Vineri am stat foarte aproape de un grup de spanioloaice pe dig, în locul pe care noi l-am numit portul pescarilor, în Tajao, satul unde am locuit timp de o lună în Tenerife.
Femeile acestea și interacțiunile dintre ele mi-au adus aminte de copilărie și de apropierea pe care o percepeam atunci între femei. La noi în bloc femeile se vizitau, se ajutau, beau cafea împreună, povesteau, coseau, tricotau, o doamnă era coafeză și le făcea părul tuturor celorlalte, nu departe locuia o cosmeticiană, la două blocuri distanță era doamna care ne făcea injecții, în blocul alăturat doamna care lucra la fabrica de lapte.
Toată lumea știa tot despre toată lumea. Era un soi de intimitate care în adolescență mă deranja. Este foarte ciudat acum să mă gândesc că nu mai știu cine locuiește în blocul în care am crescut până la 18 ani.
Spanioloaicele de pe dig erau, din ce am înțeles din ciripitul lor vesel și neîntrerupt, o mamă, o bunică, niște surori și niște prietene, toate în costume de baie. La un moment dat, una dintre ele le-a pensat pe toate, pe rând. Fiecare femeie venea lângă ea, își așeza capul pe coapsele ei și se lăsa pensată în timp ce ciripitul continua. Aproape că mi-au dat lacrimile de atâta firesc.
Înafară de relațiile dintre femei, am admirat la spanioli și spanioloaice încă două lucruri pe care deja intenționam să le cultiv mai mult și în viața mea:
1. Plăcerea de a trăi, bucuria, joaca – pe plajă, cam toți spaniolii se joacă – volei, fotbal, aleargă, râd, se bălăcesc, glumesc, se bat cu nisip, se stropesc etc. Această copilăreală indiferent de vârstă este atât de sănătoasă și de adorabilă!
2. Modul dezinhibat, relaxat și lejer în care se poartă în corpurile lor. Nimeni nu-și suge burta sau ascunde celulita. Slipul tanga sau brazilian e la mare modă, inclusiv la joacă pe plajă, indiferent de forme. Iar bărbații sunt cât se poate de relaxați și ei și mi-a plăcut să observ cum joaca este generală. Iar această relaxare este, după părerea mea, superbă. Nu m-am putut abține să mă gândesc că probabil în general au și o viață intimă fericită.
Mă întreb dacă la spanioloaice există cercuri de femei sau dacă pur și simplu nu înțeleg conceptul, având în vedere că ele oricum trăiesc zi de zi, constant și firesc, alături de alte femei. Mi-a făcut tare bine să le văd și să le ascult.
La un moment dat a venit o doamnă îngrijorată și le-a întrebat dacă e pe aici vreun pescar cu plasă, căci ea își scăpase telefonul undeva între bolovani, dincolo de dig, și se tot chinuia să-l recupereze și nu reaușea.
Femeile i-au sărit imediat în ajutor și au îndrumat-o spre mine.
Băieții mei și tatăl lor erau la vânătoare de crabi și pești colorați cu plasele. Doamna m-a întrebat dacă vorbesc spaniolă.
– Buenos dias. Comprendo, pero no parlo, lo siento, i-am răspuns și toate celelalte doamne au izbucnit în râs.
Mi-am dat seama că sunasem ca în reclama aia în care o turistă rătăcită întreabă un trecător dacă vorbește engleza, iar el răspunde cu un accent britanic perfect:
“Oh, no, terribly sorry, dear, not a word, unfortunately. It’s just one of those things I should’ve paid more attention to in school, I’m afraid… Sorry I can’t help you, but I’ve seen someone over there, maybe they speak English.”
Am înțeles ce se întâmplase și că avea nevoie să împrumute o plasă de la noi. I-am întins-o imediat, adăugând:
– Claro, por supuesto que sí!
Apoi două dintre femeile din grup au mers să o ajute. S-au întors victorioase după vreo jumătate de oră și le-au povestit celoralte toată pățania. Apoi a venit și doamna cu pricina și nu știa cum să-mi mulțumească, spunea că nu-i venea să creadă că are din nou telefonul în mână.
– De nada, estoy feliz, i-am răspuns cu mare bucurie.
Le-am adorat, pur și simplu, pe aceste femei. Mulțumesc pentru întâlnire.
PS Dacă sunteți ca mine și n-ați mai fost în Spania, dar ați prins în pre-adolescență câteva episoade din ceva telenovele și mai aveți și un simț al limbilor, vă veți descurca de minune în Spania. Nu încercați să vorbiți engleză, mai degrabă româna va funcționa acolo unde spaniola vă părăsește.
Și e super simpatic să asculți cum spaniolii și italienii se înțeleg perfect în timp ce fiecare vorbește, natural și fără stres, propria limbă. Pe de altă parte, francezii își imaginează că vor fi înțeleși de oricine dacă vorbesc franceză, doar că mai tare și mai rar. Și dacă nu se descurcă așa, vor încerca să vorbească în engleză, doar că în șoaptă. Însă nici asta n-o să-i ajute. Sunt foarte simpatici.
Adesea când mă fură graba, îmi aduc aminte de Beppo, măturătorul din povestea Momo. Beppo era un om simplu, care își făcea treaba cu seninătate și plăcere, știind că munca lui este utilă. “Măturând străzile, lucra încet, dar continuu: la fiece pas o respirație, iar la fiecare respirație câte un măturat. Un pas – o respirație – un măturat. Un pas – o respirație – un măturat.” Așa de frumos povestește el cum, având în față o stradă lungă de măturat, nu trebuie niciodată să te gândești la toată strada dintr-odată, ci doar la următorul pas, la următoarea respirație, la următoarea lovitură de mătură. Procedând astfel, explică el, gândindu-te mereu doar la ceea ce urmează, activitatea îți face plăcere, ceea ce e esențial pentru a-ți face treaba cum trebuie, fără să obosești.
Multă lume se plânge că nu mai are timp pentru sine. Mai ales acum, în izolare, când toate rolurile pe care le jucăm în viața noastră se desfășoară sub același acoperiș: părinți, angajați, șefi, antreprenori, iubiți, soți, amanți, prieteni, copii și, pentru unii mai nou, profesori, bone, parteneri de joacă. Cei care locuiesc singuri s-au trezit, în schimb, cu o grămadă de timp în centrul singurătății lor, dar tot cu toate rolurile sub același acoperiș.
Poate această perioadă de izolare ne ajută să descoperim cât suntem de binecuvântați, poate ne dăm seama că nu ne-am dori să trăim acest ‘sfârșit al lumii’ în niciun alt loc și în nicio altă companie. Perfect. Să ne exprimăm recunoștința pentru binecuvântările și darurile de care ne bucurăm.
Pe de altă parte, pentru foarte mulți acum totul pare mult mai greu pentru că nu avem unde fugi – nu ne mai parcăm copiii în instituții, nu mai mergem la sală, la bere cu prietenii, la mama, la salon, la serviciu etc, iar unii dintre noi nu mai merg nicăieri, căci s-au închis în casă de mai bine de o lună și au găsit, în sfârșit, pretextul perfect să se afunde în depresie și să-și plângă de milă.
