Sometimes having everything can feel like having nothing

Tonight I had a little conversation with my youngest, as he was running his palms against my face, my chest and my arms.

“Mommy, I love you very much.”

“I love you, too.” I said. And then, just like that, I stopped time.

And I just breathed the same air as he was breathing.

This is it, I said to myself, feeling the moment dilate like air in a hot air balloon, all my senses flooded by happiness.

Why don’t I just lie here right now, with no plan of helping him fall asleep sooner, no plan of getting up earlier and sitting in front of my laptop.

What’s the point? What’s the point of this marathon? Did I sign up for this? Who’s to say my life is worth the hours I spend working? Who’s to say my life is worth the amount in my bank account or the value of my properties or how sustainable I’ve learnt to live? Who’s to say anything about MY life but ME? And who am I lending my voice to?

“Nathaniel, I love you. Thank you for choosing me as your mother. You are such a special child, so strong and so brave and so loving and kind. I learn so much from you every day. I love you very much, thank you for our time together, I love sleeping next to you and waking up together and playing with you every day. I am so happy we are together. Thank you.”

He listened quietly while running his small, warm palms up and down my cheeks. Then, without another word, he put his arms around me and fell asleep.

And I continued my train of thought.

Sometimes having everything can feel like having nothing.

There is a level of freedom where it feels like you are on top of the world and the height can feel overwhelming. And you can feel a bit nauseous. And lonely.

Take another look around you. Not many people around, right?

Because most of them have their little boxes to mind. Their titles, their routines, their shoulds, musts and oughts, their little lives where they feel safe. Everybody seems to have it all figured out.

Not you.

You’ve stepped out of your boxes a long while ago. And several times. You’ve left comfort behind so many times. Because you’ve made an important promise to yourself: you will never give up freedom for comfort.

Yes, you may be feeling nostalgic.

It’s all right.

It’s all right to even go back to one of your little boxes in one of your past lives. You know you won’t last in there.

What will you do when you can do anything?

It’s a hot summer’s day in Bucharest

And Bucharest is terrible on hot summer days. It looks as if a dragon’s breath has run over it at light speed, several times.

And I’ve just got off the tram on this long boulevard lined with tall, grey communist apartment buildings and I’m looking for a newly opened bookshop. It is part of a very elegant bookshop chain and it’s supposed to be here somewhere.

I finally find a passageway between these two dusty buildings and there it is. Behind the busy boulevard, a dirty plot, with holes in the dry mud and plastic bags flying around like in that famous scene in that American movie I forget the name of. You know, almost, just almost art. Garbage everywhere. I make my way to the door of the bookshop.

Inside there is a bourgeois atmosphere. Elegance, the scent of connoisseur’s tea, of freshly printed books, the polished squeaky wooden floor, the carefully chosen, well placed warm lights. The place feels like a lonely member of an aristocratic family that’s lost his way in a blue collar neighborhood.

And nothing happens. I don’t meet anyone special. In fact, I don’t meet anyone at all. Apart from the shop keeper, I am the only one there. I don’t remember buying anything remarkable, though I probably did buy something just to make the shopkeeper feel better (yes, I often did that and still do it sometimes).

How in the world have they opened this bookshop in this horrible place?

And why the heck does this memory keep popping up in my mind, more than ten years later, while I’m out playing with the kids, doing house chores or whatever? Nothing happened! Why do I keep seeing this? When I was there, I never imagined I would remember anything about that experience. Because it was totally unimpressive. And, again, NOTHING happened.

And as I’m talking to a friend about it the other day and as she’s really listening, I hear myself asking THE question: what did I feel then?

The answer was already there and it struck me like a bolt of lightning:

A deep lack of belonging. A sense of the outcast, the margin, the uninvited guest, the rebel.

Story of my life.

In a rush to slow down

It feels as if I’ve been running a marathon since the beginning of 2020. Lived in three countries, moved house five times. I’m not sure I know how to stop or even slow down. Only lately do I surprise myself taking deep breaths again, looking into my children’s eyes – I mean really looking, stopping all else. It’s fascinating to watch them descend on earth one day at a time. Only to find their way back up again, as we all do, when the time comes.

I’ve managed to stick to the habit of writing letters to them, through all the changes and challenges. I already miss their early days and months. I miss myself in those times. I miss their father in those earlier times. I miss feeling so carefree (yes, that’s the way I felt in those times). We didn’t have our families close for help, but I felt so cared for, so loved, so protected, so safe. Having very young kids is definitely one of the most tiring and difficult times in one’s life, but it is also probably the most beautiful time. Or so it has been for me. I wonder if I can ever be that happy again in this lifetime. Is it allowed?

I’m definitely in my mid-life crisis. Reevaluating my life. I’ve lived so many different lives in this lifetime. I’d got used to having no regrets. If I learnt anything valuable from my first lover, a rough lieutenant ten years older than me, is that it’s better to regret something you’ve done than something you haven’t had the courage to try. So I’ve tried e v e r y t h i n g I’ve ever been curious about.

And I have never been curious about conforming or fitting in or about living the same day over and over. So now I’ve discovered regret. Having left the most beautiful house and the most beautiful village I’ve ever lived in, in the most beautiful neighborhood. Regret has such sharp teeth. It deepens wrinkles and dries up skin. I often find myself lately wishing I’d been curious about living a comfortable life for a longer time.

