Spanioloaicele

Vineri am stat foarte aproape de un grup de spanioloaice pe dig, în locul pe care noi l-am numit portul pescarilor, în Tajao, satul unde am locuit timp de o lună în Tenerife.

Femeile acestea și interacțiunile dintre ele mi-au adus aminte de copilărie și de apropierea pe care o percepeam atunci între femei. La noi în bloc femeile se vizitau, se ajutau, beau cafea împreună, povesteau, coseau, tricotau, o doamnă era coafeză și le făcea părul tuturor celorlalte, nu departe locuia o cosmeticiană, la două blocuri distanță era doamna care ne făcea injecții, în blocul alăturat doamna care lucra la fabrica de lapte.

Toată lumea știa tot despre toată lumea. Era un soi de intimitate care în adolescență mă deranja. Este foarte ciudat acum să mă gândesc că nu mai știu cine locuiește în blocul în care am crescut până la 18 ani. 

Spanioloaicele de pe dig erau, din ce am înțeles din ciripitul lor vesel și neîntrerupt, o mamă, o bunică, niște surori și niște prietene, toate în costume de baie. La un moment dat, una dintre ele le-a pensat pe toate, pe rând. Fiecare femeie venea lângă ea, își așeza capul pe coapsele ei și se lăsa pensată în timp ce ciripitul continua. Aproape că mi-au dat lacrimile de atâta firesc.

Înafară de relațiile dintre femei, am admirat la spanioli și spanioloaice încă două lucruri pe care deja intenționam să le cultiv mai mult și în viața mea:

1. Plăcerea de a trăi, bucuria, joaca – pe plajă, cam toți spaniolii se joacă – volei, fotbal, aleargă, râd, se bălăcesc, glumesc, se bat cu nisip, se stropesc etc. Această copilăreală indiferent de vârstă este atât de sănătoasă și de adorabilă!

2. Modul dezinhibat, relaxat și lejer în care se poartă în corpurile lor. Nimeni nu-și suge burta sau ascunde celulita. Slipul tanga sau brazilian e la mare modă, inclusiv la joacă pe plajă, indiferent de forme. Iar bărbații sunt cât se poate de relaxați și ei și mi-a plăcut să observ cum joaca este generală. Iar această relaxare este, după părerea mea, superbă. Nu m-am putut abține să mă gândesc că probabil în general au și o viață intimă fericită.

Mă întreb dacă la spanioloaice există cercuri de femei sau dacă pur și simplu nu înțeleg conceptul, având în vedere că ele oricum trăiesc zi de zi, constant și firesc, alături de alte femei. Mi-a făcut tare bine să le văd și să le ascult. 

La un moment dat a venit o doamnă îngrijorată și le-a întrebat dacă e pe aici vreun pescar cu plasă, căci ea își scăpase telefonul undeva între bolovani, dincolo de dig, și se tot chinuia să-l recupereze și nu reaușea. 

Femeile i-au sărit imediat în ajutor și au îndrumat-o spre mine. 

Băieții mei și tatăl lor erau la vânătoare de crabi și pești colorați cu plasele. Doamna m-a întrebat dacă vorbesc spaniolă.

– Buenos dias. Comprendo, pero no parlo, lo siento, i-am răspuns și toate celelalte doamne au izbucnit în râs.

Mi-am dat seama că sunasem ca în reclama aia în care o turistă rătăcită întreabă un trecător dacă vorbește engleza, iar el răspunde cu un accent britanic perfect:

“Oh, no, terribly sorry, dear, not a word, unfortunately. It’s just one of those things I should’ve paid more attention to in school, I’m afraid… Sorry I can’t help you, but I’ve seen someone over there, maybe they speak English.”

Am înțeles ce se întâmplase și că avea nevoie să împrumute o plasă de la noi. I-am întins-o imediat, adăugând:

– Claro, por supuesto que sí!