Este imposibil acum să ne mai păcălim. Suntem față în față cu realitatea crudă și brută a vieților noastre. Imposibil să nu vedem dacă locuința noastră nu răspunde nevoilor noastre, dacă nu suntem în locul care să ne susțină, dacă avem o căsnicie eșuată, dacă nu suntem părinți buni, dacă ne urâm jobul, dacă nu suntem acolo unde ne-am dori în propriile vieți etc.
Minunat. Perfect, chiar. Iată, asta e treaba noastră acum. Cu asta avem de lucru. Asta avem de vindecat. Asta ne pune viața pe tavă. Fix rana asta cea mai mare. Să ne uităm bine în oglindă și să ne întrebăm fără ocolișuri: Ce te doare? Și încă odată: Ce te doare? Ce te doare? Și tot așa până curge sânge.
După ce a venit Valentin pe lume, îmi aduc aminte că-i spuneam unui prieten că niciodată nu m-am simțit mai neliberă. Și am avut nevoie de o vreme să mă adaptez noii vieți. Nu schimbării, nu noilor evenimente, ci noii vieți. Și după ce a venit Nathaniel a fost similar. Toată viața mea și chiar identitatea mea de dinainte rămăseseră în urmă. Obiectiv vorbind, asta nu era nici bine, nici rău. Era firesc. Greutatea a venit pentru că rămăsesem temporar atașată de o viață și o identitate care trecuseră. Odată ce le-am dat drumul (și da, a fost un proces complex și greoi, căci mă despărțeam de mine însămi) și am acceptat cu deschidere noua viață și noua identitate, drumul a devenit mai lin.
Eu văd viața ca pe o călătorie. Deci în continuă transformare, dinamică, nu cred că trebuie să alergi până dobândești ceva, fie material fie nematerial, după care te poți odihni. Nu am venit aici să mă odihnesc și nici în vacanță. Am venit cu treabă. Iar treaba mea cea mai importantă este propria mea transformare. O transformare continuă, clipă de clipă. Aspectele mele necizelate sunt în lucru permanent. Asupra lor lucrez conștient, în măsura în care le sesizez și pot lucra, și lucrează toți factorii exteriori prezenți în viața mea, toate relațiile mele etc. Iar aspectele mele deja cizelate sunt mereu la treabă – pe de o parte mă susțin în munca mea cu mine însămi și, pe de altă parte, sunt puse constant în slujba celorlalți prin tot ceea ce aduc în lume. Așa aleg eu.
Dar timpul? Când mai am eu timp PENTRU mine, acum, că am doi copii mici? Unde mai sunt eu în noua ecuație de familie? Sunt întrebări juste. Timpul meu pentru mine este acum. 24/7 este timpul meu. Non stop trăiesc pentru mine. Nu aștept să adoarmă copiii ca să am timp pentru mine. Fiecare respirație este timp pentru mine. Și pentru ei, desigur. Doar este vreo diferență?
Sigur, am zilnic nevoie de timp CU mine. Am nevoie să citesc, să mă ocup de corpul meu, să meditez, să scriu, să-mi pun ideile în practică, să lucrez. Și pentru asta am nevoie de disciplină, organizare și colaborare. Nu-mi iese în fiecare zi, dar mă străduiesc să găsesc un echilibru. Am nevoie să-mi reînnoiesc energia, să mă adap de la un izvor nesecat pentru a putea fi în formă optimă în toate rolurile mele. Eu nu merg la job 8-10-12 ore și aștept apoi să înceapă viața mea. Nu făceam asta nici înainte de copii. Viața mea era tot 24/7 a mea. Alegeam și aleg în fiecare clipă cum o trăiesc.
Cum fac asta? Exersez prezența în fiecare gest, în fiecare activitate, în fiecare clipă. Am în permanență în gând sensul a ceea ce fac și mă întreb constant ce însemnătate au gesturile și vorbele mele în context. Am grijă să fiu în locul și compania potrivită în fiecare etapă de viață. Mă joc cu copiii mei și îi privesc cu deschidere, atenție, respect și recunoștință, gătesc cu bucurie și creativitate, iar când nu simt asta, nu gătesc. Fac toate celelalte lucruri care țin de părințenie și de familie cu aceeași energie. Când nu simt să le fac așa, când sunt prea obosită sau într-o stare proastă, las pe mai târziu tot ce pot lăsa.
Dacă aveți impresia că vă sacrificați ca părinți pentru binele copiilor voștri sau că iubirea voastră de părinți e superioară oricărei forme de iubire, mai gândiți-vă. Copiii aceștia și-au pus întreaga ființă și însăși viața în mâinile noastre. Și ne cizelează ca pe diamante, clipă de clipă. Atât de mult ne iubesc. Câți dintre noi mai suntem capabili acum să ne punem întreaga existență în mâinile cuiva?
Ei nu sunt nici jucăriile noastre și nici niște îngerași. Sunt niște persoane într-un anumit stadiu de dezvoltare și intr-un anumit punct în propria călătorie, au propriile aspecte luminoase și propriile aspecte în lucru. Și când ne scot din minți și ne vine să-i lovim (și unii dintre noi cu siguranță chiar o fac), să nu ne ascundem de noi înșine. Să ne privim cu claritate și onestitate. Ce mă doare? Și încă odată: Ce mă doare? Mă simt neimportant? Mă simt neiubit? Mi-e frică să nu cumva să pierd controlul? Am obosit? Mă simt nerespectat? Mi-e teamă să nu fiu luat de prost? Mă simt bătrân? Mă simt singur? Simt că mi-am ratat viața?
Nu există niciun vaccin și nici vreun medicament care să ne vindece aceste răni în lipsa prezenței noastre, a recunoașterii lor, a privirii oneste, a acceptării, integrării, înțelegerii. Paharul cu vin, partida de sex, ciocolata, filmul, romanul pregătite pentru după ce adorm copiii nu sunt medicamentul. Pot fi evadări temporare. Rana rămâne. Până când întâlnește privirea justă și e tratată cu adevăr.
Apropo de răni, nu mi-e indiferent cu cine împart aerul. Îmi iubesc foarte mult copiii și familia. Spun asta pentru că știu din experiența de dascăl că sunt și părinți care nu-și iubesc copiii, iar viața mi-a arătat că sunt și destui oameni care își urăsc partenerul de viață, părinții, colegii, vecinii etc. Sunt convinsă că a avea relații cu sens, care să te susțină, în care să te simți fericit și împlinit este esențial pentru calitatea vieții fiecăruia. Sunt sigură că prezența celor din jur ne influențează până la nivel celular. Și niciodată nu e prea târziu să facem schimbări. Oricât de greu ar fi.
Am trecut prin destule despărțiri, știu cum e. Deloc ușor. Dar a zis cineva că trebuie să fie ușor? Mai greu e să stai în orașe, case, joburi și relații care îți ucid sănătatea fizică, psihică, spirituală. Iar perioada aceasta de izolare nu este o perioada de întemnițare în locuri și alături de oameni care nu se mai potrivesc în călătoria ta. Poți recunoaște realitatea așa cum este, te poți focaliza pe a găsi resurse pentru a supraviețui până poți face și fizic schimbările necesare. Poți fi recunoscător pentru călătoria împreună de până acum și pentru capacitatea de a vedea ceea ce ai nevoie să schimbi.
