Salutări din tărâmul primăverii eterne

La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!

Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.

În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.

Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:

new year resolutions

Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.

Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.

Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.

E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.

Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.

Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!

Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.

Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.

Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!

A doua tură de biciclit cu bebelușul în Ardennes

Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).

Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.

Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.

Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.

Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.

Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.

Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.

A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.

După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.

Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.

Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.

Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.

După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.

PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.

Pozeeee (fără filtre), în ordine cronologică:

Adio, dar rămâi cu mine. Sau despre prima incursiune în Belgia

Recunosc, atunci când călătoresc mă feresc de români. Pe de o parte pentru că îmi doresc alte experiențe, vreau să văd cum trăiesc și alți oameni, să le ascult poveștile, să le privesc expresiile, să le observ gesturile. Pe de altă parte pentru că cei mai mulți conaționali, atunci când călătoresc par să dea dovadă de un provincialism greu de egalat.

Țin minte, de exemplu, zborul Madrid-București de acum doi ani, când mă întorceam din Porto. Aveam senzația că sunt într-un film de Kusturica, lipseau doar găinile care să se zburătăcească printre scaune. În rest, toate condițiile te făceau să te simți în rata de Frumușani. Sau în vizită la rudele din Cucuieții din Deal, care nu te-au văzut demult și te întreabă tot ce vrei și ce nu vrei să spui despre viața ta, te învață cum să pui murături și cum să-ți crești copiii, din experiența lor vastă și absolut de neprețuit. Și te îndoapă cu mâncare și nu pricep cum de nu mănânci carne când ei ți-au gătit și sarmale și friptură și șnițele și mâine plănuiesc un grătar în cinstea ta în curte, cu toți vecinii de pe stradă. Cam așa… Pe scurt. Așa că prefer să dispar subtil dintre ei și să caut autismul nordicilor sau discreția și politețea detașată a vesticilor. Sau, și mai bine, un loc retras de unde pot observa cât mai bine ce se întâmplă în jur. De fapt, asta căutam. Acum, de când cu bebelușul, caut locuri liniștite, ferite de intruziuni, unde putem sta liniștiți, ne putem juca, putem dormi sau povesti.

Însă știți cum e, karma te urmează oriunde te-ai duce. Dacă pleci în lume cu gândul că fugi de problemele tale sau că le poți încuia în casa pe care o lași în urmă, îngropa sub o dală de beton în orașul pe care l-ai detestat atâția ani, mai bine te mai gândești. Vei fi dezamăgit. Problemele te urmează cum își urmează bobocii de rață mămica. Au nevoie de tine la fel de mult cum ai tu nevoie de ele. Doar pentru că ești tu în altă parte nu înseamnă că le poți lăsa de izbeliște. Îți vei face treaba cum te pricepi mai bine să le rezolvi, iar ele te vor forma și cizela așa cum se pricep ele mai bine.

Așadar, e clar că zburând din și spre România vei da mereu de conaționalii cu care nu-ți dorești să mai ai de-a face. Așa că, vei întâlni și cuplul care fumează la coadă la autobuz și se ceartă în văzul lumii, ea micuță și slăbuță, cu pielea de pe obrajilor ciupită de vărsat, el cu pielea îngălbenită de la fumul țigărilor pe care niciunul din ei nu se poate abține să le tot aprindă cu mâinile tremurând de nervi, amândoi tensionați, încruntați, cu maxilarele încleștate, priviri dușmănoase și gesturi smucite, ostile.

Și pe tăntița care, cum te vede că vrei să scoți bebelușul din sistemul de purtare să-l pui pe măsuța de schimbat în baia din aeroport, vine și te anunță autoritar: “Vă ajut eu!” după care îți desface toate cataramele sistemului în timp ce te străduiești să-l ții pe bebe să nu cadă, pe fondul protestelor tale pe care le ia drept timiditate sau strămoșescul bun simț care te-mpinge să te descurci singur ca să nu cumva să deranjezi pe cineva, Doamne ferește. Nu se gândește deloc la importanța spațiului personal, a comunicării și a respectului pentru alegerile semenilor.