Apoi două dintre femeile din grup au mers să o ajute. S-au întors victorioase după vreo jumătate de oră și le-au povestit celoralte toată pățania. Apoi a venit și doamna cu pricina și nu știa cum să-mi mulțumească, spunea că nu-i venea să creadă că are din nou telefonul în mână. 

– De nada, estoy feliz, i-am răspuns cu mare bucurie. 

Le-am adorat, pur și simplu, pe aceste femei. Mulțumesc pentru întâlnire.  

PS Dacă sunteți ca mine și n-ați mai fost în Spania, dar ați prins în pre-adolescență câteva episoade din ceva telenovele și mai aveți și un simț al limbilor, vă veți descurca de minune în Spania. Nu încercați să vorbiți engleză, mai degrabă româna va funcționa acolo unde spaniola vă părăsește. 

Și e super simpatic să asculți cum spaniolii și italienii se înțeleg perfect în timp ce fiecare vorbește, natural și fără stres, propria limbă. Pe de altă parte, francezii își imaginează că vor fi înțeleși de oricine dacă vorbesc franceză, doar că mai tare și mai rar. Și dacă nu se descurcă așa, vor încerca să vorbească în engleză, doar că în șoaptă. Însă nici asta n-o să-i ajute. Sunt foarte simpatici. 

I was happy

It was the summer of 2016 and I was house, cat and fish sitting for my cousins’ friend in Sollentuna, on the outskirts of Stockholm, in her yellow house. I’d got a divorce the year before, after a 9 year marriage (but the relationship was actually longer – 16 years).

I was working as a teacher in a Steiner Waldorf school in Bucharest and I was on holiday. I had three weeks on my own in the yellow house, close to a nature reserve on one side and to a vik (long and narrow bay) on the other side, half an hour from Stockholm central.

I loved meeting deer and rabbits on my walks. The highway was close by and I was imagining the traffic noise was coming from a waterfall as I was doing my evening workout on the wooden deck or coming back from an incursion in Gamla Stan (the old town) or just my daily run in the neighboring streets.

I was happy. Alone. Beautiful. Free.

On the way to the train station there was a shopping area. And one day I discovered this small family-run shop, doing tailoring work and also selling clothes. I went in for the conversation. Because they were not Swedish and so I was sure they would appreciate the conversation at least as much as I was going to.

They were both in their late forties, a bit pale. The man had dark circles around his eyes, a stiff jaw and deep wrinkles between his eyebrows.  

The woman was hiding behind a sewing machine, her head covered in a light blue hijab, working on a black sparkling dress.

“Where are you from?” I asked after hearing them speak Arabic.

She quietly lifted her head, gave me a quick glance and then she briefly looked at the man. He turned to me, took a deep breath and pointed his chin up replying:

“Syria.”

I’d never witnessed so much dignity in such a short reply.

“Oh, really, how beautiful. I have a very good Syrian friend, I met him in Istanbul.”

And we continue our small talk as I decide to buy a powdered pink dress.

“Shukran” I tell them after I pay and their eyes light up.

Five years later, I close down my business, pack everything, say goodbye to my friends and, together with my two young kids, my husband and our two cats, we move to the yellow house. From La Hulpe, Belgium. We arrive on April 1.

That morning we left our most beautiful house and lovely garden with vegetables, flowers and singing birds. The garden where I buried my 16 year old cat and Nathaniel’s placenta. Just 800 meters from a more than 220 hectares domain with a castle, half an hour from Brussels central. I would be hiding in bed, crying into a pillow, but I have the kids to think of.

The highway noise is bruising my ears and bringing my eyebrows closer together. The wind is mercilessly whipping my cheeks. The posh neighborhood we live in turns out to be in between these two ghettos, with gangs shooting and setting cars on fire, so the police helicopter often flies over our house at night. The neighbors are always playing loud music outside on every God-given sunny day.

I gather my strength and go visit the Syrian shop. I imagine them opening the door for me, I imagine reminding them I was there five years before, I imagine we are all smiling and I buy some clothes for the kids.