Mi-am amintit recent de o imagine care mă însoțește de câțiva ani și care m-a ajutat într-un moment când am avut nevoie să dau drumul unor atașamente: Țărmul este mereu acolo pentru mare. El primește fiecare val. Nu-i vine greu să primească fiecare val și apoi să-i dea drumul din nou și din nou. Nu se atașează de niciun val. Eu sunt țărmul în viața mea și primesc oaspeți. În viețile altora, sunt valul. Venim și plecăm în libertate. Și e minunat așa. Completez acum: țărmul și valul nu au vreodată nevoie să ia o pauză de la existența lor, să-și ia timp pentru sine. Sunt într-o continuă transformare unul sub acțiunea celuilalt și a tuturor celorlalți factori de mediu. Țărmul nu-și face griji că nu-l va găsi valul și nici valul nu se teme că nu va ajunge la țărm. Nu se sacrifică în procesul de a-l transforma pe celălalt și pe sine și nu-și doresc altceva decât ceea ce este. Și tot ceea ce există este într-o continuă transformare.
Subliniez deci, tot timpul vieții mele, fiecare respirație, este pentru mine. Nu dau timpul acesta nimănui. Membrii familiei mele, prietenii mei și chiar vecinii îmi sunt tovarăși de drum în călătorie. Ne dăruim reciproc prezență în acest timp comun cu ceilalți, iar asta ne transformă permanent. Și această prezență este cel mai prețios dar pe care ni l-am putea vreodată oferi. Împreună în această prezență, în acest timp în care viețile noastre se intersectează, putem fi de folos și putem contribui la o lucrare mai mare.
PS Este momentul perfect să (re)citiți Momo de Michael Ende.
Azi de dimineață Cristi era într-o ședință pe skype când am ieșit cu copiii în grădină. Era înnorat și Valentin și-a făcut rapid de lucru cu niște pietricele, iar Nathaniel, după ce s-a uitat curios de jur împrejur, a început să-și cânte în sistemul de purtare până a adormit. Înconjurați de toată verdeața și de cântecul neobosit al păsărelelor (care începe la 3.30 am!), m-am umplut de recunoștință și liniște.
Vreo jumătate de oră mai târziu, alergând după Valentin în fața casei, am început să aud pianul. Achille are 96 de ani, o grămadă de probleme mari de sănătate și cântă la pian aproape în fiecare zi. Locuiește împreună cu Monique, soția lui, în casa de vizavi. Valentin s-a oprit din alergat și a tăcut mâlc, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi ascultându-l. Când a terminat, am scos telefonul din buzunar și am sunat-o pe Monique.
– Bună ziua. Daniela sunt. Sunteți bine?
– Daniela, bună ziua! Și eu voiam să te sun. Da, suntem bine. Voi? Aveți tot ce vă trebuie?
– Da, sigur, mulțumesc mult pentru grijă, îi spun și iar îmi dau lacrimile.
– Am fost azi la supermarket, continuă ea, să știi că se găsesc de toate, doar la începutul săptămânii a fost nebunie.
– O, ce bine, mulțumesc. Mulțumim mult pentru concertul la pian, vă rog să-i transmiteți lui Achille că ne-a plăcut mult de tot, sunt foarte fericită că-l pot auzi.
Luni a fost ultima zi (și prima fără copii) când am ieșit la cumpărături la Cle de Champ, magazinul micuț de unde ne facem cumpărăturile zilnice – legume și fructe proaspete, în special. Intrau câte doi clienți odată, păstrând distanța. Era o coadă răsfirată la intrare, iar oamenii își zâmbeau încurajator și se salutau cu blândețe, privindu-se în ochi.
-O să fie bine, o să vedeți, mă asigură Patrick, patronul magazinului, în timp ce așează produse pe rafturi. Pământul vrea să ne schimbăm, iar noi nu vrem de bună voie. Veți trece cu bine prin încercarea aceasta, copiii au nevoie de dumneavoastră și au o misiune importantă. O să fie bine, o să vedeți. Iar de mâncare vom avea, am avut grijă și am făcut provizii pentru noi.
– Mulțumesc mult pentru încurajare, aveam mare nevoie de asta, îi răspund zâmbind, gâtuită de emoție și lacrimile aproape că-mi țâșnesc spre el, așa că privesc repede în altă direcție.
În seara asta ne-a adus personal produsele comandate până la ușă.
-Am lăsat bonul în lădiță, îmi strigă din stradă când mă vede în ușă, plătiți prin transfer bancar oricând puteți. O să fie bine, aveți grijă de dumneavoastră! Seară frumoasă și vă mulțumesc!
Iar lacrimi. Am plâns săptămâna asta și de îngrijorare și de neputință și de furie, dar mai ales de fericire și recunoștință.
– Alexandra, de ce crezi tu că are nevoie acest bebeluș ca să vină pe lume în siguranță, o întreb pe cea de-a doua moașă a mea, mamă a cinci copii și foarte tânără bunică.
– De timp, îmi răspunde fără să stea pe gânduri, zâmbindu-mi înțelegătoare. O să iasă din burtă până la urmă, toți ies, adaugă mângâind muntele care m-a strivit sub el.
Am rămas tăcută ascultând. Alexandra venise la noi și mă consulta. Peste două zile se împlineau 39 de săptămâni, termenul limită până la care moașele melemă puteau susține în planul meu de a naște acasă.
– Poate ai nevoie să plângi puțin, a adăugat ea. Poate te ajută să te eliberezi. Și poate ți-ar face bine să te relaxezi cu Cristian și Valentin, să petreci un timp liniștit cu ei, sunt minunați.
De două săptămâni am eliminat orice sursă de stres eliminabilă, bărbatul și-a luat concediu și e cu noi non stop, am întrerupt contactul cu subiecte și persoane toxice, ocolesc subiectul nașterii cu cei cu care mai țin din când în când legătura și fac tot ce-mi stă în putință să-l conving pe bebe să iasă din burtă. Absolut tot. Și am și ajutoare de nădejde. Și nimic. Speculăm și așteptăm că poate la noapte sau dimineață, poate în cutare sau cutare zi, poate la nu știu ce sărbătoare. Și tot nimic.
– E un copil cu personalitate foarte puternică. O să-ți fie greu să-l convingi de ceva fără argumente solide, îmi explică Alexandra râzând. Ceea ce e bine! adaugă ea. Îți seamănă…
Ascultând-o pe Alexandra, m-am liniștit brusc. Mi-am adus aminte că-i promisesem bebelușului că nu-l va scoate nimeni din burtă până când el nu va fi pregătit și va dori să iasă. Și ia uite, tocmai eu voiam să-l scot și-mi încălcam promisiunea. Și asta pentru confortul meu, asta ca să evit să mă confrunt cu o frică foarte mare – aceea de a naște la spital.
Am plâns. Am plâns nu de neputința de a controla totul, ci de părere de rău că eram așa grăbită să închei, și pentru mine și pentru bebeluș, această perioadă cu adevărat miraculoasă, pe care niciunul din noi nu o va mai putea retrăi vreodată la fel. Și am plâns pentru că mi-e mult prea familiară această durere a separării.
