Cum se desfășoară firesc interacțiunea cu instituțiile publice în țara noastră dragă, în limba noastră ca o comoară în adâncuri îngropată.

Țârrrr! Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

Țârrrr! Clank!

Bip, bip, bip.

-Grijania…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

-Futu-i grijania și…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Deah!

-A… alo! Bună ziua!

– Da…

– Am o întrebare legată de cutare chestiune.

Bip. Tananananana…

– Da!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

– Păi n-ați sunat bine.

-Păi aici mi s-a făcut legătura.

-Cine v-a făcut legătura?

-…

-Stați așa. Ileanooo!

Bip. Tananananana…

-DA!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

-Păi ziceți!

-Știți, așa și pe dincolo în ziua respectivă și de atunci…

-Zi, fată… Unde?

-… a trecut o anumită perioadă și documentul cu pricina…

-Hai că te aștept pe la mine mai târziu, da?

-… nu a ajuns la mine și acum am nevoie de el și…

-Te pup! Te aștept, hai că am treabă, da?

-… nu știu cum să fac să intru în posesia lui.

-Așa… ziceți…

-Păi am zis.

-Păi ziceți acuma.

-Cum să fac să intru în posesia documentului cu pricina?

-Nu documentul cu pricina vă trebuie, ci hârtia respectivă.

-Aha… Așa… Bun, și cum să fac să primesc hârtia respectivă?

-Păi nu aici. Ați sunat la Instituția Cutare. Trebuie să vă adresați Direcției respective.

-Și cum fac?

-Vă privește.

-…

-Îi sunați, mergeți acolo, treaba dumneavoastră.

-Am înteles… Știți cumva unde au sediul?

-Strada aceea, același număr.

-Aha, în regulă, deci…

– Io vă zic că mai bine mergeți acolo. Depuneți o cerere cu buletinul și vă eliberează hârtia respectivă.

-Bine, în regulă, vă mul…

Bip, bip, bip.

Tăcerile noastre ningeau peste o lume mică și prăpădită.

O lipisem laolaltă din bucăți de carton tăiate din cutii vechi, sosite cu cine știe ce colete, cu lucruri comandate de pe net în momente de singurătate și plictiseală, în speranța că ne vor da un sens. Nu ne mai erau de folos și ne-am gândit să ne construim din ele o mașinărie a timpului, în care să ne pitim când afară lucrurile păreau de neacceptat. Și ne ascundeam acolo și ne imaginam că suntem aici și acum și că ne-am găsit. Nu era niciodată așa. Tăcerile, precum spuneam, se așterneau între noi și, din când în când, se porneau de-a valma în avalanșe care ne-acopereau membrele paralizându-le. Erau foarte convingătoare. O vreme chiar credeam că ne este absolut imposibil să ne mișcăm.

Adevărul însă răsărea de fiecare dată, nemilos ca soarele primăvara peste pârtiile de ski. Și gata. Nu ne mai puteam preface, oricât ne străduiam. Adevărul țâșnea din stratul umed și murdar ca brândușele, ghioceii și toporașii. Ne făcea să ne fie dor de ninsoare, de adrenalina de pe pârtii, de nemișcarea de sub stratul gros de zăpadă căzută peste noi. Ne făcea să privim în urmă încercând să salvăm câte ceva, dar neadevărul ne aluneca printre degete ca nisipul și se risipea la picioarele noastre. Cadavrele tăcerilor îngrășau apoi solul pentru ceea ce avea să vină.

Nu vreau să vorbim, continuam să îți spun cu încăpățânare. Obosisem. Din pieptul meu nu mai porneau ramuri tinere, iar când încercai să mă îmbrățișezi palmele îmi alunecau de fiecare dată pe lângă corp, amorțite și reci, precum cadavrele tuturor tăcerilor noastre. Nu, nu vreau, răspundeam de fiecare dată, cu o voce tot mai stinsă, alunecând înapoi în tăcere ca la sfârșitul vieții.

Cu pasiune pe masa din bucătărie

– Dacă e să facem o comparație, maiaua e o orchestră întreagă, în timp ce drojdia este doar un instrument din orchestră, explică Grațiela la atelierul de făcut pânie cu maia la care am fost duminica trecută.