I have my whole family with me, I am wearing the pink powdered dress, hopping with joy in anticipation of a pleasant conversation as I approach the place.

The first thing that strikes me is the dirt – thick dust and pieces of packaging. Fragments of colorful Arabic words still stuck on the upper part of the windows, locked door. It’s dark inside. And a cold, heavy lump finds home in my throat.

Sometimes having everything can feel like having nothing

Tonight I had a little conversation with my youngest, as he was running his palms against my face, my chest and my arms.

“Mommy, I love you very much.”

“I love you, too.” I said. And then, just like that, I stopped time.

And I just breathed the same air as he was breathing.

This is it, I said to myself, feeling the moment dilate like air in a hot air balloon, all my senses flooded by happiness.

Why don’t I just lie here right now, with no plan of helping him fall asleep sooner, no plan of getting up earlier and sitting in front of my laptop.

What’s the point? What’s the point of this marathon? Did I sign up for this? Who’s to say my life is worth the hours I spend working? Who’s to say my life is worth the amount in my bank account or the value of my properties or how sustainable I’ve learnt to live? Who’s to say anything about MY life but ME? And who am I lending my voice to?

“Nathaniel, I love you. Thank you for choosing me as your mother. You are such a special child, so strong and so brave and so loving and kind. I learn so much from you every day. I love you very much, thank you for our time together, I love sleeping next to you and waking up together and playing with you every day. I am so happy we are together. Thank you.”

He listened quietly while running his small, warm palms up and down my cheeks. Then, without another word, he put his arms around me and fell asleep.

And I continued my train of thought.

Sometimes having everything can feel like having nothing.

There is a level of freedom where it feels like you are on top of the world and the height can feel overwhelming. And you can feel a bit nauseous. And lonely.

Take another look around you. Not many people around, right?

Because most of them have their little boxes to mind. Their titles, their routines, their shoulds, musts and oughts, their little lives where they feel safe. Everybody seems to have it all figured out.

Not you.

You’ve stepped out of your boxes a long while ago. And several times. You’ve left comfort behind so many times. Because you’ve made an important promise to yourself: you will never give up freedom for comfort.

Yes, you may be feeling nostalgic.

It’s all right.

It’s all right to even go back to one of your little boxes in one of your past lives. You know you won’t last in there.

What will you do when you can do anything?

It’s a hot summer’s day in Bucharest

And Bucharest is terrible on hot summer days. It looks as if a dragon’s breath has run over it at light speed, several times.

And I’ve just got off the tram on this long boulevard lined with tall, grey communist apartment buildings and I’m looking for a newly opened bookshop. It is part of a very elegant bookshop chain and it’s supposed to be here somewhere.

I finally find a passageway between these two dusty buildings and there it is. Behind the busy boulevard, a dirty plot, with holes in the dry mud and plastic bags flying around like in that famous scene in that American movie I forget the name of. You know, almost, just almost art. Garbage everywhere. I make my way to the door of the bookshop.

Inside there is a bourgeois atmosphere. Elegance, the scent of connoisseur’s tea, of freshly printed books, the polished squeaky wooden floor, the carefully chosen, well placed warm lights. The place feels like a lonely member of an aristocratic family that’s lost his way in a blue collar neighborhood.

And nothing happens. I don’t meet anyone special. In fact, I don’t meet anyone at all. Apart from the shop keeper, I am the only one there. I don’t remember buying anything remarkable, though I probably did buy something just to make the shopkeeper feel better (yes, I often did that and still do it sometimes).

How in the world have they opened this bookshop in this horrible place?

And why the heck does this memory keep popping up in my mind, more than ten years later, while I’m out playing with the kids, doing house chores or whatever? Nothing happened! Why do I keep seeing this? When I was there, I never imagined I would remember anything about that experience. Because it was totally unimpressive. And, again, NOTHING happened.