2020 threw us out of the life we knew. Not just us as a family, but us as humanity. To me it felt like I lost a whole world. It set me out there, looking so desperately for that place. Home. Looking for it out there as if it ever were to be found out there. Looking for that place where freedom can never be taken away. As if freedom were ever given to us by an outside authority to be taken away as they please. Looking for home as if home were not the whole earth for as long as I’ll be around.

Reminder to myself: stop moving, start traveling. And travel light. You are everything you need and everything you will ever truly have.

What now?

To be continued. Soon.

Death tends to be so radical and precise, doesn’t she?

Like a cold pair of scissors suddenly severing the stalk of a freshly bloomed peony.

Then the helpless muscles in the arms hopelessly tensing never to reach again.


Never that flesh, never that smell, never that look in the never that color of the never those eyes.


Life is never like that ridiculously oversized ice-cream that they sell in that utterly uninteresting Swedish town –

You never get enough of it.

Death always comes like a summertime storm. You never expect it. And even as the thunders are rolling, you still can’t believe it’ll get you all wet to the bone and cold as ice. It’s summer.


We who are temporarily left

behind –

flooded by waves and waves of neversaid words, nevercast glances, nevergiven hugs, neverforgiven mistakes, nevergiven chances, neverlived dreams, neverdone work –


not for those who have crossed,

but for our own murdered innocence.

We weep

for our own betrayals.

Where did kindness drown?

Stark naked in front of this cold mirror –

The shame.

Is this who i am?

I am


I want to go back!

Just one more second of kindness.

Just one more second.


Please let me go back.

A beggar kneeling by locked gates.

Time can be so…

What’s the word?


Oh, no, that’s actually me.

Time is just

A circle

PS I want to remember you as you were when our eyes first met. Do you remember? That surprise. That oh-my-god-I-know-you look? I want to remember you like that. So that I will recognize you again next time we meet. All of you.

Am cumpărat fructe de mare

Unele încă mai mișcau când mi le-am băgat în tricou, lipite de sâni și de burtă. Le voi împărți cu el, m-am gândit în drum spre casă. Când am ajuns, el nu era acolo. M-am bucurat, cred că m-aș fi jenat să mi le dezlipesc de piele-n fața lui. Mi-am ridicat tricoul. N-aveam nimic pe dedesubt. Nimic înafară de creveți, scoici și pui de calamar lipiți de sâni și de burtă.

Un copil doarme încovrigat ca un motan. Celălalt îmi molfăie un sân. El intră. Zâmbește. Are fâșii lungi de dantelă roșie prinse-n păr.

-Ne vedem mai târziu, mă duc să cânt, îmi spune zâmbind și se apleacă să mă sărute. Se oprește o fracțiune de secundă la câțiva milimetri. Zâmbește.

Îi cuprind gâtul cu palma și-i apăs buzele pe ale mele. Mi-e dor de el.

-Ce mult ai de oferit și ce mare nevoie ai să primești, îmi spune lăsând o gură de aer să se strecoare-ntre gurile noastre.

-Mulțumesc, îi răspund. Nu că ar fi vreun compliment, mulțumesc că ai remarcat, îi răspund afundându-mă-n golul dintre buzele noastre.

M-a sărutat apoi în ritmuri inventate, cântând la buzele mele ca la pian. Și-am râs.

-Ne vedem mai târziu, a repetat înainte să iasă.

Plouă mărunt

Plouă mărunt deja de mai bine de o săptămână și stropii mici răpăie cuminți pe acoperiș. Ploaia se aude ca o pisică imensă torcând molcom. Copilul mic se strânge în cuibul pe care corpul meu încovoiat i-l așterne. Copilul mare mă caută cu palma și căldura degetelor lui zăbovește pe brațul meu. Ușor-ușor, palma i se-nmoaie și alunecă, prăbușindu-se lângă spatele meu. Aud respirația caldă a tatălui lor îmbrățișându-ne pe toți trei.

Închid ochii. Copilul mic îmi frământă ușor sânul în somn. Buzele i se desprind și-apoi mă caută din nou. Îi sărut fruntea și mă odihnesc o vreme acolo, în sărutul acela, în momentul acela, în mirosul lui de bomboane de lapte cu sare. Mă afund în această clipă care se dilată și mă cuprinde ca o burtă în care mă odihnesc.

Văd dealurile verzi ale copilăriei mele, copacii înalți legănându-se, vârfurile albe ale munților. Moliciunea ierbii îmi primește talpa și glezna, iar vârfurile firelor îmi gâdilă pielea gambelor, desenând drumuri peste drumuri peste drumuri. Cântecul neîncetat al greierilor și zumzetul albinelor umplu tot spațiul minții. Și mă afund în iarba parfumată și alerg și simt aerul acela infinit umplându-mi plămânii. Peste zumzetul gâzelor din iarba dansând se iscă vântul în crengile copacilor, aud scârțâitul unui trunchi înalt și un cal nechezând. Mă las pe spate, cu brațele deschise și privesc cerul, în libertatea lui măiestuoasă.

