Turkish with the doorman, both completely ignoring my presence, and we leave again. He carries my luggage back to the car, we get in and takes me to another building. 

I start giving up and thinking of an alternative. I show him I need my phone to try to make a call and he gives me both mine and his and insists I should use his. I try calling my backup and it doesn’t go thorough. For a moment I even consider calling the guy I initially wanted to stay with, but remember we were not very friendly in our latest communication, after I rejected him on account of (too much) creepy sexual content. It can’t be that bad, I try to convince myself, but my pride awakens and finally makes a positive contribution.

 So I manage to call the guy who said would pick me up from the airport and didn’t show up. I convince myself he doesn’t sound sneaky or creepy and I pass the phone to the driver and they have their conversation in Turkish and he takes me to his address. We stop, get out of the car the driver carries my luggage to the gate and refuses to take any more money from me. 

My new host, a middle aged university professor who travels the world, shakes hands with me, a cigarette burning in the corner of his mouth, grabs my luggage and takes me to his apartment. I notice the ‘precious’ Turkish interior design, but the strongest impact is not from the pink armchairs, but by the thick smoke everywhere, making me take short and calculated breaths and my eyes all burn and let out tears.

 Two other people are there, a woman and a man, in front of a laptop, talking and smoking and playing music. We shake hands and introduce each other and I notice how the man a avoids looking at me and looks down as I come close. I am trying my best to be as natural as I possibility can, as if arriving in a stranger’s house, in a foreign country, with a completely different culture, in a strict and religious city, in the middle of the night is the most natural thing in the world.

 I quickly start explaining my situation and also the bruises and my host translates that the woman tells me I am cute. I smile a lot and I laugh to make myself comfortable. He then takes me on a tour of his house and quickly realise he must be divorced. There are traces of a former family, but now he lives alone. I soon regret my choice of clothes. I think about how long it is before my period and I encourage myself that anything can be treated. Though, on top of everything else, as I was saying in my previous post, lack of personal space in interactions with Turkish people should not be a reason for concern. 

I eventually get the WiFi password, plug in my phone and reistablish a connection with my (previous?!) life. It is still my birthday, although it seems it’s been ages since this morning, when I left home, so I have literally hundreds of messages. Nari, the girl I was supposed to be staying with, calls on WhatsApp and speaks to my new host. He tells me he can drive me to her place because they are neighbours and she is waiting for me with a surprise birthday party, so we should go.”Only if you want to.”

 I secretly thank God and quickly  grab my backpack, as the guy takes my suitcase and we head for the door. “Don’t forget your purse”, he says. And the woman brings it to me from where I left it, next to the wall. ” Oh, it’s OK, tesekkur”, I tell her. “There is nothing much in it, really. Just my passport, cards, plane ticket and all my money”. 

The guy again translates that she says I am cute. I start thinking ‘cute’ means ‘idiot’ in Turkish culture. But I smile and thank them with a short bow, hands put together before my chest, as if expressing my gratitude to a spiritual master. 

When I get to Nari’s house, I finally start relaxing. I am so tired I realise I cannot think straight anymore. It has been twenty hours since I woke up in the morning and I have been through too much. I leave the single guy who travels the world and get to this beautiful girl’s apartment, where a couple is also waiting for me, with their adorable baby. It is so quiet and peaceful and I finally sit down and enjoy. They seem such good, luminous people. Nari cooked delicious food and we eat and she takes out wine glasses that she bought specially for the occasion and I take out the bottle of special Romanian red wine that I brought with me and we enjoy the evening together. They keep insisting I should tell them if they look Korean or Japanese, but I cannot think straight and don’t want my hesitant answers to seem offensive. The couple are from Kazakhstan. I just know they look so beautiful. 

Before they take their baby and leave, they make me birthday wishes:

“You seem like a warm and good person, so may you always meet people who are like you. Also, be healthy, have a good career, good luck, happinesses, take care of yourself, find a good husband and start a wonderful family.”

34th birthday trip: day  1 – Bucharest to Istanbul

I have a special talent turning perfectly good lovers into best friends. So I am looking forward to meeting one of my best friends in Istanbul today at noon. 

The sky is clear and sunny as I leave Bucharest and, as always, I cannot get enough of the sky view. No matter how often I fly, I still think it is one of the best views you can ever have.

No one on the airport in Bucharest asked anything or made any loud remarks about my face. Nevertheless, in the typical Romanian tradition, everyone was staring and whispering. Absence and distance, a cold and safe net in which we get stuck in mid flight, like in a spider’s carefully woven web.
About Istanbul and hopefully photos, in a later post.

What a bad date taught me

Sure, it was just one of the many lessons teaching me the same thing. When it comes to life lessons, I am stubborn, I insist, I try again and again and again. But that is just me, don’t mind me.

I have had the precious revelation that we always want to experience our deepest pain passionately, with blood and tears and cuts and bruises. We will never go for the soft version and we never run away from it.

 Unconsciously we are looking for a solution to the ‘problem’. So we create contexts in which we can repeat the same experience with a different setting and different actors, every time hoping we would get out of it chin up and with smooth, unruffled feathers. 