And as I’m talking to a friend about it the other day and as she’s really listening, I hear myself asking THE question: what did I feel then?

The answer was already there and it struck me like a bolt of lightning:

A deep lack of belonging. A sense of the outcast, the margin, the uninvited guest, the rebel.

Story of my life.

In a rush to slow down

It feels as if I’ve been running a marathon since the beginning of 2020. Lived in three countries, moved house five times. I’m not sure I know how to stop or even slow down. Only lately do I surprise myself taking deep breaths again, looking into my children’s eyes – I mean really looking, stopping all else. It’s fascinating to watch them descend on earth one day at a time. Only to find their way back up again, as we all do, when the time comes.

I’ve managed to stick to the habit of writing letters to them, through all the changes and challenges. I already miss their early days and months. I miss myself in those times. I miss their father in those earlier times. I miss feeling so carefree (yes, that’s the way I felt in those times). We didn’t have our families close for help, but I felt so cared for, so loved, so protected, so safe. Having very young kids is definitely one of the most tiring and difficult times in one’s life, but it is also probably the most beautiful time. Or so it has been for me. I wonder if I can ever be that happy again in this lifetime. Is it allowed?

I’m definitely in my mid-life crisis. Reevaluating my life. I’ve lived so many different lives in this lifetime. I’d got used to having no regrets. If I learnt anything valuable from my first lover, a rough lieutenant ten years older than me, is that it’s better to regret something you’ve done than something you haven’t had the courage to try. So I’ve tried e v e r y t h i n g I’ve ever been curious about.

And I have never been curious about conforming or fitting in or about living the same day over and over. So now I’ve discovered regret. Having left the most beautiful house and the most beautiful village I’ve ever lived in, in the most beautiful neighborhood. Regret has such sharp teeth. It deepens wrinkles and dries up skin. I often find myself lately wishing I’d been curious about living a comfortable life for a longer time.

2020 threw us out of the life we knew. Not just us as a family, but us as humanity. To me it felt like I lost a whole world. It set me out there, looking so desperately for that place. Home. Looking for it out there as if it ever were to be found out there. Looking for that place where freedom can never be taken away. As if freedom were ever given to us by an outside authority to be taken away as they please. Looking for home as if home were not the whole earth for as long as I’ll be around.

Reminder to myself: stop moving, start traveling. And travel light. You are everything you need and everything you will ever truly have.

What now?

To be continued. Soon.

Death tends to be so radical and precise, doesn’t she?

Like a cold pair of scissors suddenly severing the stalk of a freshly bloomed peony.

Then the helpless muscles in the arms hopelessly tensing never to reach again.

Never

Never that flesh, never that smell, never that look in the never that color of the never those eyes.

Again

Life is never like that ridiculously oversized ice-cream that they sell in that utterly uninteresting Swedish town –

You never get enough of it.

Death always comes like a summertime storm. You never expect it. And even as the thunders are rolling, you still can’t believe it’ll get you all wet to the bone and cold as ice. It’s summer.

Nevertheless…

We who are temporarily left

behind –

flooded by waves and waves of neversaid words, nevercast glances, nevergiven hugs, neverforgiven mistakes, nevergiven chances, neverlived dreams, neverdone work –

weep

not for those who have crossed,

but for our own murdered innocence.

We weep

for our own betrayals.

Where did kindness drown?

Stark naked in front of this cold mirror –

The shame.

Is this who i am?

I am

I

I want to go back!

Just one more second of kindness.

Just one more second.

One

Please let me go back.

A beggar kneeling by locked gates.

Time can be so…

What’s the word?

Cruel?

Oh, no, that’s actually me.

Time is just

A circle

PS I want to remember you as you were when our eyes first met. Do you remember? That surprise. That oh-my-god-I-know-you look? I want to remember you like that. So that I will recognize you again next time we meet. All of you.