În jurul meu, șapte femei sporovăiesc ca o adunătură de vrăbii ciugulind firmituri sub un copac. Vorbesc tare, unele peste altele, pun întrebări la care nu așteaptă răspunsul, sar de la un subiect la altul și se bucură de companie. Par niște copii scăpați de acasă, când în sfârșit au ieșit de sub supravegherea vigilentă a părinților și pot face multe lucruri pe care nu-și permit prea ușor să le facă în viața de zi cu zi.

– Bărbată-miu zice că am prea multe haine și cum adică n-am cu ce să mă îmbrac când șifonierul e plin ochi? Mai întâi să scap de hainele pe care nu le mai port, să le vând sau să le dau, și apoi să-mi iau altele. Așa și cu vasele. De ce să-mi mai cumpăr când deja am o grămadă pe care nu le folosesc?

– Păi să-mi dai din pâinea ta să-i duc și lui bărbată-miu să guste ca să zică iar că mie nu-mi iese nimic. Că a mea normal că n-o să iasă ca a ta.

Mă uit la băieții mei așezați cuminți pe o pernă într-un colț al camerei, hipnotizându-se reciproc. Privirile ni se intersectează adesea, în liniște și complicitate. Am venit aici să învăț să fac pâine cu maia. În bula noastră, cei doi băieți ai mei mă însoțesc ca să pot alăpta la cerere piticul de trei luni, care acum râde în brațele tatălui lui. Cele șapte femei se străduiesc și chiar reușesc să facă abstracție de ei. Las bolul cu aluat pe masă și, cu mâinile lipicioase ridicate la nivelul pieptului, mă duc la ei să-i sărut. Recunoștința îmi curge în suflet de sus, ca cerneala într-un pahar cu apă. Valuri transparente se succed până când nu se mai știe care era culoarea mea inițială.

– Maiaua este vie, ea este o ființă, trăiește, puteți vorbi cu ea. Aceasta este o pâine cu suflet, explică pe limba mea atât de firesc Grațiela și mă cucerește definitiv.

Cu doar două zile înainte m-am întâlnit în parc cu o prietenă dragă care și-a descoperit o nouă pasiune: Shibari. Își comandă frânghii din Japonia și-mi povestește despre mândria care o umple văzându-și vânătăile de după câte o sesiune. Îmi amintește de cât de mult îmi iubeam vânătăile când ajungeam acasă după câte o seară cu jam session de dans contemporan.

– Uite, ăsta e bondage-ul pe care îl practicăm noi, îi spun râzând, arătându-i legăturile wrapului elastic în care îmi port bebelușul.

Câteva zile mai târziu, fac o comandă de jucării pentru noua mea pasiune: oală de fontă cu capac, bol pentru amestecarea ingredientelor, mănuși de bucătărie, grătar de inox. Și de-acum pot să brutăresc ca la carte. Fiecare nouă viață vine la pachet cu pasiunile ei, se pare. Anul trecut pe vremea asta călătoream prin Anglia (Londra, York, Peterborough, King’s Lynn), iar acum doi ani prin Thailanda și Cambogia (Bangkok, Pnom Penh, Siam Reap). Bine, dacă e să fiu sinceră, de mulți ani visam să fac pâine cu maia. Doar că viața asta s-a lăsat o vreme așteptată…

 