“Alexandra, îți mulțumesc”, i-am scris mai târziu. “Nu mai fac absolut nimic, starea de bine a bebelușului meu și relația mea cu el sunt mult mai importante decât frica mea de spital și poate că e momentul potrivit să mă confrunt și cu ea. Am încredere că va fi așa cum e potrivit să fie acum, pentru mine și pentru el.” S-a bucurat.
Așa că mi-am luat inima-n dinți și mi-am făcut bagajul pentru spital. Contracțiile tot începeau și se opreau de vreo două săptămâni, dar sâmbătă era clar că eram în travaliu. M-am plimbat și jucat cu Valentin prin grădină, am gătit, am mâncat, Alexandra a fost la noi de vreo trei ori peste zi și a revenit pe seara.
– Oau, 6cm, exclama fericită când a venit să mă consulte. Bravo! Minunat. Aș zice că pe la 8 cm ar fi bine să mergem la spital, mi-a spus.
Am acceptat fără tragere de inimă, dar fericită că ‘drumul’ până la cei 6cm fusese atât de lin și de ușor de gestionat.
Seara l-am alăptat și culcat pe Valentin și am continuat să așteptăm. Când Alexandra a spus că, judecând după intensitatea contracțiilor, e timpul să mergem la spital, am simțit un gol în stomac. Bărbatul a vrut să meargă să-l trezească pe copil și să pornim cu toții. Era în jur de ora 22.00. L-am convins cu greu să-l lase să doarmă și să rămână cu el acasă.
Mai mulți vecini se oferiseră să steacu Valentin când urma să merg la spital, dar cum el nu este un copil foarte sociabil și nu stătuse niciodată cu nimeni fără noi, nu ne-am dorit ca nașterea fratelui lui să fie o traumă pentru el. Și nici să se chinuie o noapte pe holurile spitalului nu-mi doream. Era prima noapte pe care aveam să o petrecem separat.
I-am promis bărbatului că vom ține legâtura și că îi chemăm înainte de expulzie. Ne-am desprins cu greu unul de altul și cred că nu ne-am iubit niciodată mai mult. N-am să uit niciodată privirea lui și palmele calde, așezate pe inimă, urmărindu-mă dispărând în drumul spre spital.
Pe drum Alexandra își cerea scuze pentru fiecare zdruncinătură, iar eu glumeam că, cine știe, poate așa se rup odată și membranele. N-a fost să fie. Dar liniștea și răcoarea întunericului m-au făcut să mă simt ca-ntr-una din călătoriile mele aventuroase, de una singură, prin Turcia. Sau așa mi-a plăcut să mă încurajez.
La spital era liniște și pace. Am intrat la urgențe și am dansat liniștită balansându-mi șoldurile și respirând zgomotos în timp ce Alexandra se ocupa de formalități.
Pe holurile semi-întunecate nu ne-am întâlnit cu nimeni. Mergeam încet, ca la plimbare, și când am ajuns la secția de nașteri, Nadine, moașa de gardă, o femeiemărunțică și mai în vârstă, ne-a întâmpinat cu bucurie.
– Aveți contracții? Aveți dureri? m-a întrebat puțin contrariată de starea mea.
Nu puteam zice că am dureri, intensitatea a ceea ce experimentam era medie și foarte ușor de gestionat. Alexandra a plecat cu ea în biroul ei și i-a arătat dosarul meu medical, planul de naștere, carnetul în care notasem valorile glicemiei și i-a povestit despre mine. Între timp, le-am scris bărbatului și prietenei care mă susținea, mi-am scos poza de familie din geantă, am luat în palmă cuarțul roz primit cadou de la bărbat, mi-am pus muzică și difuzorul cu uleiuri esențiale și priveam pădurea întunecată pe geam, legănându-mă.
Când s-a întors, Nadine vorbea în șoaptă și mi-a explicat că ne va lăsa în pace și că dacă am nevoie de ea să o chem apăsând pe buton. I-am mulțumit și i-am spus că o rog să mă informeze dacă intervine orice în timpul procesului și că dacă e vreo situație de urgență, atunci e treaba ei, dar dacă nu, eu doresc să încerc soluții alternative înainte de apela la substanțe și proceduri spitalicești. I-am spus că ținem legătura și cu prietena mea, care e medic homeopat, și că doresc să apelez la remedii homeopate, uleiuri esențiale și tehnici energetice înainte de orice altceva.
A fost imediat de acord, fără urmă de împotrivire sau ironie. Singurul lucru pe care nu a vrut să-l negocieze a fost punerea branulei. Mi-a explicat că asta e regula spitalului și că e obligată să facă asta pentru că în caz de urgență are altceva de făcut și are nevoie să aibă acul deja în venă. Și acum îmi pare rău că nu am întrebat unde să semnez că refuz. A fost extrem de dureros și am simțit-o mult timp, iar la mai bine de o săptămână după naștere locul era încă dureros și umflat. A fost oribil.
După tortura cu branula și luat sânge pentru analize, Alexandra mi-a pregătit baia și am intrat în apă. Mi-a făcut masaj cu ulei de salvie, m-a mângâiat, mi-a adus difuzorul cu uleiuri esențiale aproape, mi-a pregătit remediile homeopate, mi-a dat apă și a stat în liniște cu mine.
Nadine s-a întors și ne-a explicat că glicemia ieșise mare.
– Cât de mare? am întrebat.
– 136, a răspuns. Pentru tine nu e mare, dar pentru spital da, aici avem reguli stricte… Protocolul zice să îți dau insulină.
– Nu vreau. Cât timp ne poți da să o scădem altfel?
– Două ore.
– E puțin, spune Alexandra.
– Nu pot mai mult, spune Nadine. Aveți două ore să o scădeți (parcă sub 100 a zis, nu mai rețin) cu remedii homeopate sau cum vă pricepeți sau vin cu insulina.
– Ok, mulțumim, îi răspund.
– Alexandra, e din cauza stresului cu branula și cu spitalul, îi spun. O să scadă de la sine.
– Nu cred că într-un timp atât de scurt, îmi răspunde ea și o simt îngrjijorară.
După două ore în care și eu și prietena mea ne-am rugat întruna și la 15 minute luam câte o gură de apă în care dizolvasem câteva granule de remediu homeopat, Nadine a revenit cu un glucometru. S-a așezat în genunchi lângă cadă și mi-a cerut un deget. Am simțit acul, aparatul a bipăit și, după câteva secunde, Nadine exclama:
– 75! Perfect! Bravo! Ține-o tot așa. Data viitoare când mă întorc la tine să ai o dilatație de 8 cm ca să rupem membranele, bine? ciripește veselă.
– Ok, boss, cum zici tu, îi răspund râzând după o contracție.
Următoarea procedură a fost ruperea membranelor. Dacă la prima naștere apa caldă năvălind afară a fost semnalul începerii furtunoase a travaliului, de data aceasta nici vorbă de așa ceva. Pentru că travaliul dura deja de foarte mult timp, ruperea membranelor era o idee bună pentru a-l accelera. Nu de alta, dar eram deja obosită.
