A doua tură de biciclit cu bebelușul în Ardennes

Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).

Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.

Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.

Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.

Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.

Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.

Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.

A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.

După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.

Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.

Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.

Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.

După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.

PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.

Pozeeee (fără filtre), în ordine cronologică:

Acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familia tradițională

– Mâine-poimâine îmi faci și mie un boboc din ăsta! exclamă bărbatul și-i trage o palmă peste fund femeii care merge pe lângă el. Doamne ajută! continuă și-și face o cruce mare. Ea bălmăjește ceva neinteligibil, vizibil jenată de comportamentul specimenului care o însoțește. Dar merge în continuare alături de el, cu capul plecat, vorbind în șoaptă și aranjându-și o șuviță de păr.

Aceasta este una din ultimele amintiri din timpul plimbărilor mele prin București cu piticul în sistemul de purtare, înainte de plecare. Cei doi au trecut pe lângă mine și asta a fost reacția lui când mi-a văzut bebelușul, într-o după amiază pe cheiul Dâmboviței. El neglijent și zgomotos, ea foarte aranjată și tăcută.

familia traditionala

Acum câțiva ani buni am văzut filmul “If These Walls Could Talk 2”, un film american cu poveștile unor cupluri de femei din SUA din timpuri diferite. Dincolo de scene apetisante de sex între Ellen DeGeneres și Sharon Stone, care se străduiau să aibă un copil prin inseminare artificială (și au reușit, apropo), sau între Chloe Sevigny și Michelle Williams, este și povestea a două băbuțe care se iubeau. La un moment dat, una dintre ele are un accident și este dusă la spital. Partenera ei așteaptă pe hol toată noaptea și dimineață este anunțată, la întrebările ei insistente, că iubirea vieții ei a murit. Ar fi vrut să fie alături de ea în ultimele clipe de viață, dar nefiind rudă, nu i-a fost permis acest drept. Apoi rudele celei decedate (cu care băbuța ‘ciudată’ nu mai avusese de-a face de ani buni oricum) vin și îi iau partenerei rămase în viață absolut tot: casa și toate obiectele din ea. Căci, ați ghicit deja, ea, după o viață petrecută împreună cu partenera ei, nu avea niciun drept.

Cuplurile de același sex sunt împreună din aceleași motive ca și cuplurile de sexe diferite: se iubesc, vor să construiască o viață împreună, vor să se susțină reciproc, vor să evite singurătatea, vor să crească copii. Se căsătoresc (sau încheie parteneriate civile) din aceleași motive din care o fac și cuplurile hetero: administrativ e util în foarte multe situații – adică din punct de vedere legal, al drepturilor civile. Altfel, hârtia aia semnată nu înseamnă mare lucru în comparație cu investiția emoțională și energetică într-o relație.

Iar când aud despre teama oamenilor de a le acorda cuplurilor de același sex dreptul de a crește copii, mă minunez că nu se simt deloc lezați și nu consideră că este o amenințare la adresa societății felul în care sunt crescuți copiii instituționalizați sau copiii din multe familii de cupluri hetero de care, dacă ești cu toți boii acasă, te îngrozești. Nimeni nu face vreun curs și nu dă vreun examen înainte să fie părinte. Iar în România, din păcate, e încă la ordinea zilei abuzul. Însă dacă ești hetero, hei, e dreptul tău să ai copii. Am lucrat cu copii dintr-un centru de plasament și am certitudinea că nicio familie care i-ar fi iubit, indiferent de componența ei, nu putea să le provoace traume mai mari decât cele pe care le aveau deja. În plus, teama de ‘contaminare’ este nejustificată – copiii gay se nasc în cupluri hetero. N-au cum altfel.

oameni gay

Știți, familia mea nu este una ‘tradițională’. Deși partenerul meu este bărbat – nu firesc și nici întâmplător, ci fiindcă așa am ales. Desigur, ca toți oamenii, avem lucruri de învățat, de îmbunătățit, de schimbat. Lucrăm la asta zilnic. Dar eu nu primesc palme pe stradă sau acasă, niciunul dintre noi nu are probleme cu alcoolul, nu ne vorbim urât, nu suntem agresivi, nu ne mințim și înșelăm, iar când apar disensiuni discutăm de pe picior de egalitate, ca doi oameni cu capul pe umeri, și găsim soluții. Eu nu i-am făcut lui un copil, ci împreună l-am conceput și împreună îl creștem în fiecare zi, chiar dacă natura a decis ca eu, fiind sexul puternic (sâc!), să-i dau naștere – o naștere la care, ca și la concepție, am fost prezenți împreună, făcând fiecare partea lui de muncă.