Mi-e dor de mama și de mirosul ei discret, pudrat, fragil. Mi-e dor de mâinile bătătorite ale bunicii. Mi-e dor de tata și de-mbrățișarea lui strânsă, mereu grăbită. Mi-e dor s-ajung acasă. Mi-e dor să mă primească.

scurt îndreptar de exprimare liberă a iubirii

respirația catifelată a copilului când doarme
căldura tălpilor freamătând de dorul pământului
dorul din pieptul tău, deși el e încă lângă tine
fiecare secundă nemiloasă suflă ca-ntr-un balon de săpun un tot mai mare gol
f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f
balonul ți se lipește de burtă și crește
oricât ai încerca să-ți întinzi brațele să-l cuprinzi
hăul e tot mai mare
apropie-te de el
cândva a fost doar în sufletul tău
cândva a fost cu totul în trupul tău
n-a stat și nici nu va sta nicio clipă
scufundă-te în el ca-n mare
afundă-ți nasul în părul lui
lasă-ți un deget să i se cuibărească-n palma moale
lipește-ți inima de el
uită de tine
închide ochii
odihnește-ți buzele de pielea lui
odihnește-ți sufletul în ființa lui
rămâi acolo cât timp te primește


Când mai ai timp pentru tine?


Adesea când mă fură graba, îmi aduc aminte de Beppo, măturătorul din povestea Momo. Beppo era un om simplu, care își făcea treaba cu seninătate și plăcere, știind că munca lui este utilă. “Măturând străzile, lucra încet, dar continuu: la fiece pas o respirație, iar la fiecare respirație câte un măturat. Un pas – o respirație – un măturat. Un pas – o respirație – un măturat.” Așa de frumos povestește el cum, având în față o stradă lungă de măturat, nu trebuie niciodată să te gândești la toată strada dintr-odată, ci doar la următorul pas, la următoarea respirație, la următoarea lovitură de mătură. Procedând astfel, explică el, gândindu-te mereu doar la ceea ce urmează, activitatea îți face plăcere, ceea ce e esențial pentru a-ți face treaba cum trebuie, fără să obosești.

Multă lume se plânge că nu mai are timp pentru sine. Mai ales acum, în izolare, când toate rolurile pe care le jucăm în viața noastră se desfășoară sub același acoperiș: părinți, angajați, șefi, antreprenori, iubiți, soți, amanți, prieteni, copii și, pentru unii mai nou, profesori, bone, parteneri de joacă. Cei care locuiesc singuri s-au trezit, în schimb, cu o grămadă de timp în centrul singurătății lor, dar tot cu toate rolurile sub același acoperiș.

Poate această perioadă de izolare ne ajută să descoperim cât suntem de binecuvântați, poate ne dăm seama că nu ne-am dori să trăim acest ‘sfârșit al lumii’ în niciun alt loc și în nicio altă companie. Perfect. Să ne exprimăm recunoștința pentru binecuvântările și darurile de care ne bucurăm.

Pe de altă parte, pentru foarte mulți acum totul pare mult mai greu pentru că nu avem unde fugi – nu ne mai parcăm copiii în instituții, nu mai mergem la sală, la bere cu prietenii, la mama, la salon, la serviciu etc, iar unii dintre noi nu mai merg nicăieri, căci s-au închis în casă de mai bine de o lună și au găsit, în sfârșit, pretextul perfect să se afunde în depresie și să-și plângă de milă.

Este imposibil acum să ne mai păcălim. Suntem față în față cu realitatea crudă și brută a vieților noastre. Imposibil să nu vedem dacă locuința noastră nu răspunde nevoilor noastre, dacă nu suntem în locul care să ne susțină, dacă avem o căsnicie eșuată, dacă nu suntem părinți buni, dacă ne urâm jobul, dacă nu suntem acolo unde ne-am dori în propriile vieți etc.

Minunat. Perfect, chiar. Iată, asta e treaba noastră acum. Cu asta avem de lucru. Asta avem de vindecat. Asta ne pune viața pe tavă. Fix rana asta cea mai mare. Să ne uităm bine în oglindă și să ne întrebăm fără ocolișuri: Ce te doare? Și încă odată: Ce te doare? Ce te doare? Și tot așa până curge sânge.

După ce a venit Valentin pe lume, îmi aduc aminte că-i spuneam unui prieten că niciodată nu m-am simțit mai neliberă. Și am avut nevoie de o vreme să mă adaptez noii vieți. Nu schimbării, nu noilor evenimente, ci noii vieți. Și după ce a venit Nathaniel a fost similar. Toată viața mea și chiar identitatea mea de dinainte rămăseseră în urmă. Obiectiv vorbind, asta nu era nici bine, nici rău. Era firesc. Greutatea a venit pentru că rămăsesem temporar atașată de o viață și o identitate care trecuseră. Odată ce le-am dat drumul (și da, a fost un proces complex și greoi, căci mă despărțeam de mine însămi) și am acceptat cu deschidere noua viață și noua identitate, drumul a devenit mai lin.

Eu văd viața ca pe o călătorie. Deci în continuă transformare, dinamică, nu cred că trebuie să alergi până dobândești ceva, fie material fie nematerial, după care te poți odihni. Nu am venit aici să mă odihnesc și nici în vacanță. Am venit cu treabă. Iar treaba mea cea mai importantă este propria mea transformare. O transformare continuă, clipă de clipă. Aspectele mele necizelate sunt în lucru permanent. Asupra lor lucrez conștient, în măsura în care le sesizez și pot lucra, și lucrează toți factorii exteriori prezenți în viața mea, toate relațiile mele etc. Iar aspectele mele deja cizelate sunt mereu la treabă – pe de o parte mă susțin în munca mea cu mine însămi și, pe de altă parte, sunt puse constant în slujba celorlalți prin tot ceea ce aduc în lume. Așa aleg eu.