Nadine și-a chemat o colegă și împreună au dus la capăt procedura, foarte neplăcută dealtfel. Am uitat să vă zic că medicul ginecolog încă nu-și făcuse apariția în sala de nașteri. Era întuneric, liniște și pace. Litri de apă s-au scurs într-o tăviță de inox și în toată sala. Eram un izvor. Nu exagerez. Litri. Izvor. Izvor termal de apă limpede și vindecătoare, în care nouă luni se scăldase un bebeluș.
De aici totul s-a accelerat. Ginecologul a bătut la ușă și a venit de două ori. Doar a doua oară m-a atins, să verifice că e loc în bazin pentru a trece copilul. Foarte blând și neintruziv. Bătea la ușă, s-a prezentat, a cerut voie, a explicat, vorbea în șoaptă, și-a arătat disponibilitatea să ajute dacă e cazul, m-a asigurat că e totul bine, m-a încurajat și a plecat.
Nadine a venit la un moment dat să-și ia rămas bun pentru că i se termina tura și mi-a prezentat-o pe noua moașă, care avea pe lângă ea o studentă în practică. Energia s-a schimbat. Contracțiile au scăzut ca intensitate.
Deja împingeam de trei ore, în toate pozițiile în care mi-am putut imagina și ieșise tot ce putea ieși înafară de copil.
– Lasă-ne să te ajutăm, mi-a spus noua moașă atingându-mi brațul și privindu-mă în ochi. Vrem să-ți dăm puțină oxitocină artificială să te ajute să ai contracții mai eficiente și să poți împinge.
– Și eu cred că e o idee bună, Daniela, m-a asigurat Alexandra.
– Ok, am acceptat fără tragere de inimă, dar doza minimă.
– Minimă, a confirmat moașa.
După oxitocină (pe care nu pot spune că am simțit-o, deci sigur a fost doza minimă) și împins iar din răsputeri, timp în care cele trei femei îmi făceau galerie, a revenit și ginecologul, pregătit să intervină să scoată copilul. Mă resemnasem cu gândul că ceva trebuia făcut și, extenuată, împingeam cu conștiinciozitate în continuare, la fiecare contracție.
Ginecologul se așezase între picioarele mele și evalua situația. (Notă: eram într-un fel de variantă a clasicei poziții, cu fundul în aer și genunchii la piept – e important de menționat.)
Aud un copil pe hol.
Doamne, sper că nu e Valentin, mă gândesc, dar nu apuc să-mi duc bine gândul la capăt că întorc capul și în sala de naștere intră bărbatul. Al meu.
– Iubirea mea, am spus amândoi aproape în același timp și-am întins brațele către el, trângând de firul cu oxitocină. Și ne-am îmbrățișat în acele secunde cât pentru toate viețile.
Nimeni nu mai apucase să-l informeze sau să-l cheme. L-a trezit cu greu pe Valentin și a venit. Era 8.30 dimineața. Pe la 6 Alexandra îmi spusese că e un moment bun să-l chemăm, dar am refuzat. Știam că nu era.
Bărbatul iese apoi câteva secunde, să arunce un ochi la Valentin, care se joacă râzând cu asistentele. Se întoarce. Ginecologul se gândește la vid extractor, dar nu zice nimic. Moașele își frâng mâinile și-și tot aruncă ochii între picioarele mele. Vine o contracție. Nimeni nu mai zice nimic. Împing. O mână nevăzută scoate capul copilului. Sau sare el afară. Se rotește, ginecologul îl apucă.
-Oh, ok, ok, spune el surprins.
– Acum foarte încet, Daniela, împinge doar pe contracție și foarte încet, foarte încet.
Dar mi-am lăsat capul pe spate, mâna în mâna bărbatului, nașterea în seama bebelușului și soarta în mâinile lui Dumnezeu. Fac cum spune, însă nu simt că fac eu nimic. Dar absolut nimic nu fac eu. Eu sunt doar un canal prin care se face. O forță superioară înfăptuiește acest miracol. Prin mine, slujitorul ei. Mă dau la o parte și-o las să lucreze. Eu nu mai exist. Suntem una.
– Oau, oau… îl aud pe bărbat de lângă mine.
– Daniela, uită-te, îmi spune fericită Alexandra, uită-te.
Dar nu pot deschide ochii chiar atunci. Când o fac, simt deja bebelușul, alunecos și cald, lungindu-mi-se pe piept. Mă privește cu ochii mijiți, are buzele roșii și e acoperit tot cu un strat gros de vernix. Am avut dreptate, ar mai fi stat.
– Felicitări! Vreți să tăiați cordonul? ginecolul îi oferă bărbatului foarfeca.
– Nu! strigă el.
– Nu, nu tăiați cordonul, strig și eu, gâfâind încă de la efort.
Ginecologul nu pricepe nimic și ne privește cu gura căscată.
– L-au clampat deja, Daniela, îmi spune Alexandra cu părere de rău.
– Nu, e în planul nostru de naștere, nu! strigă bărbatul războinic. Dacă bebe trebuie dus la pediatru, îl duc eu, adaugă el începând să arunce haine de pe el să-l pună pe bebe pe piept.
Între timp venise și pediatrul și aștepta la măsuța lui să-l vadă pe copil. Nu am realizat că pentru ei era o urgență să-l consulte pentru că înainte de expulzie au observat meconiu în lichidul amniotic. A fost un moment de haos, în care a lipsit comunicarea. Bebe nu a plecat deloc de pe mine, a fost bine de la început, iar pediatrul ar fi trebuit să fie lângă mine și să-l examineze pe mine, fără să taie cordonul. Le-am scris mai târziu mailuri ginecologului, pediatrului și șefei de secție, care mă văzuse la ecografia de 35 de săptămâni. Le-au primit cu multă deschidere și recunoștință.
Încă mă doare pieptul la amintirea acelui moment cu cordonul. Îmi doream, ca la Valentin, o naștere semi-lotus, în care cordonul rămâne atașat de copil până după ce iese placenta, ceea ce asigură o trecere mai lină către viața extrauterină, transferul celulelor stem și a unei cantități însemnate de sânge și anticorpi, precum și trecerea mai lină la respirația pulmonară (bebe încă respiră și prin cordon).
– Ok, perfect, felicitări, nicio ruptură, nici hemoragie, deci nu am de lucru aici, spune ginecologul după ce iese singură și placenta, ne salutăm și apoi pleacă.
La câteva minute, intră și Valentin și își cunoaște fratele, pe care îl tot mângâiase prin burtică atâtea luni.
– Măă! i-a spus privindu-l de sus, în timp ce Alexandra filma momentul.
– Daniela, o să-mi aduc aminte de tine ca de o femeie foarte puternică. Și crede-mă că am văzut femei puternice în activitatea mea. Tu ești una dintre cele mai puternice, îmi declară Alexandra.
– Mulțumesc, ești o moașă minunată și un om extraordinar, îi spun și eu. Și cred că iubești enorm de mult oamenii, de poți să faci ceea ce faci.
Odată gata mulțumirile, declarațiile, îmbrățișările, actele, bagajele, adică după două ore de la naștere, plecăm acasă și dormim toți patru la prânz, în patul nostru generos și cald.
Sfârșit.