Am cumpărat fructe de mare

Unele încă mai mișcau când mi le-am băgat în tricou, lipite de sâni și de burtă. Le voi împărți cu el, m-am gândit în drum spre casă. Când am ajuns, el nu era acolo. M-am bucurat, cred că m-aș fi jenat să mi le dezlipesc de piele-n fața lui. Mi-am ridicat tricoul. N-aveam nimic pe dedesubt. Nimic înafară de creveți, scoici și pui de calamar lipiți de sâni și de burtă.

Un copil doarme încovrigat ca un motan. Celălalt îmi molfăie un sân. El intră. Zâmbește. Are fâșii lungi de dantelă roșie prinse-n păr.

-Ne vedem mai târziu, mă duc să cânt, îmi spune zâmbind și se apleacă să mă sărute. Se oprește o fracțiune de secundă la câțiva milimetri. Zâmbește.

Îi cuprind gâtul cu palma și-i apăs buzele pe ale mele. Mi-e dor de el.

-Ce mult ai de oferit și ce mare nevoie ai să primești, îmi spune lăsând o gură de aer să se strecoare-ntre gurile noastre.

-Mulțumesc, îi răspund. Nu că ar fi vreun compliment, mulțumesc că ai remarcat, îi răspund afundându-mă-n golul dintre buzele noastre.

M-a sărutat apoi în ritmuri inventate, cântând la buzele mele ca la pian. Și-am râs.

-Ne vedem mai târziu, a repetat înainte să iasă.

Plouă mărunt

Plouă mărunt deja de mai bine de o săptămână și stropii mici răpăie cuminți pe acoperiș. Ploaia se aude ca o pisică imensă torcând molcom. Copilul mic se strânge în cuibul pe care corpul meu încovoiat i-l așterne. Copilul mare mă caută cu palma și căldura degetelor lui zăbovește pe brațul meu. Ușor-ușor, palma i se-nmoaie și alunecă, prăbușindu-se lângă spatele meu. Aud respirația caldă a tatălui lor îmbrățișându-ne pe toți trei.

Închid ochii. Copilul mic îmi frământă ușor sânul în somn. Buzele i se desprind și-apoi mă caută din nou. Îi sărut fruntea și mă odihnesc o vreme acolo, în sărutul acela, în momentul acela, în mirosul lui de bomboane de lapte cu sare. Mă afund în această clipă care se dilată și mă cuprinde ca o burtă în care mă odihnesc.

Văd dealurile verzi ale copilăriei mele, copacii înalți legănându-se, vârfurile albe ale munților. Moliciunea ierbii îmi primește talpa și glezna, iar vârfurile firelor îmi gâdilă pielea gambelor, desenând drumuri peste drumuri peste drumuri. Cântecul neîncetat al greierilor și zumzetul albinelor umplu tot spațiul minții. Și mă afund în iarba parfumată și alerg și simt aerul acela infinit umplându-mi plămânii. Peste zumzetul gâzelor din iarba dansând se iscă vântul în crengile copacilor, aud scârțâitul unui trunchi înalt și un cal nechezând. Mă las pe spate, cu brațele deschise și privesc cerul, în libertatea lui măiestuoasă.

Mi-e dor de mama și de mirosul ei discret, pudrat, fragil. Mi-e dor de mâinile bătătorite ale bunicii. Mi-e dor de tata și de-mbrățișarea lui strânsă, mereu grăbită. Mi-e dor s-ajung acasă. Mi-e dor să mă primească.

scurt îndreptar de exprimare liberă a iubirii

respirația catifelată a copilului când doarme
căldura tălpilor freamătând de dorul pământului
dorul din pieptul tău, deși el e încă lângă tine
fiecare secundă nemiloasă suflă ca-ntr-un balon de săpun un tot mai mare gol
f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f
balonul ți se lipește de burtă și crește
oricât ai încerca să-ți întinzi brațele să-l cuprinzi
hăul e tot mai mare
apropie-te de el
cândva a fost doar în sufletul tău
cândva a fost cu totul în trupul tău
n-a stat și nici nu va sta nicio clipă
nicăieri
apropie-te
scufundă-te în el ca-n mare
afundă-ți nasul în părul lui
lasă-ți un deget să i se cuibărească-n palma moale
lipește-ți inima de el
uită de tine
închide ochii
odihnește-ți buzele de pielea lui
odihnește-ți sufletul în ființa lui
rămâi acolo cât timp te primește