Dar timpul? Când mai am eu timp PENTRU mine, acum, că am doi copii mici? Unde mai sunt eu în noua ecuație de familie? Sunt întrebări juste. Timpul meu pentru mine este acum. 24/7 este timpul meu. Non stop trăiesc pentru mine. Nu aștept să adoarmă copiii ca să am timp pentru mine. Fiecare respirație este timp pentru mine. Și pentru ei, desigur. Doar este vreo diferență?

Sigur, am zilnic nevoie de timp CU mine. Am nevoie să citesc, să mă ocup de corpul meu, să meditez, să scriu, să-mi pun ideile în practică, să lucrez. Și pentru asta am nevoie de disciplină, organizare și colaborare. Nu-mi iese în fiecare zi, dar mă străduiesc să găsesc un echilibru. Am nevoie să-mi reînnoiesc energia, să mă adap de la un izvor nesecat pentru a putea fi în formă optimă în toate rolurile mele. Eu nu merg la job 8-10-12 ore și aștept apoi să înceapă viața mea. Nu făceam asta nici înainte de copii. Viața mea era tot 24/7 a mea. Alegeam și aleg în fiecare clipă cum o trăiesc.

Cum fac asta? Exersez prezența în fiecare gest, în fiecare activitate, în fiecare clipă. Am în permanență în gând sensul a ceea ce fac și mă întreb constant ce însemnătate au gesturile și vorbele mele în context. Am grijă să fiu în locul și compania potrivită în fiecare etapă de viață. Mă joc cu copiii mei și îi privesc cu deschidere, atenție, respect și recunoștință, gătesc cu bucurie și creativitate, iar când nu simt asta, nu gătesc. Fac toate celelalte lucruri care țin de părințenie și de familie cu aceeași energie. Când nu simt să le fac așa, când sunt prea obosită sau într-o stare proastă, las pe mai târziu tot ce pot lăsa.

Dacă aveți impresia că vă sacrificați ca părinți pentru binele copiilor voștri sau că iubirea voastră de părinți e superioară oricărei forme de iubire, mai gândiți-vă. Copiii aceștia și-au pus întreaga ființă și însăși viața în mâinile noastre. Și ne cizelează ca pe diamante, clipă de clipă. Atât de mult ne iubesc. Câți dintre noi mai suntem capabili acum să ne punem întreaga existență în mâinile cuiva?

Ei nu sunt nici jucăriile noastre și nici niște îngerași. Sunt niște persoane într-un anumit stadiu de dezvoltare și intr-un anumit punct în propria călătorie, au propriile aspecte luminoase și propriile aspecte în lucru. Și când ne scot din minți și ne vine să-i lovim (și unii dintre noi cu siguranță chiar o fac), să nu ne ascundem de noi înșine. Să ne privim cu claritate și onestitate. Ce mă doare? Și încă odată: Ce mă doare? Mă simt neimportant? Mă simt neiubit? Mi-e frică să nu cumva să pierd controlul? Am obosit? Mă simt nerespectat? Mi-e teamă să nu fiu luat de prost? Mă simt bătrân? Mă simt singur? Simt că mi-am ratat viața?

Nu există niciun vaccin și nici vreun medicament care să ne vindece aceste răni în lipsa prezenței noastre, a recunoașterii lor, a privirii oneste, a acceptării, integrării, înțelegerii. Paharul cu vin, partida de sex, ciocolata, filmul, romanul pregătite pentru după ce adorm copiii nu sunt medicamentul. Pot fi evadări temporare. Rana rămâne. Până când întâlnește privirea justă și e tratată cu adevăr.

Apropo de răni, nu mi-e indiferent cu cine împart aerul. Îmi iubesc foarte mult copiii și familia. Spun asta pentru că știu din experiența de dascăl că sunt și părinți care nu-și iubesc copiii, iar viața mi-a arătat că sunt și destui oameni care își urăsc partenerul de viață, părinții, colegii, vecinii etc. Sunt convinsă că a avea relații cu sens, care să te susțină, în care să te simți fericit și împlinit este esențial pentru calitatea vieții fiecăruia. Sunt sigură că prezența celor din jur ne influențează până la nivel celular. Și niciodată nu e prea târziu să facem schimbări. Oricât de greu ar fi.

Am trecut prin destule despărțiri, știu cum e. Deloc ușor. Dar a zis cineva că trebuie să fie ușor? Mai greu e să stai în orașe, case, joburi și relații care îți ucid sănătatea fizică, psihică, spirituală. Iar perioada aceasta de izolare nu este o perioada de întemnițare în locuri și alături de oameni care nu se mai potrivesc în călătoria ta. Poți reunoaște realitatea așa cum este, te poți focaliza pe a găsi resurse pentru a supraviețui până poți face și fizic schimbările necesare. Poți fi recunoscător pentru călătoria împreună de până acum și pentru capacitatea de a vedea ceea ce ai nevoie să schimbi.

Mi-am amintit recent de o imagine care mă însoțește de câțiva ani și care m-a ajutat într-un moment când am avut nevoie să dau drumul unor atașamente: Țărmul este mereu acolo pentru mare. El primește fiecare val. Nu-i vine greu să primească fiecare val și apoi să-i dea drumul din nou și din nou. Nu se atașează de niciun val. Eu sunt țărmul în viața mea și primesc oaspeți. În viețile altora, sunt valul. Venim și plecăm în libertate. Și e minunat așa. Completez acum: țărmul și valul nu au vreodată nevoie să ia o pauză de la existența lor, să-și ia timp pentru sine. Sunt într-o continuă transformare unul sub acțiunea celuilalt și a tuturor celorlalți factori de mediu. Țărmul nu-și face griji că nu-l va găsi valul și nici valul nu se teme că nu va ajunge la țărm. Nu se sacrifică în procesul de a-l transforma pe celălalt și pe sine și nu-și doresc altceva decât ceea ce este. Și tot ceea ce există este într-o continuă transformare.

Subliniez deci, tot timpul vieții mele, fiecare respirație, este pentru mine. Nu dau timpul acesta nimănui. Membrii familiei mele, prietenii mei și chiar vecinii îmi sunt tovarăși de drum în călătorie. Ne dăruim reciproc prezență în acest timp comun cu ceilalți, iar asta ne transformă permanent. Și această prezență este cel mai prețios dar pe care ni l-am putea vreodată oferi. Împreună în această prezență, în acest timp în care viețile noastre se intersectează, putem fi de folos și putem contribui la o lucrare mai mare.

PS Este momentul perfect să (re)citiți Momo de Michael Ende.



Aceste zile de autoizolare în sat


Azi de dimineață Cristi era într-o ședință pe skype când am ieșit cu copiii în grădină. Era înnorat și Valentin și-a făcut rapid de lucru cu niște pietricele, iar Nathaniel, după ce s-a uitat curios de jur împrejur, a început să-și cânte în sistemul de purtare până a adormit. Înconjurați de toată verdeața și de cântecul neobosit al păsărelelor (care începe la 3.30 am!), m-am umplut de recunoștință și liniște.

Vreo jumătate de oră mai târziu, alergând după Valentin în fața casei, am început să aud pianul. Achille are 96 de ani, o grămadă de probleme mari de sănătate și cântă la pian aproape în fiecare zi. Locuiește împreună cu Monique, soția lui, în casa de vizavi. Valentin s-a oprit din alergat și a tăcut mâlc, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi ascultându-l. Când a terminat, am scos telefonul din buzunar și am sunat-o pe Monique.

– Bună ziua. Daniela sunt. Sunteți bine?
– Daniela, bună ziua! Și eu voiam să te sun. Da, suntem bine. Voi? Aveți tot ce vă trebuie?
– Da, sigur, mulțumesc mult pentru grijă, îi spun și iar îmi dau lacrimile.
– Am fost azi la supermarket, continuă ea, să știi că se găsesc de toate, doar la începutul săptămânii a fost nebunie.
– O, ce bine, mulțumesc. Mulțumim mult pentru concertul la pian, vă rog să-i transmiteți lui Achille că ne-a plăcut mult de tot, sunt foarte fericită că-l pot auzi.

Luni a fost ultima zi (și prima fără copii) când am ieșit la cumpărături la Cle de Champ, magazinul micuț de unde ne facem cumpărăturile zilnice – legume și fructe proaspete, în special. Intrau câte doi clienți odată, păstrând distanța. Era o coadă răsfirată la intrare, iar oamenii își zâmbeau încurajator și se salutau cu blândețe, privindu-se în ochi.

-O să fie bine, o să vedeți, mă asigură Patrick, patronul magazinului, în timp ce așează produse pe rafturi. Pământul vrea să ne schimbăm, iar noi nu vrem de bună voie. Veți trece cu bine prin încercarea aceasta, copiii au nevoie de dumneavoastră și au o misiune importantă. O să fie bine, o să vedeți. Iar de mâncare vom avea, am avut grijă și am făcut provizii pentru noi.

– Mulțumesc mult pentru încurajare, aveam mare nevoie de asta, îi răspund zâmbind, gâtuită de emoție și lacrimile aproape că-mi țâșnesc spre el, așa că privesc repede în altă direcție.

În seara asta ne-a adus personal produsele comandate până la ușă.

-Am lăsat bonul în lădiță, îmi strigă din stradă când mă vede în ușă, plătiți prin transfer bancar oricând puteți. O să fie bine, aveți grijă de dumneavoastră! Seară frumoasă și vă mulțumesc!

Iar lacrimi. Am plâns săptămâna asta și de îngrijorare și de neputință și de furie, dar mai ales de fericire și recunoștință.

PS A înflorit cel mai prietenos cireș din lume.

Cum a venit Nathaniel la noi. Partea a patra, când chiar vine

– Alexandra, de ce crezi tu că are nevoie acest bebeluș ca să vină pe lume în siguranță, o întreb pe cea de-a doua moașă a mea, mamă a cinci copii și foarte tânără bunică. 

– De timp, îmi răspunde fără să stea pe gânduri, zâmbindu-mi înțelegătoare. O să iasă din burtă până la urmă, toți ies, adaugă mângâind muntele care m-a strivit sub el. 

Am rămas tăcută ascultând. Alexandra venise la noi și mă consulta. Peste două zile se împlineau 39 de săptămâni, termenul limită până la care moașele mele mă puteau susține în planul meu de a naște acasă.

– Poate ai nevoie să plângi puțin, a adăugat ea. Poate te ajută să te eliberezi. Și poate ți-ar face bine să te relaxezi cu Cristian și Valentin, să petreci un timp liniștit cu ei, sunt minunați. 

De două săptămâni am eliminat orice sursă de stres eliminabilă, bărbatul și-a luat concediu și e cu noi non stop, am întrerupt contactul cu subiecte și persoane toxice, ocolesc subiectul nașterii cu cei cu care mai țin din când în când legătura și fac tot ce-mi stă în putință să-l conving pe bebe să iasă din burtă. Absolut tot. Și am și ajutoare de nădejde. Și nimic. Speculăm și așteptăm că poate la noapte sau dimineață, poate în cutare sau cutare zi, poate la nu știu ce sărbătoare. Și tot nimic. 

– E un copil cu personalitate foarte puternică. O să-ți fie greu să-l convingi de ceva fără argumente solide, îmi explică Alexandra râzând. Ceea ce e bine! adaugă ea. Îți seamănă…

Ascultând-o pe Alexandra, m-am liniștit brusc. Mi-am adus aminte că-i promisesem bebelușului că nu-l va scoate nimeni din burtă până când el nu va fi pregătit și va dori să iasă. Și ia uite, tocmai eu voiam să-l scot și-mi încălcam promisiunea. Și asta pentru confortul meu, asta ca să evit să mă confrunt cu o frică foarte mare – aceea de a naște la spital. 

Am plâns. Am plâns nu de neputința de a controla totul, ci de părere de rău că eram așa grăbită să închei, și pentru mine și pentru bebeluș, această perioadă cu adevărat miraculoasă, pe care niciunul din noi nu o va mai putea retrăi vreodată la fel. Și am plâns pentru că mi-e mult prea familiară această durere a separării. 

“Alexandra, îți mulțumesc”, i-am scris mai târziu. “Nu mai fac absolut nimic, starea de bine a bebelușului meu și relația mea cu el sunt mult mai importante decât frica mea de spital și poate că e momentul potrivit să mă confrunt și cu ea. Am încredere că va fi așa cum e potrivit să fie acum, pentru mine și pentru el.” S-a bucurat.

Așa că mi-am luat inima-n dinți și mi-am făcut bagajul pentru spital. Contracțiile tot începeau și se opreau de vreo două săptămâni, dar sâmbătă era clar că eram în travaliu. M-am plimbat și jucat cu Valentin prin grădină, am gătit, am mâncat, Alexandra a fost la noi de vreo trei ori peste zi și a revenit pe seara.

– Oau, 6cm, exclama fericită când a venit să mă consulte. Bravo! Minunat. Aș zice că pe la 8 cm ar fi bine să mergem la spital, mi-a spus.

Am acceptat fără tragere de inimă, dar fericită că ‘drumul’ până la cei 6cm fusese atât de lin și de ușor de gestionat. 

Seara l-am alăptat și culcat pe Valentin și am continuat să așteptăm. Când Alexandra a spus că, judecând după intensitatea contracțiilor, e timpul să mergem la spital, am simțit un gol în stomac. Bărbatul a vrut să meargă să-l trezească pe copil și să pornim cu toții. Era în jur de ora 22.00. L-am convins cu greu să-l lase să doarmă și să rămână cu el acasă. 

Mai mulți vecini se oferiseră să stea  cu Valentin când urma să merg la spital, dar cum el nu este un copil foarte sociabil și nu stătuse niciodată cu nimeni fără noi, nu ne-am dorit ca nașterea fratelui lui să fie o traumă pentru el. Și nici să se chinuie o noapte pe holurile spitalului nu-mi doream. Era prima noapte pe care aveam să o petrecem separat. 

I-am promis bărbatului că vom ține legâtura și că îi chemăm înainte de expulzie. Ne-am desprins cu greu unul de altul și cred că nu ne-am iubit niciodată mai mult. N-am să uit niciodată privirea lui și palmele calde, așezate pe inimă, urmărindu-mă dispărând în drumul spre spital. 

Pe drum Alexandra își cerea scuze pentru fiecare zdruncinătură, iar eu glumeam că, cine știe, poate așa se rup odată și membranele. N-a fost să fie. Dar liniștea și răcoarea întunericului m-au făcut să mă simt ca-ntr-una din călătoriile mele aventuroase, de una singură, prin Turcia. Sau așa mi-a plăcut să mă încurajez. 

La spital era liniște și pace. Am intrat la urgențe și am dansat liniștită balansându-mi șoldurile și respirând zgomotos în timp ce Alexandra se ocupa de formalități. 

Pe holurile semi-întunecate nu ne-am întâlnit cu nimeni. Mergeam încet, ca la plimbare, și când am ajuns la secția de nașteri, Nadine, moașa de gardă, o femeie  mărunțică și mai în vârstă, ne-a întâmpinat cu bucurie. 

– Aveți contracții? Aveți dureri? m-a întrebat puțin contrariată de starea mea. 

Nu puteam zice că am dureri, intensitatea a ceea ce experimentam era medie și foarte ușor de gestionat. Alexandra a plecat cu ea în biroul ei și i-a arătat dosarul meu medical, planul de naștere, carnetul în care notasem valorile glicemiei și i-a povestit despre mine. Între timp, le-am scris bărbatului și prietenei care mă susținea, mi-am scos poza de familie din geantă, am luat în palmă cuarțul roz primit cadou de la bărbat, mi-am pus muzică și difuzorul cu uleiuri esențiale și priveam pădurea întunecată pe geam, legănându-mă.