@2019, copyright Daniela Mihail, all rights reserved
Dacă nu ați experimentat asta direct, probabil că nu știți în ce măsură și cum te izolează mămicenia. Bebelușul agățat de tine este, în general, un fel de pază nu doar împotriva interacțiunilor sociale cu care erai obișnuită, ci și împotriva flirtului și a sexualizării la care erai supusă în ochii bărbaților heterosexuali by default, ca femeie, încă dinainte de pubertate. Iar dacă ai un bebeluș în burtă și un copil în cărucior sau de mână, cu atât mai mult nu mai exiști ca organ sexual umblător (mai mult sau mai puțin liber) prin lume.
Mai mult decât faptul că am permanent cu mine cel puțin un copil, din vara anului trecut trăiesc într-o comună. E liniște și pace. Îmi petrec mult timp în grădină și pe străduțe pustii, cu case și grădini. Mă străduiesc să ajung o dată pe zi și pe strada principală a comunei, ca să simt un pic de aglomerație. Dar cât de animat poate să fie peste zi, când cei mai mulți locuitori până la vârsta senectuții sunt la serviciu? De socializat cu băbuțele și moșii din vecini e simpatic o vreme, dar am ajuns să prefer compania simplă, autentică și luminoasă a copiilor.
De câteva săptămâni merg într-un alt sat la aquagym, o dată pe săptămână. O ocazie să mă mișc. Eu și băbuțele nu prea avem multe de povestit. Ultima dată a avut loc o discuție intensă, plină de interjecții, despre ciocolateriile dintr-un sat vecin. Timp de o jumătate de oră. În apă, în timp ce mușchii noștri lucrau în absența noastră. Eu am tăcut. Ciocolata nu-mi face bine și nici nu mă pasionează subiectul. Deci am socializat doar prin prezență fizică, nu știu dacă se pune.
Ieri am mers la o altă piscină, în căutarea încă unui loc pentru că nu-mi ajunge o singură seară de mișcare intensă pe săptămână. Instructorul, un bărbat cărunt, trecut de 50 de ani, obișnuit să fie adorat de audiența obișnuită de băbuțe care merg la orele lui de aquagym, a fost încântat de prezența mea. În primele secunde de la primul contact, deja îmi atingea burta și picioarele și nu a simțit nevoia să-mi ceară aprobarea să-mi corecteze pozițiile cu mâinile lui, nu doar verbal. Ochii îi alunecau adesea pe sânii mei (care nu doar că erau în apa de 18 grade, dar știți cum sunt în sarcină – mă rog, sau nu știți dacă nu ați trecut prin asta voi înșivă sau dacă nu ați avut o parteneră care să fi trecut prin asta lângă voi, căci femeile însărcinate nu mai există în meniul devoratorului de carne din mers, cu excepția cazului în care, ca posesor de penis, ai un fetiș pentru burți cu bebeluși).
Pierrot a insistat să ne tutuim și, în timp ce trupurile noastre brăzdau apa rece evitând să se atingă, mi-a povestit că a locuit trei ani la București și că știe pe cineva care locuiește la Brașov. M-a întrebat de unde sunt eu, dacă sunt la primul copil, ce vârstă are primul și mi-a admirat flexibilitatea, rezistența și forța. După curs, s-a bucurat să converseze cu soțul meu și cu fiul nostru. Așa, ca între băieți, ce are? Ne-a condus politicos până la mașină, atenționându-mă asupra importanței monitorizării deschiderii colului uterin.
Să observ libidinoșenia lui a fost o experiență foarte interesantă. Nu mă mai simțisem demult obiectificată așa. În timpul primei sarcini, simțeam că strălucesc și adesea atrăgeam priviri pe stradă, în pofida burții. Acum nu mă mai simt nici la fel de strălucitoare și nici la fel de tolerantă cu genul ăsta de intruziune. Analizând cum se simte, este un soi de agresiune în această privire care te pătrunde în pofida voinței tale.
Știu că așa educă societatea masculii și femelele. Uitați-vă în jur, în mass media și pe stradă. Femeile chiar sunt reprezentate ca niște organe sexuale în întregime. Organe sexuale umblătoare prin lume, de parcă asta ar fi menirea lor, pentru satisfacția (cel puțin vizuală) a masculilor care nu fac altceva decât să fie ei înșiși, așa cum i-au educat familiile (cel puțin prin exemplul tatălui, dacă nu și cu tot cu sfaturi și pilde).
Eu privesc în jur și văd oameni. Nu bărbați și femei. Poate că bisexualitatea îmi dă o altă perspectivă asupra lumii (știu, sunt un om dificil). Nu cred că bărbații și femeile se nasc cu diferențe majore, ci cred că foarte mult din ce înseamnă a fi bărbat sau femeie ne este inoculat de mediu, educație, exemplele celor din jur. Cred că nevoile noastre de bază sunt aceleași și că la nivel de porniri animalice nu suntem deloc diferiți, unii doar mai reprimați, iar alții mai bine educați decât alții.
Și cred că motivele pentru care oamenii își înșeală partenerul (fie că asta înseamnă că fac sex cu altcineva, că flirtează sau că se masturbează consumând pornografie sau doar imagini sexualizate cu femei trăgându-se una pe alta de păr sau bărbați dând cu aspiratorul) sunt aceleași și țin de ei înșiși, de lucruri care le lipsesc în interior, de tendințe și nevoi ce țin de propriul proces de descoperire și construire a indentității. Cu diferența că bărbaților li se pare firesc ca ei să facă asta și le face plăcere și sunt încurajați să se laude și să se umfle în pene, iar femeile ascund asta, fiind încurajate să păstreze secretul și să minimizeze. Pentru că altfel sunt niște curve ordinare, spre deosebire de masculi, care sunt doar “ca băieții”. Dublul standard nu pare să deranjeze prea multă lume, nu e ca și când am vorbi despre corupție, nu? Ei bine, ba chiar așa e. Dar despre asta, cu altă ocazie.
Credința conform căreia, ca bărbat, ești supus atâtor tenații la care, vai, ce greu e să faci față, dar că tu, cu tot eroismul de care ești capabil, ții piept valului de impulsuri sexuale care năvălesc peste tine cu aproape fiecare vagin umblător care îți intră în raza vizuală este cel puțin hilară, dacă nu revoltătoare. Oameni buni, nu suntem animale. Nu suntem sclavii impulsurilor și ai instinctelor și suntem mult mai mult decât penisuri și vaginuri, oricât de fenomenale ar fi aceste două organe capabile să creeze noi vieți împreună.
Să mai menționez dimensiunea spirituală a interacțiunilor noastre de natură sexuală și nu numai? Sunt absurdă, știu. Nu puteam pur și simplu să o iau ca pe un compliment? Mai bine vă las, nu? Mă întorc la viața mea semi-invizibilă.
“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)
Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.
De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.
Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.
Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.
Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!
Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.
Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)
Da, față de viața mea de dinainte totul s-a schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!
În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.
De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.
Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!
De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.
Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți. Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.
Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.
Zilele trecute, la un supermarket cu trei case și o singură coadă – pe măsură ce se eliberează câte una, câte un cumpărător se îndreaptă pe rând spre ea – sunt prima, vine rândul meu, când din spate un domn se strecoară pe lângă mine și merge în față, la casa din dreapta, proțăpindu-se în spatele unui client care încă nu apucase să elibereze casa.