 

Când mai ai timp pentru tine?

momo

Adesea când mă fură graba, îmi aduc aminte de Beppo, măturătorul din povestea Momo. Beppo era un om simplu, care își făcea treaba cu seninătate și plăcere, știind că munca lui este utilă. “Măturând străzile, lucra încet, dar continuu: la fiece pas o respirație, iar la fiecare respirație câte un măturat. Un pas – o respirație – un măturat. Un pas – o respirație – un măturat.” Așa de frumos povestește el cum, având în față o stradă lungă de măturat, nu trebuie niciodată să te gândești la toată strada dintr-odată, ci doar la următorul pas, la următoarea respirație, la următoarea lovitură de mătură. Procedând astfel, explică el, gândindu-te mereu doar la ceea ce urmează, activitatea îți face plăcere, ceea ce e esențial pentru a-ți face treaba cum trebuie, fără să obosești.

Multă lume se plânge că nu mai are timp pentru sine. Mai ales acum, în izolare, când toate rolurile pe care le jucăm în viața noastră se desfășoară sub același acoperiș: părinți, angajați, șefi, antreprenori, iubiți, soți, amanți, prieteni, copii și, pentru unii mai nou, profesori, bone, parteneri de joacă. Cei care locuiesc singuri s-au trezit, în schimb, cu o grămadă de timp în centrul singurătății lor, dar tot cu toate rolurile sub același acoperiș.

Poate această perioadă de izolare ne ajută să descoperim cât suntem de binecuvântați, poate ne dăm seama că nu ne-am dori să trăim acest ‘sfârșit al lumii’ în niciun alt loc și în nicio altă companie. Perfect. Să ne exprimăm recunoștința pentru binecuvântările și darurile de care ne bucurăm.

Pe de altă parte, pentru foarte mulți acum totul pare mult mai greu pentru că nu avem unde fugi – nu ne mai parcăm copiii în instituții, nu mai mergem la sală, la bere cu prietenii, la mama, la salon, la serviciu etc, iar unii dintre noi nu mai merg nicăieri, căci s-au închis în casă de mai bine de o lună și au găsit, în sfârșit, pretextul perfect să se afunde în depresie și să-și plângă de milă.

Este imposibil acum să ne mai păcălim. Suntem față în față cu realitatea crudă și brută a vieților noastre. Imposibil să nu vedem dacă locuința noastră nu răspunde nevoilor noastre, dacă nu suntem în locul care să ne susțină, dacă avem o căsnicie eșuată, dacă nu suntem părinți buni, dacă ne urâm jobul, dacă nu suntem acolo unde ne-am dori în propriile vieți etc.

Minunat. Perfect, chiar. Iată, asta e treaba noastră acum. Cu asta avem de lucru. Asta avem de vindecat. Asta ne pune viața pe tavă. Fix rana asta cea mai mare. Să ne uităm bine în oglindă și să ne întrebăm fără ocolișuri: Ce te doare? Și încă odată: Ce te doare? Ce te doare? Și tot așa până curge sânge.

După ce a venit Valentin pe lume, îmi aduc aminte că-i spuneam unui prieten că niciodată nu m-am simțit mai neliberă. Și am avut nevoie de o vreme să mă adaptez noii vieți. Nu schimbării, nu noilor evenimente, ci noii vieți. Și după ce a venit Nathaniel a fost similar. Toată viața mea și chiar identitatea mea de dinainte rămăseseră în urmă. Obiectiv vorbind, asta nu era nici bine, nici rău. Era firesc. Greutatea a venit pentru că rămăsesem temporar atașată de o viață și o identitate care trecuseră. Odată ce le-am dat drumul (și da, a fost un proces complex și greoi, căci mă despărțeam de mine însămi) și am acceptat cu deschidere noua viață și noua identitate, drumul a devenit mai lin.