Timpul măslinelor

Mă opresc la vitrina cu măsline și gândul îmi fuge pe nesimțite, lăsându-mă goală și nemișcată lângă coșul de cumpărături parcat cuminte lângă picioare.
– Ce vă uitați așa? mă-ntreabă zâmbind ușor încurcată o doamnă mai în vârstă din dreapta mea, mânuind cu dibăcie lingura cu coadă lungă pe care o tot umple cu măsline din toate recipientele și le golește apoi în caserola de plastic din mâna stângă.
– Aștept, îi răspund și-mi dau seama că zâmbetul meu o face să se fâstâcească. Zâmbetul și privirea pătrunzându-i până-n străfundurile ființei prin ochii albaștri, înconjurați de pliuri de piele uscată, în care machiajul de acum câteva zile s-a scurs ca o acuarelă.
– Mă scuzați, nu mai durează mult. Haideți că m-am pus aici și am ocupat tot locul… îmi răspunde și lingura prinde viteză în mâna ei noduroasă.
– Nu-i bai, nicio grabă, stați liniștită.
– De care vreți să vă luați? mă-ntreabă întinzându-mi lingura.
– Pastă iau.
– A, e foarte bună. Eu o amestec cu avocado, să nu fie așa sărată.
– Ce idee bună, îi răspund, nu m-aș fi gândit.
– Ia spuneți-mi, care sunt cele mai bune măsline? o a treia doamnă ni se alătură privindu-ne cu prietenie.
Cădem de acord că cele mai bune sunt cele maro și apoi gașca se sparge și fiecare își vede de cumpărăturile ei. Pășesc printre rafturile înalte, iar impul se dilată și se-ntinde, lungindu-se ca brațele unei caracatițe îmbrățișându-mă strâns și dându-mi apoi drumul ca să mă găsească din nou și tot așa, ca un iubit care mă simte noaptea lângă el și-mi amintește că sunt a lui. Și zâmbetul nu mă părăsește. Iar căldura din palme se dăruiește și mandarinelor și pâinii și ingredientelor pentru prăjitura de Crăciun. 

Copacul singuratic. Poveste de lampioane

 

st martin gnomes  painted jars lanterns

felt and wool gnomes         board drawing chalk

A fost odată ca niciodată o pădure deasă și tare bătrână. Atât de bătrână încât niciunul dintre copaci nu-și mai aducea aminte când se născuse și ce fusese pe locul acela înainte să răsară, prin cine știe ce miracol, din cine știe ce semințe, pădurea. Cu rădăcinile lor întortocheate făcându-și drum prin pământul tare, printre bolovani, căutând cu hotărâre un loc tot mai adânc, de parcă s-ar fi străduit să ajungă tocmai în centrul pământului și abia acolo să-și lase brațele moi să atârne și să se odihnească după atâta caznă, copacii nu tăceau niciodată.

În tinerețe, când tulpinile lor subțiri încă se-ndoiau până la pământ în bătaia vântului care le făcea coroanele fragile să se-ncurce unele-ntr-altele ca părul copiilor la joacă, încă țineau minte și-și povesteau unii altora necontenit despre cum a fost demult, înainte să vină ei pe pământ, despre lumina pe care îngerul a suflat-o asupra semințelor pe care le ținea în palmă înainte de a le da drumul pe solul pustiu, ca unor zaruri pe care le arunci la-ntâmplare, neștiind ce-o ieși. Dar el știa.

Semințele, în înțelepciunea lor ascunsă sub coajă, știau și ele. Și nu se temeau că vreuna avea vreodată să dea greș. Aveau încredere în căldura pe care o simțiseră în palma îngerului, iar suflul lui le-a dat curajul de a se lăsa aruncate cât colo, tocmai din cer, pe pământul pustiu. Și-acolo, acoperite de praf, bătute de vânt, udate de ploi, s-au afundat tot mai mult și mai mult în pământul nou. Și, din când în când, îngerul zbura pe deasupra lor suflând căldură spre ele. Și-atunci prindeau și mai mult curaj și se deschideau tot mai mult și mai mult, până când coaja li se-nmuie și se umflă atât de tare încât pocni cu un zgomot ca de aterizare, care fu preluat ca un ritm de mai multe semințe deodată și apoi de altele, buimăcite la trezirea din somn, până când toate se deschiseră și pocniră ca floricelele de porumb.

Din miezul umed, strălucitor, porni câte un firicel atât de gingaș încât lumina, puțină câtă străbătea pământul până la el, îl traversa inundându-l și făcându-l transparent. El nu se lăsă și crescu tot mai puternic, lungindu-și apoi mustăți pe care și le trimise să scurme tot mai adânc pâmântul în căutarea unui loc și mai sigur și mai stabil unde să se adăpostească și de unde să apuce strâns mai întâi un grăunte de pământ, apoi un pumn întreg și să țină tupina ce începuse deja să crească din miez în sus, căutând căldura bunului soare, înălțându-se cu curaj tot mai sus și mai sus, acoperindu-se de o coajă tare și puternică și lăsând să-i crească apoi crenguțe cu frunze plutitoare, care tainic șușoteau mângâiate de vânt, spunându-și secrete pe care crengilor și tulpinii nu le-mpărtășeau.