-Stai, că e doamna cu copilul, îl atenționează blând soția lui și-l urmează strecurându-se pe lângă mine. Bărbatul n-o ia în seamă, iar femeii pare să i se fi stins fraza ca o brichetă în bătaia vântului, pe care își dă seama că n-are rost să-ncerce s-o mai aprindă. Așteaptă tăcută în spatele lui.
Pufnesc și mă enervez. Piticul dă din picioare în sistemul de purtare. Decid că nu voi lăsa lucrurile așa. Aștept să-mi vină rândul la următoarea casă care se eliberează, plătesc cumpărăturile și, înainte de a ieși din supermarket, mă opresc lângă bărbatul care staționa lângă ieșire și-i spun pe un ton cât se poate de calm, însă fără ezitări, cu intenția fermă de a-l informa:
-Eram în fața dumneavoastră la rând la case când m-ați depășit și ați intrat în față.
Bărbatul mă privește de departe, ca printr-un perete de sticlă murdară, mijind ochii să mă vadă mai bine. Pare că nu e sigur că cineva i-a vorbit și nu înțelege ce se așteaptă de la el. Mi se pare că tocmai am comunicat cu un extraterestru, aterizat pe Pământ din cu totul altă lume.
-Nu, nu, nu, nu, nu… repetă legănându-și degetul arătător în fața ochilor ca pe un pendul, încercând parcă să se auto-hipnotizeze, incapabil să iasă din ritmul ăsta ca dintr-un coșmar în care același sunet și aceeași imagine se repetă până când, tresărind, te trezești. Doar că el nu se trezește.
Îl privesc în ochi. Nu e aici. În jurul lui plutesc pânze invizibile pe care sunt proiectate imagini și impresii care-l țin captiv în altă lume, cam cum îmi imaginam că a pățit personajul din “La țigănci”.
-Ba da, îi răspund și ies.
Pe drum îmi analizez starea și mă gândesc de ce am făcut asta. Trag concluzia că mi-e mai bine decât înainte – nu că mi-aș fi umflat mușchii, ci că nu simt că mă sufoc de nedreptate, mă simt liberă, dreaptă, echilibrată și puternică.
Între domnul care se bagă în fața mea la casă în supermarket, tăntița din parc care mă atenționează că o să-mi distrug spatele dacă-mi mai port bebelușul:
-Eu vă spun, că nu vă spune nimeni asta, eu am avut probleme și știu cum e, nu e bine să-l țineți atâta în brațe, îmi spune plină de afabilitate în timp ce cățelul ei se oprește să facă un căcățel pe care stăpâna lui nu binevoiește să-l ridice (o fi durând-o spatele).
…sau cea din hipermarket care mă ceartă că-i îngheață copilului picioarele desculțe:
– Păi! spune desfăcându-și palmele pe lângă trunchi cu un gest de dojană. Îi îngheață picioarele!
…sau bărbatul care mă privește alăptând în mers și nu se poate abține să nu exclame, de parcă aș fi nevastă-sa mirosind a ceapă prăjită, cu părul năclăit de sudoare și șorțul murdar atârnat de mine pe sub copil și-am fi la noi în curte:
-Papă țâțăăă afară! Hăhăhă!
…sau tipa de la cabinetul dentistului care îi vorbește bebelușului de parcă s-ar adresa unui moș senil, retardat și surd. Nu, de parcă ar fi ea însăși o babă senilă, retardată și surdă, de fapt:
-Dhal eu mă plictișeeșc îngroșitoor! N-haveși deloc acșiuune și pentlu mine haiși! strigă umplând întregul spațiu al sălii de așteptare, încât copilul tresare și face ochii mari încercând să priceapă ce naiba mai e și asta.
…sau tipul care mă oprește pe stradă să-mi ofere numărul lui de telefon:
-Am observat că mămicile care își poartă bebelușii au adesea dureri de spate și eu sunt maseur terapeut și locuiesc aici, aproape. Întotdeauna e bine să ai un maseur aproape, îmi explică insistent.
…sau doamna din piață care, după ce-și achită cumpărăturile, dă cu ochii de piticul adormit sub un șal în sistem și-ncepe să vorbească tare și pițigăiat, aruncându-și o mână spre piciorul lui gol:
-Stă si el acolo, micusul, uite! Tse fase el acolo? Doalme? Ptiu, să nu-l deochi!
Îmi imaginez cum ar fi să am o reacție spontană de același tip la adresa ei:
-Aww, uită-te la ea, fsi-a pufs lochia mov de voal astăfsi! Da! Fsi pălălie de fsoale! Vlea fsă fie flumoafsă băbufsa, da! Uite ce dlăgufsă e! Ptiu, fsă n-o deochi!
Oamenii nu realizează că și bebelușii sunt niște persoane, nu jucării la dispoziția oricărui trecător, și că să vorbești tare nu are sens pentru că ei aud foarte bine încă dinainte de a se naște, iar toată prosteala și stâlcitul cuvintelor îi fac să fie ridicoli. Pe ei, nu pe pe bebelușii care îi privesc intrigați.
Mă gândesc că între toți oamenii ăștia, așa mulți și stridenți cum sunt, este totuși o plajă largă în care încape șoferul care a oprit lângă mine să mă informeze că “Doamnă, vedeți că tocmai v-a căzut o șosețică de la bebelușul neastâmpărat care tot dă din piciorușe” sau doamna care insistă să merg în fața ei la casă în alt supermarket și se apleacă și-mi ridică ea cumpărăturile din coș și le pune pe bandă, ca să nu mă mai aplec cu bebe în brațe. Sau vânzătoarea care îmi pune grijulie cumpărăturile în sacoșă căci “Știu că e greu.”
Ce-o fi în neregulă cu noi? Ca nație zic…
Mă gândesc că între toți oamenii ăștia sunt spații largi în care am putea cultiva respectul, discreția și bunul simț până ar crește așa de mari încât i-ar înghiți cu totul… De ce avem impresia că am avea vreun drept să ne băgăm cu cizmele murdare de noroaiele proprii în viața altcuiva? De ce ne simțim datori să dăm sfaturi nesolicitate ca și când doar noi, de pe tot pământul ăsta, am ști cum stau, de fapt, lucrurile în viață și de noi ar depinde bunăstarea celorlalți, care sunt mici și proști?
Îmi amintesc pe drum cum i-am spus partenerului meu de viață și de parenting că de-acum, că avem un copil, ne-am pierdut luxul de a ‘spune ca ei și a face ca noi’ sau de a trece lucruri cu vederea. Nu că ăsta ar fi fost vreodată stilul meu, de fapt… Copilul nostru are nevoie să vadă că avem coloană vertebrală, că facem ceea ce spunem, că ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți, că ne susținem deciziile și modul de viață în orice situație, în fața oricui, și că prețuim și cultivăm adevărul.