Eu văd viața ca pe o călătorie. Deci în continuă transformare, dinamică, nu cred că trebuie să alergi până dobândești ceva, fie material fie nematerial, după care te poți odihni. Nu am venit aici să mă odihnesc și nici în vacanță. Am venit cu treabă. Iar treaba mea cea mai importantă este propria mea transformare. O transformare continuă, clipă de clipă. Aspectele mele necizelate sunt în lucru permanent. Asupra lor lucrez conștient, în măsura în care le sesizez și pot lucra, și lucrează toți factorii exteriori prezenți în viața mea, toate relațiile mele etc. Iar aspectele mele deja cizelate sunt mereu la treabă – pe de o parte mă susțin în munca mea cu mine însămi și, pe de altă parte, sunt puse constant în slujba celorlalți prin tot ceea ce aduc în lume. Așa aleg eu.

Dar timpul? Când mai am eu timp PENTRU mine, acum, că am doi copii mici? Unde mai sunt eu în noua ecuație de familie? Sunt întrebări juste. Timpul meu pentru mine este acum. 24/7 este timpul meu. Non stop trăiesc pentru mine. Nu aștept să adoarmă copiii ca să am timp pentru mine. Fiecare respirație este timp pentru mine. Și pentru ei, desigur. Doar este vreo diferență?

Sigur, am zilnic nevoie de timp CU mine. Am nevoie să citesc, să mă ocup de corpul meu, să meditez, să scriu, să-mi pun ideile în practică, să lucrez. Și pentru asta am nevoie de disciplină, organizare și colaborare. Nu-mi iese în fiecare zi, dar mă străduiesc să găsesc un echilibru. Am nevoie să-mi reînnoiesc energia, să mă adap de la un izvor nesecat pentru a putea fi în formă optimă în toate rolurile mele. Eu nu merg la job 8-10-12 ore și aștept apoi să înceapă viața mea. Nu făceam asta nici înainte de copii. Viața mea era tot 24/7 a mea. Alegeam și aleg în fiecare clipă cum o trăiesc.

Cum fac asta? Exersez prezența în fiecare gest, în fiecare activitate, în fiecare clipă. Am în permanență în gând sensul a ceea ce fac și mă întreb constant ce însemnătate au gesturile și vorbele mele în context. Am grijă să fiu în locul și compania potrivită în fiecare etapă de viață. Mă joc cu copiii mei și îi privesc cu deschidere, atenție, respect și recunoștință, gătesc cu bucurie și creativitate, iar când nu simt asta, nu gătesc. Fac toate celelalte lucruri care țin de părințenie și de familie cu aceeași energie. Când nu simt să le fac așa, când sunt prea obosită sau într-o stare proastă, las pe mai târziu tot ce pot lăsa.

Dacă aveți impresia că vă sacrificați ca părinți pentru binele copiilor voștri sau că iubirea voastră de părinți e superioară oricărei forme de iubire, mai gândiți-vă. Copiii aceștia și-au pus întreaga ființă și însăși viața în mâinile noastre. Și ne cizelează ca pe diamante, clipă de clipă. Atât de mult ne iubesc. Câți dintre noi mai suntem capabili acum să ne punem întreaga existență în mâinile cuiva?