Și, desigur, pe toți ceilalți pasageri din avion care simt acut nevoia să aplaude la aterizare, făcându-te să-ți dai ochii peste cap. Doamne, încă se mai practică asta?! Dar oare oamenii ăștia își aplaudă și frizerul când le termină de aranjat părul, dentistul după ce le-a pus o plombă, ginecologul după ce le-a făcut o ecografie, cosmeticiana după ce le-a smuls părul? În fine…

Și pe bătrâna care trece pe lângă noi holbâdu-se la bebelșul adormit în sistem la coada de la controlul pașapoartelor exclamând: “Dar nu s-a sufocat deja acolo??” De parcă noi nu am fi de față, nu am auzi sau nu am înțelege. Se oprește apoi în mijlocul culoarului, blocând trecerea și vorbind tare și strident cu prietenele ei.

Desigur, și pe bărbații cu sandale și șosete, pantaloni trei sferturi și tricouri polo cu gulerul ridicat. Și pe domnișoarele care se plimbă ca pe cat walk, cu picioarele goale și rochițe albe care abia le acoperă fundul, astfel încât nu mă pot abține să nu mă gândesc că-și freacă chiloții de toate mizeriile din avion și aeroport. Și pe doamnele de la Frumușani, îmbrăcate elegant și colorat, care tocmai au coborât pentru prima dată din rată și se poartă adecvat ca să marcheze evenimentul istoric. Ah și cum era să uit? Tipele machiate strident, cu gene false și ruj roșu spre portocaliu, cu pielea bine ascunsă sub un strat gros de fond de ten și pudră, întreg ansamblul făcându-le să pară niște clowni.

Sunt rea, știu. Foarte rea!

Ieșiți mai târziu din karma de neam, descoperim că aici, în acest loc luminat cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, ritmul e lent și așezat, zâmbim mai mult sau mai puțin tâmp, ne pupăm și râdem mult învăluiți în parfumul de soc și de trandafiri care plutește deasupra pajiștilor și a grădinilor fără garduri care încojoară case răsfățate, pe sub ploaia mocănească pe care verdele o soarbe pe îndelete, tacticos ca o doamnă englezoaică savurându-și ceaiul.

horses belgium la hulpe forest green

Facebook îmi zice “Good morning, Daniela! Stay dry today in Waterloo.” Imposibil, deja m-am udat la picioare. Și, îngrămădiți sub umbrela prea mică, mergem din casă-n casă căutând-o pe a noastră. Ne gândim că n-ar fi chiar rău să transformăm acest soi de house hopping într-un obicei turistic peste tot pe unde ajungem în lume. Astfel, după ce ne rezervăm transportul și cazarea, să sunăm la câteva agenții imobiliare și să stabilim niște vizite în case în care ne-ar plăcea să locuim. Mă gândesc că ar fi ca o călătorie prin alte posibile vieți.

Casele sunt ca oamenii, mă gândesc. Sunt unele care te atrag de departe, dar când ajungi aproape te resping cu așa de multă forță că-ncepi să te-ntrebi dacă nu cumva ai nevoie de ochelari de distanță. Altele te atrag doar de aproape, ca o mireasmă suavă de parfum fin, doar puțin picurat pe sub lobul urechii – de departe nu ți-ar spune nimic. Altele sunt ca femeile tunate și știi sigur că n-ai să poți să strângi în mâini sânii ăia de plastic, deși arată atât de nenatural de bine. Altele au câte un detaliu atrăgător – cum ar fi picioarele lungi, un fund bombat, pectorali sculptați, sâni țuguiați, buze cărnoase. Dar, la naiba, privirea aia goală te-mpiedică să ai o relație cu ele. Și știi sigur, din prima clipă, că nu sunt the one. Iar când the one apare, știi de la distanță, încă înainte de a intra în raza ta vizuală, o simți undeva în străfundurile ființei tale și, deși poate are sânii lăsați, câteva kg în plus, fire albe sau a uitat să se epileze, te răscolește cu privirea ei profundă, te dă pe spate cu replicile inteligente și te învăluie în râsul ei contagios, astfel încât știi sigur că e a ta și că te oprești din căutări. Ba mai mult, te scoate cu totul din toate poveștile în care erai până atunci și, la scurt timp, nici nu-ți mai recunoști viața. Deși inițial ai tendința de a te opune, nu-i poți rezista. Eh, ce să-i faci…