Pe una dintre străduțele cu sens unic din zona Fabricii Flaros circulația este blocată. O dubă a pompierilor Smurd oprită în stradă împiedică celelalte mașini să treacă și, îmbrățișându-mi bebelușul în sistemul de purtare, mă strecor printre șirul de mașini parcate de pe margine și cele oprite în stradă. Ajung în dreptul mașinii la care pompierii Smurd operează. Miroase a ars și are capota ridicată. În jurul ei, puhoi de oameni ieșiți din curți. Chiar înainte sa depășesc mașina, unul dintre pompieri scoate victorios, făcând o abilă mișcare de răsucire cu mainile înnegrite, un pisoi dintre mațele de sub capota mașinii. Îl ridică în aer până în dreptul ochilor și-l cercetează, iar puiul scoate un mieunat înainte de a ajunge în mâinile modelate-ntr-un cuib ale unuia dintre bărbații aplecați deasupra mașinii. Mulțimea scoate strigăte scurte de bucurie și răsuflă ușurată.
-Ce drăguț e! exclamă o fetiță fugind spre mașină.
Parcă aș fi asistat la o naștere, mă gândesc și, privind în față, văd o capră care iese behăind dintr-o curte și se oprește și ea curioasă pe trotuar, privind spre mulțime.
Mi se pare suprarealist. Sunt ruptă de somn și preț de o secundă mă întreb dacă nu cumva visez în mers.
Susținându-mi cu mâna un sân în gura bebelușului, mă uit în urmă. Realizez că am asistat la un moment de care îmi voi aduce aminte poate întotdeauna și aș vrea să mă conving că totul e adevărat. Ba chiar îmi trece prin cap să mă întorc și să retrăiesc experiența, de parcă aș putea să dau rewind, cum făceam când ascultam vreo casetă și se termina o piesă care-mi plăcea. Doar că vraja s-a destrămat: mașina de pompieri deblocase drumul și facea manevre de plecare, capota fusese trântită înapoi la locul ei, iar oamenii plecau încetișor spre treaba lor. Capra intrase în curte și behăia în pragul ușii de la intrare. Începe să tune când copilul îmi adoarme în brațe și plecăm spre casă. La colțul străzii, o doamnă în vârstă se holbează cu gura căscată și sprâncenele împreunate la copilul din sistemul de purtare de parcă eu nici n-aș fi acolo.
Uite, dacă e să cred că ceva mi-ar lipsi vreodată de aici, asta ar fi: firescul absurdului, naivitatea cu care trăim în această capitală europeană ca într-un sat, căscând cu toții gura la orice vedem pe stradă de parcă totul s-ar petrece mereu în propria ogradă. Acum, e adevărat, totuși, că pompierii Smurd salvau un pisoi. Ceea ce e absolut fascinant este că cineva de pe strada aceea chiar îi chemase. Bine, și că o capră behăia pe trotuarul din fața casei ei, aproape de centrul Bucureștiului. Oricum, e clar că dăm conceptului de ‘global village’ valențe cu o aromă locală unică.
PS De la noi din casă dimineața se aud cocoșii în curțile vecine. Nu-i rău deloc.
Păi, e foarte frumos… Cred că sunt foarte norocoasă: am avut o sarcină ușoară și fericită, în care am călătorit și am urcat pe munți, am născut acasă, în ritmul meu, alături de oameni dragi, fără intervenții medicale, rupturi, tăieturi sau traume, am un bebeluș sănătos, frumos și fericit, cu care îmi încep fiecare zi râzând.
Da, cred că m-am și schimbat. În primul rând, râd mult mai mult și cânt și dansez pe stradă cu el în brațe. Și mi se pare că sunt mai luminoasă și mai frumoasă. Fizic sunt foarte bine – la două zile după naștere aveam aceeași greutate ca înainte de sarcină, iar acum cântăresc chiar mai puțin, mi-au explodat niște vinișoare pe picioare, dar nu am vergeturi pe abdomen (pe coapse și gambe am din adolescență, oricum). Dar dacă în sarcină nu mi-a căzut părul aproape deloc, acum pare că se reglează și asta…
Altfel, sunt cam același om.
Ieri vorbeam cu prietenul meu elvețian în vârstă de optzeci și ceva de ani cu care am călătorit în Thailanda și Cambogia și mă-ntreba cum îmi e.
-Cât a trecut de la călătoria noastră? Doi ani? Da… Deci nu mai ești liberă… Peste două săptămâni mă duc în Thailanda. Fără tine. Mă duc singur. Dar poate vă vizitez și pe voi… Dar pe când încă un bebeluș pentru tine?
Uneori îmi aduc aminte de călătoriile mele solitare peste mări și țări și de aventurile de acolo, de curajul pe care mă bucur că-l am și pe care sunt sigură că-l va moșteni și piticul. Sau de sesiunile zilnice de meditație și de munca spirituală susținută, pe care acum o desfășor cel mai adesea în fapte practice – de genul “un măturat, o respirație”, cum făcea măturătorul Beppo din povestea “Momo”.
Alteori, când se umple casa de miros de iarbă și mă chinuie vreo tristețe, mi-aș dori să sar balustrada balconului, să fac câțiva pași pe acoperișul de tablă până la balconul vecinilor și să le cer un fum. Doar unul. Nu cred c-ar putea refuza o vecină la ananghie. Sau sunt momente îmi vine să urlu și să plâng și mă uit la pitic și mă trezesc că râd. Sau mi se face dor să citesc și să scriu pe îndelete sau să fac o baie lungă. Sau să transpir alergând seara, trăgând cu ochiul la activitatea prostituatelor de lângă biserică (seria poetry while jogging).
Sau să mă masturbez în voie în miezul zilei și să mă culc fericită după tre-cinci-șapte orgasme. Doar că, dincolo de lipsa timpului, am decis că nu mai fac asta (deh, maturitatea -nu maternitatea- a venit cu decizia de a trăi sexualitatea doar alături de partener). Sau să fiu trezită pentru sex de trei ori pe noapte, nu pe săptămână. Cel puțin o dată sălbatic, în rest poate fi și tandru și liniștit. Da, în continuare îmi doresc să mă simt atrăgătoare, dorită și iubită. Nu iubită, de fapt. A-do-ra-tă.
Azi-noapte am visat că decisesem să-mi las bebelușul la părinții mei când plecam într-o călătorie. Îi adusesem toate lucrușoarele și-i instruisem pe ai mei despre cum să aibă grijă de el. Când nu l-am mai avut în brațele mele, însă, am simțit un gol dureros și m-am răzgândit în ultima clipă. Strângându-l la piept, i-am adunat rapid lucrușoarele, le-am îndesat într-o geantă și-am fugit la gară să prindem trenul. N-am renunțat la călătorie și nici n-am făcut compromisuri, după cum mă știu, ci am plecat împreună, fericiți.
Da, unele lucruri s-au mai schimbat. Dar, altfel, sunt cam același om.
PS Unul din cântecele pe care îmi place să i le cânt bebelușului:
PPS Celor cărora li se pare că am fost prea directă sau că am dat prea multe detalii sau că sunt prea oricum, le amintesc că au libertatea deplină de a alege cum își petrec timpul pe internet. Fără intenția de a mă justifica, voi menționa că eu cred în adevăr, autenticitate și libertate. Și mai cred că și femeile sunt oameni și, în consecință, simt și gândesc. Și au dreptul de a se exprima liber și plenar, ca restul oamenilor, fără ca acest lucru să le răpească în vreun fel frumusețea interioară și exterioară.
Foto din “Mama” de Helene Delforge și Quentin Greban, Editura Cartemma, 2018.