Și așa copăceii și-au tot spus această poveste de început până când ea a fost înlocuită treptat de alte și alte povești – despre păsări care-au venit cu zborurile, cântecele și cuiburile lor, despre puii lor învățând să zboare și lovindu-se de crengi, despre furtuni care pe unii dintre ei i-au smuls din rădăcini, despre certuri legate de cât de multă libertate ar trebui să-și îngăduie unii altora să-și întindă sau să-și înalțe crengile în zonele aglomerate, despre veverițe, jderi, șoricei și căprioare, despre nuanțele schimbătoare ale frunzelor, despre încremenirea iernii, despre auriul prăfuit al toamnei, despre focul verii, despre veselia primăverii.

Acum erau deja atât de bătrâni, încât niciunul dintre ei nu mai putuse să țină socoteala anilor de când pădurea-și spunea poveștile acolo. Într-o noapte, frământat de rafale de vânt și neputând să doarmă, unul dintre ei care era mai înalt, întinzându-și o ramură mai sus, deasupra tuturor celorlalte ramuri, privi curios în depărtare, căci tare demult nu mai făcuse asta. Și nu mică îi fu mirarea să vadă pe un deal, hăt departe, un copac tânăr, singuratic, în bătaia vândului. Nu-l mai văzuse niciodată până atunci. „N-are cum să reziste”, își spuse. „O să-l doboare vântul înainte de răsăritul soarelui.” Tânărul singuratic îi trezi curiozitatea și bătrânul copac încerca acum să prindă câte o rafală de vânt care să-i salte cea mai înaltă ramură, să poată privi din nou. Luna plină, rotundă ca un gând bun, era aprinsă deasupra copacului singuratic și bătrânul putu să vadă că mai avea abia o mână de frunze roșiatice, care cu greu se mai țineau de crengile subțiri.

Tot întinzându-se el așa, văzu că la rădăcinile copacului singuratic era parcă o pătură de stele, întinsă pe sub covorul de frunze căzute. Când se uită mai atent, văzu piticul copacului aprinzând felinare printre rădăcini și muncind de zor să țină semințele la căldură. Iar vântul începu să aducă frânturi din cântecul piticului neobosit. Toți copacii știu că piticii se îngrijesc de rădăcinile și semințele lor, dar copacul cel înalt, înconjurat de frații lui, nu mai fusese niciodată atent la asta. Așa cum nu ești atent la aerul pe care îl respiri și nu-i mulțumești în fiecare zi că te ține în viață. Și nici corpului nu stai să-i mulțumești că te poartă prin lume, că doar e corpul tău și asta e treaba lui. În noaptea aceasta însă copacului înalt, vorba dinozaurilor pe care și-i aducea încă aminte cu groază câlcând apăsat, parcă-ncepură să-i cadă solzii de pe ochi. Și, privindu-l în tăcere pe copacul singuratic din depărtare, vederea începu să i se limpezească tot mai mult, ca un lac rece de munte.

Își coborî privirea către rădăcini și-și trimise o creangă mai joasă spre pământ, căutându-și piticul. Îl găsi muncind și-l atinse ușor pe umăr. Piticul nici nu băgă de seamă, avea mult prea multă treabă. Atunci copacul cel înalt strânse laolaltă niște frunze și-i pregăti un culcuș într-o scorbură ferită de vânt pentru când avea să se oprească și să se odihnească. Piticul, după ce adună lumină în jurul fiecărei rădăcini și se-ngriji ca fiecărei semințe adormite să-i fie cald, căscă, făcu doi pași în spate scărpinându-se pe sub căciula care-i tot pica peste ochi și mai-mai că se-mpiedică-n culcușul surpriză. Când se-ntoarse și-l văzu, își împinse căciula pe spate făcând ochii mari, dar n-avu putere să-și mai pună prea multe întrebări. Se lungi în culcuș, trase deasupra lui un strat gros de frunze și se cuibări ca-ntr-un sac de dormit. Închise ochii și se făcu dintr-o dată liniște, vântul se potoli, iar deasupra lui copacul, privindu-l cu multă iubire și recunoștință, legănându-și crengile, începu să-ngâne-ncetișor un cântec de leagăn în care se prinseră și frații lui ca-ntr-o vrajă curgând precum un ulei cald, umplând toată pădurea cu o ceață albăstruie.