But it doesn’t happen. Not as long as we are still under the illusion that there is a problem to solve, a battle to fight, a war to win, honor to defend, appearances to keep up etc.

When that changes and we feel we are enough, no image to work on, just moving on, heart and eyes open, that is when things can actually change. I hope, at least… 

I am just going to say it could’ve been the perfect couchsurfing hang out. Only it wasn’t. I felt it was not what I wanted, but I thought there is nothing bad about the experience itself. Well, I was right. There was nothing good about it, either. Except for the lesson. It is a precious one. 

PS Oh, and just like with my student, I do not play the ‘victim’ role in this story, either, but rather that of the ‘aggressor’.

Rituals

Shuffling dead leaves and crushing cigarette butts with their high heels, all wrapped up in their thick black clothes, the hookers are pensive tonight. Clients are few and far between. Turning tricks is getting more and more demanding. Every other day someone offers to pay in meal vouchers instead of cash. Since winter is coming, men hardly ever shower anymore. Why stick around? Why not move to Barbados? It’s not like the country cannot do without them. No one is irreplaceable. If the situation becomes desperate, there’s always the option to import.

Checking up on the hookers every night I go running gives me comfort. Just like hearing the church bells ring every Sunday morning. Or the muezzin performing the adhan when I’m in Turkey. It gives me something I can rely on. No matter how crazy life gets, no matter what happens to me or to the world, the hookers are always there every night, opposite the church, the church bells ring every Sunday morning and the muezzin performs the adhan five times a day from the minaret. Rituals. It’s one of the first things I learnt when I started working in Waldorf education – children need rituals; they give them a feeling of safety, something they can relate to, structure.

And all this time, up there, the moon is quietly filling up again, just like it does every month. Life can get as crazy as it wants, heart can be broken, hopes crashed, dreams postponed, days filled with work, week after week can pass with light speed, wrinkles can deepen, hair can whiten, earthquakes can shake, lies can be told, illusions can be created and destroyed, love can be fallen into and out of and so on.

So, as I’m heading back home, sweaty and tired, I’m counting my rituals: the hookers opposite the church every night I go jogging, the church bells on Sunday morning, he muezzin’s call to prayer five times a day (no matter how far I am from it), the moon filling up and becoming new again. Oh, and jogging itself. But that’s more personal, it depends on me, so it doesn’t feel safe enough. More about that another time. So go on, life, bring it on. I’m good. Ready for anything.

PS Photos taken last night, as I was riding my bike on my way home.

An unusual weekend

 

On Friday I was on the road for ten hours. The coach driver, a strong and beautiful woman in her forties, offered me candies and gave me a discount on the ticket. We caught a bad accident  and then heavy rain on the way and the coach was delayed for three hours. Never before in my life had I seen such a badly damaged lorry cabin. I doubt that the driver was taken out of it in one piece… A friend was then waiting for me at the end of the road and picked me up by car. He spent three hours waiting for me. And then carried my luggage to his car. How can I ever feel lonely? I am never alone. Never.

Then rain and cold and fog and moisture conquering everything for two days in this summer camp. Everything. Still, my heart was getting lighter and lighter. Saturday night came with singing and guitar playing and a lot of laughter and it felt so good to be with warm-hearted people and feel at home, among your own kind. And the next day, when I left the camp, a friend looked at me and said: “You are shining. And you look so kissable now.” “Thanks”, I said. “I’ve always been so successful with women.” And we laughed and hugged and said goodbye until next time.

On Sunday evening I was back to Bucharest, after a journey with three chain accidents on the highway and a speed ticket. Oh, and a fox crossed our road in a village, in plain daylight. As I was waiting for a bus to take me home, my phone rang. My good friend in Istanbul updated me on the news. I hadn’t heard anything.

“I was in the street when everything started. Suddenly, the army started shooting people. I saw about twenty people dying in front of me. For nothing… They were raising their arms in front of the military and saying: Shoot us, shoot us! And they shot them. And I remembered your words: You are a survivor. And so I got out of there.”

He is 23. Left Syria because of the war. Went to Lebanon and there was fighting there, too. Now Istanbul.

On Wednesday last week another friend gave me this book called “Istanbul Istanbul”, by Burhan Sonmez.

What is it with this life?

Now, in the light of this seemingly pure insanity, I am feeling so grateful for everything. For every breath. For every beautiful memory. For every kiss, every look that has ever felt like ‘yes, I recognize you from back home, I know who you are’. And for every hardship. Everything, every grain of sand, every smile, every step, every journey, every love story and every separation, everything has made me who I am today. And I am so in love with life. I am drunk on it. And I bow to the forces that bring us together every time. And I let go.

Cords

 

 

Cords

roots

An island planted in the entrails of the city
Shipwrecked on its shore
I find shelter
Succumbed to a will that is finally my own

A tall fire starts in the darkest corner
And there I call you

I love you

In all the languages I have ever spoken to you

In all the languages we will ever speak

 

 

I promised to come

Here I am

Now

Let go

I am free and you are free

I say it loud and clear

 

In all the languages that bound me to you

In all the languages that set us free

For all lifetimes to come