Ei nu sunt nici jucăriile noastre și nici niște îngerași. Sunt niște persoane într-un anumit stadiu de dezvoltare și intr-un anumit punct în propria călătorie, au propriile aspecte luminoase și propriile aspecte în lucru. Și când ne scot din minți și ne vine să-i lovim (și unii dintre noi cu siguranță chiar o fac), să nu ne ascundem de noi înșine. Să ne privim cu claritate și onestitate. Ce mă doare? Și încă odată: Ce mă doare? Mă simt neimportant? Mă simt neiubit? Mi-e frică să nu cumva să pierd controlul? Am obosit? Mă simt nerespectat? Mi-e teamă să nu fiu luat de prost? Mă simt bătrân? Mă simt singur? Simt că mi-am ratat viața?

Nu există niciun vaccin și nici vreun medicament care să ne vindece aceste răni în lipsa prezenței noastre, a recunoașterii lor, a privirii oneste, a acceptării, integrării, înțelegerii. Paharul cu vin, partida de sex, ciocolata, filmul, romanul pregătite pentru după ce adorm copiii nu sunt medicamentul. Pot fi evadări temporare. Rana rămâne. Până când întâlnește privirea justă și e tratată cu adevăr.

Apropo de răni, nu mi-e indiferent cu cine împart aerul. Îmi iubesc foarte mult copiii și familia. Spun asta pentru că știu din experiența de dascăl că sunt și părinți care nu-și iubesc copiii, iar viața mi-a arătat că sunt și destui oameni care își urăsc partenerul de viață, părinții, colegii, vecinii etc. Sunt convinsă că a avea relații cu sens, care să te susțină, în care să te simți fericit și împlinit este esențial pentru calitatea vieții fiecăruia. Sunt sigură că prezența celor din jur ne influențează până la nivel celular. Și niciodată nu e prea târziu să facem schimbări. Oricât de greu ar fi.

Am trecut prin destule despărțiri, știu cum e. Deloc ușor. Dar a zis cineva că trebuie să fie ușor? Mai greu e să stai în orașe, case, joburi și relații care îți ucid sănătatea fizică, psihică, spirituală. Iar perioada aceasta de izolare nu este o perioada de întemnițare în locuri și alături de oameni care nu se mai potrivesc în călătoria ta. Poți recunoaște realitatea așa cum este, te poți focaliza pe a găsi resurse pentru a supraviețui până poți face și fizic schimbările necesare. Poți fi recunoscător pentru călătoria împreună de până acum și pentru capacitatea de a vedea ceea ce ai nevoie să schimbi.

Mi-am amintit recent de o imagine care mă însoțește de câțiva ani și care m-a ajutat într-un moment când am avut nevoie să dau drumul unor atașamente: Țărmul este mereu acolo pentru mare. El primește fiecare val. Nu-i vine greu să primească fiecare val și apoi să-i dea drumul din nou și din nou. Nu se atașează de niciun val. Eu sunt țărmul în viața mea și primesc oaspeți. În viețile altora, sunt valul. Venim și plecăm în libertate. Și e minunat așa. Completez acum: țărmul și valul nu au vreodată nevoie să ia o pauză de la existența lor, să-și ia timp pentru sine. Sunt într-o continuă transformare unul sub acțiunea celuilalt și a tuturor celorlalți factori de mediu. Țărmul nu-și face griji că nu-l va găsi valul și nici valul nu se teme că nu va ajunge la țărm. Nu se sacrifică în procesul de a-l transforma pe celălalt și pe sine și nu-și doresc altceva decât ceea ce este. Și tot ceea ce există este într-o continuă transformare.

Subliniez deci, tot timpul vieții mele, fiecare respirație, este pentru mine. Nu dau timpul acesta nimănui. Membrii familiei mele, prietenii mei și chiar vecinii îmi sunt tovarăși de drum în călătorie. Ne dăruim reciproc prezență în acest timp comun cu ceilalți, iar asta ne transformă permanent. Și această prezență este cel mai prețios dar pe care ni l-am putea vreodată oferi. Împreună în această prezență, în acest timp în care viețile noastre se intersectează, putem fi de folos și putem contribui la o lucrare mai mare.

PS Este momentul perfect să (re)citiți Momo de Michael Ende.