 

PS I wrote the story for the kids in my class (third grade) last week, for the Waldorf lantern festival. The pictures are of work from our class.

Fereastra

Cerul era de un albastru adânc și mi-era cald. Din păr îmi alunecau pe frunte pârâiașe de transpirație care mi se opreau istovite în sprâncenele albe și stufoase. Dacă n-aș fi fost un om bătrân, aș fi plonjat în răcoarea cerului ca-n mare.

Doamne, câte turnuri de apărare! Iar eu nu mi-am luat nici măcar o pălărie să mă apere de soare… cred că sunt un om tare curajos! Nici măcar soarele nu poate să mă doboare, oricât s-ar distra el bătându-mă-n cap fără milă.

Așa se gândea Matei Casian în prima lui vizită la Castelul Corvinilor, într-o zi fierbinte de vară când, deodată, tresări:

–          Dragi vizitatori, bun venit la castel!  Preafrumoase domnițe și curajoși domni, vă poftesc la mine acasă! Eu sunt cavalerul castelului! se auzi din mulțime o voce tunătoare care făcu celelalte voci să pară niște ciripituri sfioase ce se subțiară lungindu-se la pământ pentru ca apoi să se stingă ca flăcările lumânărilor în bătaia unei pale de vânt la slujba de Înviere, când mâinile înfrigurate nu izbutesc să se facă destul de repede căuș.

Ca un val, o pădure de brațe se arcuiră ridicând în aer un stol de aparate de fotografiat, care se-ndreptară ca-ntr-un dans sincron către vocea tunătoare. Cavalerul castelului, înveșmântat în straie neobișnuit de albe, era un domn solid, cu păr cărunt și lung până la brâu, cu barbă stufoasă și ochi negri, pătrunzători. La brâu îi atârna o sabie grea, vârâtă în teacă, iar încheieturile mâinilor îi erau apărate de fâșii de piele legate cu șireturi, ale căror margini se ascundeau sub tivul cămășii albe când brațele cavalerului se odihneau pe lângă trup.

Sprâncenele lui Matei Casian se uniră la mijloc, formând un cozoroc stufos deasupra ochilor verzi.

–          Mă scuzați! se răsti el către doamna grasă din dreapta lui, măsurându-i trupul de la picioare până la cap și apoi invers.

Doamna, într-o rochie roșie cu buline albe care îi ajungea până la genunchi, îl călcase pe Matei Casian pe piciorul drept și părea că parcase acolo, cu talpa piciorului așezată ferm și confortabil peste pantoful lui Matei Casian, lustruit de cu dimineață. Păru că nu aude vocea care i se adresa și nu se mișcă deloc.

–          Doamnă! se răsti din nou Matei Casian, făcându-l pe cavalerul castelului să privească încruntat în direcția lui și să ridice și mai mult vocea, acoperind de data aceasta nu doar ciripitul, ci până și gândurile rătăcite ale mulțimii adunate în fața lui.

–          Vă rugăm să ne scuzați! se auzi ciripitul timid al unei fetițe pe care Matei Casian n-o văzuse și care ieși parcă din faldurile rochiei roșii cu buline albe.

Matei Casian își coborî privirea spre ea fără să-și aplece bărbia și se-ncruntă și mai mult, făcând ca sprâncenele lui albe să pară troiene de zăpadă care se-ngrămădesc gata-gata să se prăvălească într-o avalanșă peste obrajii arși de soare.

–          Păi… apucă el să rostească.

–          Știți, continuă fetița, mama nu mai aude deloc.