Dincolo de faptul că acest referendum nu ia nimănui un drept pe care l-ar avea (căsătoria între persoanele de același sex fiind interzisă oricum prin codul civil), el este o cheltuială inutilă, o manevră menită să distragă atenția de la lucruri importante și să învrăjbească în loc să unească. Și e revoltător că se cheltuiesc bani pe asta în condițiile în care e atât de mare nevoie de ei pentru atâtea alte lucruri.

Am încercat să mă gândesc cum ar fi dacă analizăm lucrurile la un nivel mai mic. Într-o familie. Să zicem că statul/ țara e o familie mai mare. Haideți să privim situația ca și când s-ar întâmpla într-o familie la scară mai mică, să vedem cum ar fi. Să zicem deci că suntem o familie cu doi părinți, câțiva frați, verișori, unchi, mătuși, bunici. Și noi cu toții mâncăm carne la fiecare masă (am ales exemplul ăsta pentru că ne e mai ușor tuturor să-l digerăm). Așa a fost dintotdeauna în familia noastră. La un moment dat se naște un copil care refuză carnea. Deși mama și tata mănâncă la fiecare masă carne, mama a mâncat carne toată sarcina și mănâncă în continuare pe tot parcursul alăptării. Îl ducem la doctor și doctorul spune că nu e bolnav. Ne străduim cu toții în ficare zi să-l îndopăm cu carne. Nimic. Vomită. În schimb, mănâncă fericit legume și fructe.

Ce facem? După ce râdem bine de el și-l ridiculizăm de fiecare dată când îl vedem cu un morcov în mână (că doar e ciudatul familiei vegetarianul ăsta mic), îl batem bine ca să-și bage mințile-n cap și facem un consiliu de familie în care discutăm zile în șir închiși în casă și la final votăm în mod democratic dacă la noi în casă pot exista sau nu și feluri de mâncare fără carne doar pentru nemâncătorul de carne. Considerând că noi, toți ceilalți, mâncăm carne la fiecare masă, cădem de acord prin votul majorității că o astfel de cerere ar fi absurdă și ar complica inutil pentru noi activitățile administrativ-gospodărești, pe lângă faptul că vederea legumelor și fructelor la fiecare masă ne scârbește peste măsură și ne lezează simțul corectitudinii și al adevărului. (Nimeni nu poate trăi fără carne, de unde să-ți iei proteinele?!) “Atâta vreme cât stai la mine în casă, vei face cum îți spun eu!” Știți refrenul. La el în cameră minoritarul n-are decât să mănânce ce vrea dacă-și permite să-și cumpere, dar să nu-l vedem noi. În timpul dezbaterilor cu ușile închise, mașina familiei dispare din fața casei și porcul din cocină, iar hoțul care ne-a furat televizorul luna trecută este eliberat din închisoare pe motiv că, nefiind un televizor foarte mare, a fost un delict minor și hoțul nu prezintă un pericol la adresa societății. Noi eram ocupați cu probleme importante.