Apropo de schimbat viața, ne hotărâm ca, după ce ne mutăm aici, să începem un proiect social de salvare a melcilor. Da, știm, e de mare angajament. Aici plouă des și melcii sunt peste tot. Peste tot. Chiar peste tot. În cadrul proiectului, am oferi transport gratuit melcilor care doresc să traverseze strada sau trotuarul până în cea mai apropiată grădină. De asemenea, am repara fracturi de cochilie, iar melcii homeless ar primi, desigur, cochilii pe care le-am putea confecționa din materiale naturale – de exemplu, unghiuțe de pitic colectate și lipite printr-un proces foarte laborios și minuțios. Intenționăm să accesăm fonduri europene. Cauza melcilor are potențial și e de maximă importanță.

Un drum printr-o pădure bătrână ne aduce o întâlnire cu câțiva căluți tare simpatici și ne hotărâm să ne apucăm și de echitație în puținul timp liber pe care l-am avea odată început proiectul cu melcii.

Alte câteva detalii:

  • Spanioloaicele gălăgioase de la hotel, pe care am vrut să le lipesc de pereți, dar m-am abținut până când tovarășul de viață a ieșit pe hol la ele și le-a spus foarte frumos: “Please go back to your rooms.”
  • Agenta imobiliară care se străduiește să ne convigă că proprietatea pe care tocmai am vizitat-o nu este potrivită pentru noi pentru că este umezeală la subsol, mușchi crescut pe acoperiș și proprietarul nu pare dornic să repare problemele. “You know, I rent and sell houses, this is my job. But I have to be honest.” Mă umplu de recunoștință, am întâlnit încă un suflet prieten.
  • Căldura de duminică m-a convis de necesitatea unei grădini în care să ne lungim ca șopârlele la soare. După ce am salvat de la pieire toți limacșii care ne ies în cale.
  • Târgul cu bunătăți și alte chestii de lângă gara din Waterloo mi-a adus aminte de târgurile de lângă calea ferată de la stadionul din Petroșani. Deși nu erau cu bunătăți.
  • Locul ăsta seamănă mult cu Suedia – lumină până noaptea târziu, păduri și lacuri, răcoare. Doar că oamenii, în loc să se întoarcă din drum când dau nas în nas cu tine sau să se uite rapid în altă direcție, îți zâmbesc și te salută. E o Suedie mai mică și mai prietenoasă, unde chiar poți să-ți găsești chirie ca simplu muritor.
  • Tăcerea dintre noi în drum spre gară, liniștea interioară care s-a lăsat ca ceața în văi.
  • “Dacă e a noastră lucrurile se vor lega și, dacă nu, găsim soluții” mă asigură tovarășul de viață mascându-și propriile frici. În ciuda temerilor pe care le avem, că doar oameni suntem, avem încredere în propriul destin și așa abordăm orice ni se ivește în cale. Deși mai cădem și-n agitație și stres, capul e mereu deasupra valului.
  • În coada de români de la ceck-in, bulucindu-se nerăbdători, așteptăm cuminți distrându-ne cu bebe când o familie din fața noastră se dă frumos la o parte și ne spun, serioși și politicoși: “Noi vă lăsăm să treceți în fața noastră, sunteți cu bebe.” Deși inițial refuzăm, oamenii insistă. Există și așa ceva.
  • Cina în aeroport, ca-ntr-o oază de liniște într-un deșert de agitație. Pianul.
  • Stânjeneala de a nu ști în ce limbă să-i mulțumești domnului care se apleacă și îți ridică trolerul răsturnat peste bagajul unui alt domn la coadă la îmbarcare, cu bebelușul în sistemul de purtare și tatăl bebelușului ocupat să organizeze celelalte bagaje.
  • -Please leave them open, îi spun însoțitorului de bord ca să apucam să ne punem bagajele după ce am ajuns chiar ultimii oameni în avion.
    -Ce doriți? mă întreabă el încordându-și pectoralii intens lucrați la sală și eșuând să mă impresioneze.
  • Bebelușul, după supt intens și somn profund în timpul decolării, își face prieteni în avion zâmbind cuceritor și povestindu-le vrute și nevrute în limba bebelușească. Insistent. Până când toți pasagerii din jurul lui râd topindu-se sub privirile lui și un nene chiar scoate telefonul să-i facă poze când îl atenționez ferm că nu sunt de acord. Plâns și oboseală apoi.
  • Privit cerul.