Prinse apoi mâna bătătorită a femeii, uitată parcă în pliul rochiei roșii cu buline albe și o scutură cu blândețe, privind în sus spre fața ei și zâmbindu-i înțelegătoare, ca unui copil care acum învață cum merg lucrurile pe pământ.

–          Mama, spuse apoi fetița.

Femeia se lumină deodată, de parcă un nor cenușiu tocmai alunecase de pe chipul ei, dezgolindu-l și făcându-l să se înalțe cu cerul albastru în spate, ca un al doilea soare. Iar dacă și alți copii ar fi privit atunci chipul femeii, s-ar fi-ntrebat de când are pământul doi sori și unde se ascunsese până acum acest al doilea soare, cald și aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor.

–          Draga mea, răspunse al doilea soare, înroșindu-se ușor.

–          Mama, domnul te roagă frumos să-ți muți piciorul. L-ai călcat, spuse rar  fetița, lăsând cuvintele să-și rostogolească fiecare sunet de pe buzele ei ca un pârâiaș de munte țâșnind din izvor și făcându-și apoi loc printre pietre și frunze și crengi, cu grijă să nu deranjeze nici măcar un fir de păianjen de la locul lui, dar totuși izvorând limpede și luminos.

–          O, vă rog să mă scuzați, spuse repede doamna întorcându-se spre Matei Casian și luându-i mâna în mâinile ei. Mă scuzați, nu mai aud deloc, spuse ea mai tare decât ar fi fost nevoie. În același timp, își mută piciorul, eliberând de greutatea lui pantoful lui Matei Casian, care se retrase rapid un pas mai în spate, respirând ușurat și încercând acum să-și elibereze și mâna din strânsoare.

–          Trebuie să fiți mai atentă, se bâlbâi el. Știți… adică…

Nu apucă să-și ducă ideea până la capăt că fetița țâșni de după mama ei și, cu un salt, se aruncă asupra lui, lipindu-și trupul firav de picioarele lui groase și obrazul de burta bombată, făcându-l pe Matei Casian să se clatine și să se lase pe spate, eliberându-și astfel mâna din strânsoarea femeii.  Își aruncă brațele încercând să cuprindă trupul acestui om și-l strânse cât de tare putu.

Matei Casian privi încruntat în jos, spre capul copilului lipit de burta lui și, simțind cum cămașa i se lipește de pielea umedă de transpirație, încercă să se dea un pas și mai în spate. Copila îl urmă fără efort, căci o trase pur și simplu cu el, ca pe o a doua haină.

–          E… în… regulă… nicio… problemă… bâigui Matei Casian încercând să scape.

Doamne Dumnezeule,  cred că a înnebunit lumea, a luat-o razna. Cum scap eu de aici?! Ce mă fac?

Fetița se lipi de el și mai mult, iar Matei Casian se văzu nevoit să se sprijine de zidul rece din spatele lui. Atunci observă pentru prima oară fereastra din fața lui, prin care se vedeau crengile copacilor și dealurile verzi, cu case colorate, iar deasupra lor cerul strălucitor de vară. Fetița îl strângea tot mai tare, cu o forță pe care nu i-ar fi bănuit-o, făcându-l să ofteze și să simtă cum din interior începe să alunece ca mierea pe pereții borcanului după ce borcanul a fost zdruncinat bine. Doar că zdruncinăturile încă nu se terminaseră.

Fetița își îndreptă capul și privi în sus spre Matei Casian, căutându-i ochii. De sub troienele de zăpadă ce începuseră acum să se topească, picurând pe obrajii arși, ochii verzi ai lui Matei Casian priveau pentru prima dată chipul fetiței, care părea că-i zâmbește nu din fața lui, ci de undeva de dincolo de timp, de dincolo de tot ce cunoscuse el de-a lungul celor 68 de ani de când era pe pământ. Nu vedea nici culoarea ochilor ei, nici forma chipului, nici a dinților dezgoliți de buze, ci doar raze de lumină pătrunzând printr-o fereastră drept în sufletul lui, inundându-i cele mai umbrite cotloane.