Când s-a întors, Nadine vorbea în șoaptă și mi-a explicat că ne va lăsa în pace și că dacă am nevoie de ea să o chem apăsând pe buton. I-am mulțumit și i-am spus că o rog să mă informeze dacă intervine orice în timpul procesului și că dacă e vreo situație de urgență, atunci e treaba ei, dar dacă nu, eu doresc să încerc soluții alternative înainte de apela la substanțe și proceduri spitalicești. I-am spus că ținem legătura și cu prietena mea, care e medic homeopat, și că doresc să apelez la remedii homeopate, uleiuri esențiale și tehnici energetice înainte de orice altceva. 

A fost imediat de acord, fără urmă de împotrivire sau ironie. Singurul lucru pe care nu a vrut să-l negocieze a fost punerea branulei. Mi-a explicat că asta e regula spitalului și că e obligată să facă asta pentru că în caz de urgență are altceva de făcut și are nevoie să aibă acul deja în venă. Și acum îmi pare rău că nu am întrebat unde să semnez că refuz. A fost extrem de dureros și am simțit-o mult timp, iar la mai bine de o săptămână după naștere locul era încă dureros și umflat. A fost oribil. 

După tortura cu branula și luat sânge pentru analize, Alexandra mi-a pregătit baia și am intrat în apă. Mi-a făcut masaj cu ulei de salvie, m-a mângâiat, mi-a adus difuzorul cu uleiuri esențiale aproape, mi-a pregătit remediile homeopate, mi-a dat apă și a stat în liniște cu mine.

Nadine s-a întors și ne-a explicat că glicemia ieșise mare.

– Cât de mare? am întrebat.

– 136, a răspuns. Pentru tine nu e mare, dar pentru spital da, aici avem reguli stricte… Protocolul zice să îți dau insulină.

– Nu vreau. Cât timp ne poți da să o scădem altfel?

– Două ore. 

– E puțin, spune Alexandra. 

– Nu pot mai mult, spune Nadine. Aveți două ore să o scădeți (parcă sub 100 a zis, nu mai rețin) cu remedii homeopate sau cum vă pricepeți sau vin cu insulina. 

– Ok, mulțumim, îi răspund.

– Alexandra, e din cauza stresului cu branula și cu spitalul, îi spun. O să scadă de la sine.

– Nu cred că într-un timp atât de scurt, îmi răspunde ea și o simt îngrjijorară. 

După două ore în care și eu și prietena mea ne-am rugat întruna și la 15 minute luam câte o gură de apă în care dizolvasem câteva granule de remediu homeopat, Nadine a revenit cu un glucometru. S-a așezat în genunchi lângă cadă și mi-a cerut un deget. Am simțit acul, aparatul a bipăit și, după câteva secunde, Nadine exclama:

– 75! Perfect! Bravo! Ține-o tot așa. Data viitoare când mă întorc la tine să ai o dilatație de 8 cm ca să rupem membranele, bine? ciripește veselă.

– Ok, boss, cum zici tu, îi răspund râzând după o contracție. 

Următoarea procedură a fost ruperea membranelor. Dacă la prima naștere apa caldă năvălind afară a fost semnalul începerii furtunoase a travaliului, de data aceasta nici vorbă de așa ceva. Pentru că travaliul dura deja de foarte mult timp, ruperea membranelor era o idee bună pentru a-l accelera. Nu de alta, dar eram deja obosită. 

Nadine și-a chemat o colegă și împreună au dus la capăt procedura, foarte neplăcută dealtfel. Am uitat să vă zic că medicul ginecolog încă nu-și făcuse apariția în sala de nașteri. Era întuneric, liniște și pace. Litri de apă s-au scurs într-o tăviță de inox și în toată sala. Eram un izvor. Nu exagerez. Litri. Izvor. Izvor termal de apă limpede și vindecătoare, în care nouă luni se scăldase un bebeluș. 

De aici totul s-a accelerat. Ginecologul a bătut la ușă și a venit de două ori. Doar a doua oară m-a atins, să verifice că e loc în bazin pentru a trece copilul. Foarte blând și neintruziv. Bătea la ușă, s-a prezentat, a cerut voie, a explicat, vorbea în șoaptă, și-a arătat disponibilitatea să ajute dacă e cazul, m-a asigurat că e totul bine, m-a încurajat și a plecat. 

Nadine a venit la un moment dat să-și ia rămas bun pentru că i se termina tura și mi-a prezentat-o pe noua moașă, care avea pe lângă ea o studentă în practică. Energia s-a schimbat. Contracțiile au scăzut ca intensitate. 

Deja împingeam de trei ore, în toate pozițiile în care mi-am putut imagina și ieșise tot ce putea ieși înafară de copil. 

– Lasă-ne să te ajutăm, mi-a spus noua moașă atingându-mi brațul și privindu-mă în ochi. Vrem să-ți dăm puțină oxitocină artificială să te ajute să ai contracții mai eficiente și să poți împinge. 

– Nu, i-am răspuns sec, căutând privirea Alexandrei.

– Și eu cred că e o idee bună, Daniela, m-a asigurat Alexandra. 

– Ok, am acceptat fără tragere de inimă, dar doza minimă. 

– Minimă, a confirmat moașa. 

După oxitocină (pe care nu pot spune că am simțit-o, deci sigur a fost doza minimă) și împins iar din răsputeri, timp în care cele trei femei îmi făceau galerie, a revenit și ginecologul, pregătit să intervină să scoată copilul. Mă resemnasem cu gândul că ceva trebuia făcut și, extenuată, împingeam cu conștiinciozitate în continuare, la fiecare contracție.