Revenind așadar. Comunitatea LGBT oricum nu cere ca preafericitul să le pună pirostriile pe cap în cadrul unor ceremonii pompoase oficiate în catedrala mântuirii neamului. Cere doar un drept civil pe care îl are oricine. Drepturile civile nu au nicio legătură cu convingerile și practicile religioase. Deci statul, care ar trebui să apere drepurile civile și să nu propovăduiască obiceiurile și credințele religioase, nu are, logic, vreun sens să interzică un drept civil unei categorii de oameni care, apropo, nu sunt toți creștini! Nu e ironic că din banii publici (adică ai tuturor plătitorilor de taxe, indiferent de orientarea lor sexuală sau religioasă) se finanțează nu doar construcția catedralei mântuirii (care aparent n-are vreo treabă directă cu subiectul de față), ci și acest referendum care nu ajută cu absolut nimic societatea românească? În contextul în care, de pildă, în fiecare zi mor oameni din cauza sistemului de sănătate care e putred, iar infrastructura e la pământ etc etc.

Nu, nu, acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familie, deși sper ca toți oamenii cu mințile-n cap să-l boicoteze prin neprezentare. Acesta este un articol pentru discernământ, drepturi egale și iubire. Oamenii se trezesc. Treptat, încet, dar se trezesc. Iar poporul ăsta, din păcate, nu are o istorie de pace și toleranță la adresa conducătorilor pe care nu i-a mai vrut.

Cât costă referendumul pentru familie? ‘Decât’ 43 de milioane de euro. Să dezbini o țară? Neprețuit.

PS Democrația nu înseamnă dictatura majorității. În limba greacă, înseamnă puterea poporului (demos = popor, kratos = putere), iar ca formă de organizare înseamnă participarea tuturor cetățenilor la actul politic. Adică toți sunt reprezentați în luarea deciziilor și toți au drepturi care le sunt respectate. Votul este majoritar, dar minoritățile sunt protejate, iar puterile în stat sunt separate (deci biserica e biserică și justiția e justiție, nu se calcă reciproc pe bătături și nici nu se mângâie reciproc pe cap).

 

Desene făcute de Mureșan Paul, găsite pe Facebook și publicate cu permisiunea autorului.

Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele

-Să mâncați? La restaurant? Dar este ora 3. Restaurantul este închis, s-a închis la ora 2. Toate restaurantele sunt închise aici. Dar puteți ieși, o luați la dreapta și mergeți să mâncați în Belgia. Sunt 10 km, latră în franceză bărbatul chel din spatele barului, încercând să acopere lătratul celor doi câini albi legați la picioarele lui.

Preț de câteva secunde, am crezut că “Belgique” este un nume de restaurant. Sau poate asta am vrut să cred, de foame. Apoi am înțeles: în Franța oamenii sunt foarte disciplinați în privința orarului meselor. Așa am fost întâmpinați acum două săptămâni la hotel în Turnavaux, Ardennes, unde am mers să ne dăm cu biclele pe niște trasee de vis, cu piste speciale, construite de-a lungul unor râuri înconjurate de peisaje de poveste.

Când am făcut bagajele m-am gândit că poate sunt eu nebună că pun și un borcan de zacuscă și unul de dulceață, pe lângă mâncarea pentru bebe (pe care oricum nu o mănâncă pentru că nu-i place mâncarea la borcan), dar am luat-o pentru orice eventualitate, la fel ca zacusca. Așa, în stil foarte românesc. Și iată-ne așezați la o masă pe tarasa barului, înfulecând recunoscători zacusca delicioasă și atât de purtată prin lume. Făcută de mama, desigur. Eh, și dacă aveam zacuscă și dulceață, normal că aveam și pâine – cu maia, făcută de mine acasă. A fost o masă pe cinste. (Cred că dacă am mai fi mâncat carne, am fi avut și o dărabă sănătoasă de slană. Dar nu.)

Între noi fie vorba, bine am făcut că le-am pus cu noi, pentru că în zonă nu sunt deloc supermarketuri sau magazine și nici alte restaurante în Turnavaux. Am găsit a doua zi un Carrefour în orășelul vecin (Montherme), deschis până la prânz doar, de unde ne-am aprovizionat cu cele trebuincioase pentru prânz. După micul dejun de la hotel știam sigur că prânzul nu-l mai luăm acolo, dar despre asta, foarte pe scurt, un pic mai jos.