Și, pentru prima dată după mult, mult timp, Matei Casian zâmbi. Îi zâmbea acestui copil străin pe care simțea că-l cunoaște dintotdeauna. Își puse palmele pe umerii fetiței și o împinse ușor de lângă el, făcându-și loc să alunece cu spatele pe lângă zid și să se lase pe vine, pentru a o putea privi drept în ochi. Erau căprui. Preț de câteva clipe, cei doi se priviră în ochi și toată lumea se învârtea în jurul lor ca prinsă-ntr-o tornadă în care ei erau însuși ochiul imobil și luminos, liniștea însăși.

Matei Casian continua să zâmbească și, după o vreme, își auzi vocea rostind cu blândețe:

–          Mulțumesc.

 

Handwritten and hand bound into a booklet during the creative writing workshop for children I taught in Hunedoara between August 16-20, at the Corvin Castle, part of the Digital Art and Storytelling for Heritage Audience Development Project.  

Toamna vine mai întâi în cuvinte

Pe nesimțite, încetăm să mai pronunțăm cuvinte care ne fac să ne azvârlim hainele de pe noi, cuvinte pe care le-am îngropa în nisip, cuvinte care ni se înroșesc pe vârful limbii ca cireșele la soare, cuvinte care ne fac să bem limonadă cu gheață sau să ne întindem pielea la uscat după o zi de scaldă. Nu mai rostim cuvinte care zboară ca puful de păpădie odată ce ne părăsesc buzele. Toamna vine când cuvintele noastre se domolesc și adesea uită să mai zboare și iernează undeva sub cerul gurii, în spatele dinților după care se chircesc ascunzându-se de vânt.  Pentru că încep să găsească de mâncare acolo și mușcă din limbile noastre amorțite, doar-doar le-or trezi.

Abia pe urmă încep să ruginească și copacii, când nu-i mai pot ține cuvintele verzi.

 

Nuca și spărgătorul de nuci

Un spărgător de nuci s-a întâlnit într-o zi cu o nucă.

– Unde mergi, spărgătorule? Te căutam… M-am rostogolit peste tot până te-am găsit.
– Mă căutai pe mine?! întrebă surprins spărgătorul.
– Chiar așa. Vreau să știu cum mi-e miezul. Nimeni nu m-a văzut vreodată pe dinăuntru. Coaja mea e groasă și tare. Înăuntru n-a pătruns nicio rază de lumină de pe vremea când eram floare.
– Credeam că nucilor le e teamă de mine, răspunse spărgătorul și mai surprins.
– Mie nu mi-e teamă decât că miezul meu s-ar putea să nu fie bun. Sau că s-ar putea să se usuce în interiorul cojii fără ca cineva să-l descopere vreodată.

Și așa s-au împrietenit spărgătorul de nuci și nuca. El și-a desfăcut brațele și ea s-a cuibărit în îmbrățișarea spărgătorului, care a strâns-o-ntre brațele lui puternice. Ușor, coaja nucii s-a crăpat cu un oftat și înăuntru a pătruns lumina caldă pentru prima dată după mult, mult timp, topind umbra și dezvăluind miezul fraged, acoperit de o pieliță cafenie și mătăsoasă.

Toate temerile nucii se risipiră odată cu coaja sfărâmată, iar miezul zâmbea acum dezgolit, mângâiat de razele soarelui. Spărgătorul îl privea cu uimire, continuând să cuprindă nuca sfărâmată între brațele lui, cu grijă s-o țină toată la un loc și simțind pentru prima dată că are un rost de care poate fi mândru.

PS Another one of my writings from the creative writing workshop I taught this week. See related posts: Zborul and My summer school creative writing workshop.

Zborul

zborul

Când eram pasăre
Mă-nțepau rădăcinile penelor
În piele, căutând albul oaselor
Dacă picioarele-mi zăboveau
În țărână prea mult.
Drumurile mele toate
Începeau cu V și cu U.
Copacii, hanuri de popas
Când aripile osteneau.
Când eram pasăre
Mă purta vântul în îmbrățișare,
Iar inima mea vuia, nu bătea.
Când eram pasăre
Mi-era dor de pământ.

Wrote it during My summer school creative writing workshop with kids.