Ginecologul se așezase între picioarele mele și evalua situația. (Notă: eram într-un fel de variantă a clasicei poziții, cu fundul în aer și genunchii la piept – e important de menționat.)

Aud un copil pe hol.

Doamne, sper că nu e Valentin, mă gândesc, dar nu apuc să-mi duc bine gândul la capăt că întorc capul și în sala de naștere intră bărbatul. Al meu. 

– Iubirea mea, am spus amândoi aproape în același timp și-am întins brațele către el, trângând de firul cu oxitocină. Și ne-am îmbrățișat în acele secunde cât pentru toate viețile.

Nimeni nu mai apucase să-l informeze sau să-l cheme. L-a trezit cu greu pe Valentin și a venit. Era 8.30 dimineața. Pe la 6 Alexandra îmi spusese că e un moment bun să-l chemăm, dar am refuzat. Știam că nu era. 

Bărbatul iese apoi câteva secunde, să arunce un ochi la Valentin, care se joacă râzând cu asistentele. Se întoarce. Ginecologul se gândește la vid extractor, dar nu zice nimic. Moașele își frâng mâinile și-și tot aruncă ochii între picioarele mele. Vine o contracție. Nimeni nu mai zice nimic. Împing. O mână nevăzută scoate capul copilului. Sau sare el afară. Se rotește, ginecologul îl apucă.

-Oh, ok, ok, spune el surprins. 

– Acum foarte încet, Daniela, împinge doar pe contracție și foarte încet, foarte încet. 

Dar mi-am lăsat capul pe spate, mâna în mâna bărbatului, nașterea în seama bebelușului și soarta în mâinile lui Dumnezeu. Fac cum spune, însă nu simt că fac eu nimic. Dar absolut nimic nu fac eu. Eu sunt doar un canal prin care se face. O forță superioară înfăptuiește acest miracol. Prin mine, slujitorul ei. Mă dau la o parte și-o las să lucreze. Eu nu mai exist. Suntem una. 

– Oau, oau… îl aud pe bărbat de lângă mine. 

– Daniela, uită-te, îmi spune fericită Alexandra, uită-te.

Dar nu pot deschide ochii chiar atunci. Când o fac, simt deja bebelușul, alunecos și cald, lungindu-mi-se pe piept. Mă privește cu ochii mijiți, are buzele roșii și e acoperit tot cu un strat gros de vernix. Am avut dreptate, ar mai fi stat. 

– Felicitări! Vreți să tăiați cordonul? ginecolul îi oferă bărbatului foarfeca. 

– Nu! strigă el.

– Nu, nu tăiați cordonul, strig și eu, gâfâind încă de la efort. 

Ginecologul nu pricepe nimic și ne privește cu gura căscată. 

– L-au clampat deja, Daniela, îmi spune Alexandra cu părere de rău. 

– Nu, e în planul nostru de naștere, nu! strigă bărbatul războinic. Dacă bebe trebuie dus la pediatru, îl duc eu, adaugă el începând să arunce haine de pe el să-l pună pe bebe pe piept.

Între timp venise și pediatrul și aștepta la măsuța lui să-l vadă pe copil. Nu am realizat că pentru ei era o urgență să-l consulte pentru că înainte de expulzie au observat meconiu în lichidul amniotic. A fost un moment de haos, în care a lipsit comunicarea. Bebe nu a plecat deloc de pe mine, a fost bine de la început, iar pediatrul ar fi trebuit să fie lângă mine și să-l examineze pe mine, fără să taie cordonul. Le-am scris mai târziu mailuri ginecologului, pediatrului și șefei de secție, care mă văzuse la ecografia de 35 de săptămâni. Le-au primit cu multă deschidere și recunoștință.

Încă mă doare pieptul la amintirea acelui moment cu cordonul. Îmi doream, ca la Valentin, o naștere semi-lotus, în care cordonul rămâne atașat de copil până după ce iese placenta, ceea ce asigură o trecere mai lină către viața extrauterină, transferul celulelor stem și a unei cantități însemnate de sânge și anticorpi, precum și trecerea mai lină la respirația pulmonară (bebe încă respiră și prin cordon). 

 – Ok, perfect, felicitări, nicio ruptură, nici hemoragie, deci nu am de lucru aici, spune ginecologul după ce iese singură și placenta, ne salutăm și apoi pleacă. 

La câteva minute, intră și Valentin și își cunoaște fratele, pe care îl tot mângâiase prin burtică atâtea luni. 

– Măă! i-a spus privindu-l de sus, în timp ce Alexandra filma momentul. 

– Daniela, o să-mi aduc aminte de tine ca de o femeie foarte puternică. Și crede-mă că am văzut femei puternice în activitatea mea. Tu ești una dintre cele mai puternice, îmi declară Alexandra. 

– Mulțumesc, ești o moașă minunată și un om extraordinar, îi spun și eu. Și cred că iubești enorm de mult oamenii, de poți să faci ceea ce faci. 

Odată gata mulțumirile, declarațiile, îmbrățișările, actele, bagajele, adică după două ore de la naștere, plecăm acasă și dormim toți patru la prânz, în patul nostru generos și cald. 



Alăptare după nastere
@2019, copyright Daniela Mihail, all rights reserved