airplane shot sky sunset

Ne întoarcem ca să ne facem bagajele.

A journey with the little fruitarian runner on board. Day ten: Alexandroupolis – Bucharest

The next morning, though we’re sleeping in a tent and hear the birds chirping, other campers snoring, still others zipping and unzipping their tents, others starting their cars and so on, getting up doesn’t seem the easiest thing to do, so we keep postponing, although sweaty and hungry, until around 9 o’clock.

It’s another hot day when we leave the camping, having said goodbye to the sea, the island a little bit hidden behind clouds, making it easier for us to go home, of course. We do some shopping for the road (mainly fruit for the little fruitarian runner, of course) and hit the highway. (Oh, yes, the supermarkets are open today in Greece, it’s Tuesday.) I realize only now how close we are are to the Turkish border and that partly explains the large number of Turkish campers who were our overnight neighbors.

I get a lump in my throat as we’re leaving. It’s been like a honeymoon in three and perfect just the way it was and I don’t want it to end. Ever.

We resolve to speak English on the way back and there is a short delay before we start. Stalling is something we are especially good at, by the way. English between us is awkward and I’m thinking about the little fruitarian runner overhearing our conversation and imagine he’s feeling a bit confused.

Sunflower fields are growing on the side of the highway and I can’t imagine why I didn’t notice them a week ago. For mysterious reasons, the GPS takes us on a detour through a narrow road in a fir tree forest before taking us back to the national road. It looks beautiful and deserted. Only later will I find out about the stories of the Bulgarian robberies and hijacks. I can only be happy I had no worries on the road.

We make a stop in Velko Tarnovo for a hot walk, to stretch our legs and see the castle there on the outside, before getting on with our trip, making plans for the time ahead so that the return doesn’t seem purposeless, pointless and joyless.

Related posts:

For photos from this journey, follow “A lover of the road” on Instagram and Facebook.

A journey with the little fruitarian runner on board. Day nine: Leaving the island

We postpone getting up, having absolutely no desire to pack and leave this place. When we do, eventually, it’s because we want to be kissed by the sea again.

We pack and have a pleasant breakfast on the balcony, accompanied by butterflies and singing cicadas, while the sheep in the neighboring garden are silent this morning.

We carry our luggage and stuff it in the car, then head to our favorite beach in the south – Lakkoma. I’m holding up through the swim and the first few minutes on the beach beds, but then sadness and a feeling of longing and lack creep inside and I give in.

“I don’t want to go…” I complain, rolling on to one side. And then, trying to keep it all together and struggling for a more positive attitude, I add:

“Let’s make our life beautiful every day. Let’s do beautiful things that make us happy. So that we are not sad about having to go back home.”

I can feel the water evaporating from my darkening skin as when we get out of the car in the harbor and look for the ticket office. We have already purchased the ferryboat tickets online and we need to have them printed there. The sun is cruel.

We eventually find the office, following the directions of a beautiful islander. We get in and stand in line for a few minutes, to benefit from the impoliteness of the clerk, an overweight middle aged man, of course, who can speak only Greek. He is very rude and shows us how bothered he is by the electronic tickets we show on the mobile phone screen. He finds it difficult to read the ticket number and, when he manages to, he keys it in on his computer and prints our tickets, which he throws on the counter in front of us without a word. I secretly think it is life’s way of making leaving easier on us.

We then send postcards to our family and ourselves, which we have written on the beach after the swim. Hoping for the best, I take them out of my turquoise purse and slip them in the yellow box on the side of the road in the harbor.

I desperately need to go to the toilet and choose the taverna I have been admiring the whole week but never gone to. It’s an old, wooden one, traditionally looking, with the walls of the tight space inside full of old black and white photographs of the island and its people. The overweight middle aged guy (of course) sitting by the side of the door cries out:

“Provlima!” When I ask about using their toilet and points across the street, directing me to the public toilet in the harbor, which I haven’t noticed before. That makes it even easier to get on the ferry.

We later board the ferry, shuffling our feet to the outside deck and spend almost the entire 2.5 hour trip standing, all the time looking at the island we are sailing away from and at the beautiful shades of blue of the waves the ferry is cutting through my beloved sea. I wish I could kiss her a thousand times more before I turn my back and go on my way, before I dream of her, before we meet again.

samothrakis from the ferry in the harbour

We want to see dolphins (not a dolphin, this time), and our wish is granted. A lovely school of dolphins comes close to the ferry, playing with their babies, starting a competition with the fast going boat and surprising us with their swift moves and quickly changing directions.

The little fruitarian runner starts a series of strong kicks right before we get off, making us wonder if he’s actually more of a martial arts fighter than a runner.

After trying unsuccessfully to find a supermarket open in Alexandroupolis (“No, is closed, is Monday today”, we are explained), we go to the camping without any fruit for the little fruitarian runner, except for the glass of fruit juice we got from a juice bar on the way.

We choose our camping spot, check in, park the car and head straight to the beach. It’s big, crowded and a little dirty and the water is even more unpleasant, with an uncertain shade of dirty green, algae, feathers and unidentified fragments floating in it. It all makes it easier to go back home… But we can still see Samothrakis rising in the middle of the sea, straight ahead.

“You know, this island is the first thing we saw when we got here a week ago and we had no idea that was where we were going… And here we are, a week later, after having explored it, still looking at it.” I remark pensively, and I feel this  sense of protection from the high mountain that allowed us to climb its highest peak. It’s still watching over us and I get a lump in my throat and goosebumps at the thought.

“Thank you.” I send out the thought with a deep bow.

I miss it already.

 

Related posts:

For more photos from this journey, follow “A lover of the road” on Instagram and Facebook.

A journey with the little fruitarian runner on board. Day 8: Water. The last full day on the island

This morning is slower and, during our breakfast on the balcony, a small basket tied with a rope descends next to the table. I follow the rope upwards and I am met by the smiling face of the lady of the house, looking down at me from among her laundry hung out to dry.

“Hello! Kalimera!” she says, pointing to the small basket.

“Kalimera! Efharisto poli!” I reply, picking up from inside the basket a white bowl with the best olives in the world.

She was very kind and came to our door with a plate of delicious apricots the night we were back from the mountains. We spoke some more Greek then and I was happy to have someone to practice with.

After breakfast we make a stop at the bakery but, being Sunday it’s closed today, so we shortly stop at the supermarket on our way to Fonias.

Once at the river, we start going upstream, back into the land of dragonflies and soon find the vathre (pool) where we bathed the first time we were here. It’s tempting, but we don’t jump in this time, but walk ok, determined to get to the waterfalls.

And before long, we find a bigger varthra and we can hear the water falling from the left, hidden behind a huge rock. We climb on and see the gorgeous waterfall from above. We continue the climb through the forest but give up after a while, eager for a bath down below and then for a swim in the sea and relaxation on the beach.

So we go back down and when we get there we find a crowd of loud people taking a swim. We can’t be bothered. We ARE going to jump in no matter what. When we do, in spite of the cold water, we are amazed by the beauty and the freshness of the place. There is such purity and such clarity about it. We swim to the waterfall and let it splash us with its fresh, clear water.

“Clean me”, I tell her, “purify me of everything I no longer need, everything stale, everything burdening me, make me clean and clear, purify me. Thank you, thank you, thank you.”

After the purifying and refreshing swim in the vathra, we go down the river, get back to the car and go to Lakkoma beach in the south. We crash again under the same bamboo umbrella, take a swim and just relax.

We have a meeting with Carlota at 8.45 pm, so we go back to the house before sunset. The view of the mountain rising up to the sky on the right, the tumbling hills with their olive orchards below, gradually becoming lower and lower until they turn into the pebbled seashore that pressed against our foot soles a short while ago, all in the mild, golden light of the setting sun are signs of paradise.

At home we are offered ice cream by the lady of the house, while waiting for Carlota to finish her giggly conversation with the young English couple that’s just arrived, looking for gifts for a wedding they are attending in Alexandroupolis next week.

When she is done, we are next. Like a good host, she asks us about our stay and is particularly interested in our climb on the Feggari two days ago. She’s impressed by our performance and asks about the baby, whom she insists is a “strong boy”. And she is right. Later on we pay for the room and her mother in law comes and makes good wishes for us and our baby, expressing her gratitude and good will.

“Write to us”, Carlota says, “send us pictures and come back with your boy!” And then translates her mother in law’s words: “She wishes you that with only one cry to take him out.”

 

Related posts:

For photos from this journey, follow “A lover of the road” on Instagram and Facebook.

A journey with the little fruitarian runner on board. Day seven: Chora and the beach

After yesterday’s adventure we are feeling tired and sleep more in the morning. Our desire to leave the house is insignificant, but since we still haven’t done all we set out to do, we eventually convince ourselves to get into the car and then do some more walking.

It’s a very hot day and our first stop is at the bakery. Being hungry, we buy more than what we strictly need and then, after having our usual morning ice-cream by the lavender bushes in the garden of the bakery, we head to Chora, the capital of the island, a high village up on a slope, built amfitheatrically and resembling a citadel, with its extremely narrow, steep streets and small, tiled roofed houses, with wooden blinds and dozens of colorful flowers.

We walk around and visit a shop where I get a nice pyrite pendant and then we pay a visit to the folkloric museum, which is really interesting to see, especially upstairs, where you can spend time inside a traditional Samothrakiam home and read about the different functions of the home areas, feel the texture of handwoven silk fabric and wonder at the Turkish influence in Greek traditional culture and at both the Turkish and the Greek influence in the Romanian culture.

Walking along one of the narrow streets, we stop at the end of this very tight and steep staircase lined with huge begonia clay pots and are approached by this old man speaking Greek to us. He disappears after manages to direct us upstairs to this 1300s tiny dark stone church and, as soon as we enter, I feel I can’t breathe for a few seconds. It feel like a lot of anxiety and sadness has been experienced there by people desperately seeking refuge. We spend a few minutes in the cool air of the tiny church and then we are back outside, in the scorching heat.

We also visit the ruins of the local castle, built in the 1400s as part of the defense system of the island. The view of the sea from among the ruins is very nice and walking on the iron net above the water cistern feels interesting, too. Over the years it fell pray to several conquerors and at the beginning of the 21st century it actually housed the headquarters of the local police, but the building was eventually taken down so that now the castle has historical and touristic value to the island.

A bit later, after we get some fruit (of course, you know for who) and cold water, we head south and crash on Lakkoma beach, under a bamboo umbrella, enjoying the soft breeze and the small waves licking the hot pebbles on the shore. We read and write, take naps and relax.

It is here that, for the first time, I read out loud a story to my boys: “The Fork-Tongued Princess” from “Tales of the Peculiar” by Ransom Riggs – the book I got from the English bookshop in Uppsala, Sweden, this winter, a month and a half before the little fruitarian runner came into our lives. He shows his gratitude through repeated kicks that start his father and me giggling.

 

Related posts:

For photos from this journey, follow “A lover of the road” on Instagram and Facebook.

A journey with the little fruitarian runner on board. Day four: The southern part of Samothrakis

Finally a sunny day, spent entirely on the southern part of the island. Started the day at Lakkoma beach, where we took our first swim in the sea. The water was a bit cold in the  morning, but nothing like the one in the mountain rock pool the day before. The little fruitarian runner loves it when I swim.

Then we drive to Profitis Ilias, the highest village in the southern part of the island, famous for their goat cooking (which we don’t try). We take a walk, visit the local church (I am surprised to find it open, since not a soul is here :P), then we have water and juice at a cafe nearby, where all the Greek I can remember is very useful.

The little fruitarian  runner gets his daily portion of fruit, everywhere I go. So here we pick sour cherries, wax cherries and apricots from the trees lining the road, some in deserted gardens, others not. Since I’ve grown my bump, people seem very tolerant with me and everyone is staring as if we were some kind of aliens. We sort of are, I guess.

We later crash on the Pahia Amos beach, a long, sandy one at the end of the road on the southern coast. It is here that we wait for the sunset and make plans for the next day.

Only at 8 pm do we realize the sun has the peculiar tendency to set in the west. Most of the times, at least on this planet. And we are in the south.

So we get in the car and drive to catch the sunset back in Profitis Ilias, up on a hill behind the church we visited earlier. It is so peaceful as herds are heading back to their homes and dogs are barking in the distance. I wonder how some people can be hiding in their homes right now, wasting their time in front of their TVs when such wonderful shows are put on by nature. Every day at about the same time, in the same place. You just can’t miss it unless you really want to.

A more quieter day, finally a hot summer day in the drier, Mediterranean climate of the south, driving along narrow roads cutting through ancient olive orchards. Such a small island with so many micro climates, so few inhabitants and even fewer tourists!  So different from the rest of Greece we have seen so far and in a completely different world than Romania. We can’t help loving it.

 

Related posts:

For photos from this journey, follow “A lover of the road” on Instagram and Facebook.

You should come with me to the end of the world

“Is there any chance you might come to Cambodia with me one day?”

“Cambodia?!” I ask, turning on my mental gps and trying to locate it on the map. Is it in Africa? I wonder, but I quickly cover up my confusion with a smile and decide the best answer to a question you don’t know the answer to is another question: “Why would I want to go to Cambodia?”

“Because it’s beautiful…” he replies squeezing my arm.

We’re walking together in Cismigiu, the oldest park in Bucharest. He’s my oldest friend. 84.

A long conversation follows as I’m trying to figure out why he wants to take me to the end of the world, since I can’t afford to pay for almost anything on such a long and faraway journey.

“I tell you, if I were fifty years younger, you’d be having a very hard time trying to get rid of me. But I’m not, so I can just be your friend”, he says laughing, trying to assure me of the terms of our relationship and help me relax into the proposal. But I still find it difficult.

“You like travelling, don’t you? So why then can’t you accept that life is giving you a present?” he finally asks the question that manages to convince me to say yes.

“Really?” he asks. “You are coming?” Now he’s the one who’s surprised. It’s the first time he’s met someone who’s as crazy as he is, it seems.

This is who I am. Once I know it’s something I want, I jump in head first and I go all the way. There’s no half measure with me. And I am brave enough to go to the end of the world with someone I’ve known for a very short while. I am thirsty for life. I have been so since I decided to live, after having been so close to death in early childhood.

It’s been one year since my journey to Cambodia. And it was one of the most exciting experiences of my life. It has changed me. Now, a year later, I’m going on another journey. This time with a partner. Not a friend. Not just a lover, either. Someone I’ve decided to give a chance to. It’s hard, I’m not gonna lie. Every day I am a battle ground for these two inner forces – the one saying I should leave and travel on my own and the other one, the softer one, that wants love and companionship and dreams of domestic bliss, both on and off the road. I try to love them both. Last year this is what I asked for, keeling in all the temples I visited: “Send me my partner. Send me my travel companion. And I will serve You forever.” This is what I got.

PS More about the current journey and the one in Cambodia soon on the blog.

PPS The title of this blog post is a line from a song by Aphrodite’s Child that I like – End of the world.