Acolo am biciclit fericiți două zile, ignorând condițiile nu tocmai fantastice de la hotel și bucurându-ne de peisaje și de aer curat. Ne-am bucurat tare că aici oamenii s-au gândit la bicicliști și au făcut special pentru ei piste de-a lungul râurilor Meuse și Semois, pe apele cărora se plimbau în stare meditativă lebede, vaporașe și caiace. Ne-am întâlnit cu alți bicicliști, printre care și copiluți, dar al nostru era cel mai mic. Și foarte entuziasmat! O treabă nouă a fost că am experimentat și purtatul în sistem pe bicicletă și alăptarea în sistem pe bicicletă. Cred că nu e 100% sigur, dar pot spune că a fost foarte confortabil și, fiind o zonă destul de sigură și neaglomerată, cu drum drept, nu am simțit că era vreun pericol. Altfel, piticul a mers în scaunul lui special în cea mai mare parte a timpului, chiuind de bucurie.

A fost foarte frumos și, la vreo două zile după ce am ajuns acasă, am descoperit că-mi lipsesc tenișii. Ta-na-na-na! Concentrându-mă să-mi aduc aminte ce-am făcut cu ei, m-a lovit în moalele capului imaginea lor uitați sub pat în camera de hotel. Vai, și tocmai postasem un review mult prea sincer pe booking.com: mâncarea la cină bună, dar puțină și cam scumpă, locul nu foarte curat, personal cam neprietenos, mic dejun foarte prost și sărăcăcios – salată de fructe veche și stricată, plăcintă veche și rea la gust, 4 feluri de mezeluri și un singur fel de brânză, fără legume, ouă, cereale; câinii legați în spatele barului. Mi-am luat telefonul și le-am trimis frumos un mesaj, folosind tot aplicația de rezervări, anunțându-i că mi-am uitat sub pat o pereche de încălțăminte și că voi reveni peste două săptămâni în zonă și doresc să o recuperez. Cu tot cu ‘vă rog’ și ‘mulțumesc’, desigur. Am primit la scurt timp un răspuns: cum îmi permit eu să pun un asemenea review mincinos și răutăcios fără să vorbesc cu ei în prealabil, nu mi-am uitat nicio pereche de teniși și le-am scris acum doar ca să spun că mai sunt și hoți de teniși.

Mesajul se încheie cu “Răspunsul nostru este la înălțimea comentariului dumneavoastră. Cu cordialitate, direcțiunea.” Le-am răspuns, deși știu că nu avea vreun rost, că răspunsul lor este extrem de nepoliticos, neprofesionist și chiar infantil. Și că din orice alt loc civilizat mi s-ar fi trimis imediat un mesaj că mi-am uitat teneșii și s-ar fi căutat o cale de a-i recupera, că sunt un client nemulțumit și că treaba lor, lucrând în turism, este să-i facă pe oameni fericiți în legătură cu serviciile pe care ei le oferă și oamenii le plătesc. Am adăugat și că voi scrie despre asta. M-am ținut de cuvânt. Le Point du Chute se cheamă hotelul.

Apropo, tenișii erau niște simpli Quechua luați din Decathlon, dar îmi erau dragi pentru că-i spălam în mașină, nu erau pretențioși, nu aveam nevoie să-mi desfac șireturile (ceea ce cu burtă sau cu bebe în brațe e esențial), se asortau ușor și erau comozi. În plus, îi aveam de câțiva ani și încă rezistau cu demnitate. Asta e, bine că nu mi-am uitat ceva mai valoros.

În weekend mergem din nou. În altă parte.

PS O prietenă mi-a spus ulterior că așa ar fi francezii și că ei un prieten care locuiește în Franța i-a spus ca nu cumva să se cazeze în Franța la vreun hotel mai jos de 4 stele, că sunt mulți oameni care au luat chiar râie din hotelurile franțuzești. Oameni buni, eu am prieteni francezi, iar Franța nu e chiar în lumea a treia. E adevărat că noi am fost într-o zonă mai la țară, mai la munte, mai fără fițe și figuri. Dar totuși…

Hai să vă las și niște poze faine: