Cu bebe la purtător, față cu reacțiunea

Zilele trecute, la un supermarket cu trei case și o singură coadă – pe măsură ce se eliberează câte una, câte un cumpărător se îndreaptă pe rând spre ea – sunt prima, vine rândul meu, când din spate un domn se strecoară pe lângă mine și merge în față, la casa din dreapta, proțăpindu-se în spatele unui client care încă nu apucase să elibereze casa.

-Stai, că e doamna cu copilul, îl atenționează blând soția lui și-l urmează strecurându-se pe lângă mine. Bărbatul n-o ia în seamă, iar femeii pare să i se fi stins fraza ca o brichetă în bătaia vântului, pe care își dă seama că n-are rost să-ncerce s-o mai aprindă. Așteaptă tăcută în spatele lui.

Pufnesc și mă enervez. Piticul dă din picioare în sistemul de purtare. Decid că nu voi lăsa lucrurile așa. Aștept să-mi vină rândul la următoarea casă care se eliberează, plătesc cumpărăturile și, înainte de a ieși din supermarket, mă opresc lângă bărbatul care staționa lângă ieșire și-i spun pe un ton cât se poate de calm, însă fără ezitări, cu intenția fermă de a-l informa:

-Eram în fața dumneavoastră la rând la case când m-ați depășit și ați intrat în față.

Bărbatul mă privește de departe, ca printr-un perete de sticlă murdară, mijind ochii să mă vadă mai bine. Pare că nu e sigur că cineva i-a vorbit și nu înțelege ce se așteaptă de la el. Mi se pare că tocmai am comunicat cu un extraterestru, aterizat pe Pământ din cu totul altă lume.

-Nu, nu, nu, nu, nu… repetă legănându-și degetul arătător în fața ochilor ca pe un pendul, încercând parcă să se auto-hipnotizeze, incapabil să iasă din ritmul ăsta ca dintr-un coșmar în care același sunet și aceeași imagine se repetă până când, tresărind, te trezești. Doar că el nu se trezește.

Îl privesc în ochi. Nu e aici. În jurul lui plutesc pânze invizibile pe care sunt proiectate imagini și impresii care-l țin captiv în altă lume, cam cum îmi imaginam că a pățit personajul din “La țigănci”.

-Ba da, îi răspund și ies.

Pe drum îmi analizez starea și mă gândesc de ce am făcut asta. Trag concluzia că mi-e mai bine decât înainte – nu că mi-aș fi umflat mușchii, ci că nu simt că mă sufoc de nedreptate, mă simt liberă, dreaptă, echilibrată și puternică.

Între domnul care se bagă în fața mea la casă în supermarket, tăntița din parc care mă atenționează că o să-mi distrug spatele dacă-mi mai port bebelușul:

-Eu vă spun, că nu vă spune nimeni asta, eu am avut probleme și știu cum e, nu e bine să-l țineți atâta în brațe, îmi spune plină de afabilitate în timp ce cățelul ei se oprește să facă un căcățel pe care stăpâna lui nu binevoiește să-l ridice (o fi durând-o spatele).

…sau cea din hipermarket care mă ceartă că-i îngheață copilului picioarele desculțe:

– Păi! spune desfăcându-și palmele pe lângă trunchi cu un gest de dojană. Îi îngheață picioarele!

…sau bărbatul care mă privește alăptând în mers și nu se poate abține să nu exclame, de parcă aș fi nevastă-sa mirosind a ceapă prăjită, cu părul năclăit de sudoare și șorțul murdar atârnat de mine pe sub copil și-am fi la noi în curte:

-Papă țâțăăă afară! Hăhăhă!

…sau tipa de la cabinetul dentistului care îi vorbește bebelușului de parcă s-ar adresa unui moș senil, retardat și surd. Nu, de parcă ar fi ea însăși o babă senilă, retardată și surdă, de fapt:

-Dhal eu mă plictișeeșc îngroșitoor! N-haveși deloc acșiuune și pentlu mine haiși! strigă umplând întregul spațiu al sălii de așteptare, încât copilul tresare și face ochii mari încercând să priceapă ce naiba mai e și asta.

…sau tipul care mă oprește pe stradă să-mi ofere numărul lui de telefon:

-Am observat că mămicile care își poartă bebelușii au adesea dureri de spate și eu sunt maseur terapeut și locuiesc aici, aproape. Întotdeauna e bine să ai un maseur aproape, îmi explică insistent.

…sau doamna din piață care, după ce-și achită cumpărăturile, dă cu ochii de piticul adormit sub un șal în sistem și-ncepe să vorbească tare și pițigăiat, aruncându-și o mână spre piciorul lui gol:

-Stă si el acolo, micusul, uite! Tse fase el acolo? Doalme? Ptiu, să nu-l deochi!

Îmi imaginez cum ar fi să am o reacție spontană de același tip la adresa ei:

-Aww, uită-te la ea, fsi-a pufs lochia mov de voal astăfsi! Da! Fsi pălălie de fsoale! Vlea fsă fie flumoafsă băbufsa, da! Uite ce dlăgufsă e! Ptiu, fsă n-o deochi!

Oamenii nu realizează că și bebelușii sunt niște persoane, nu jucării la dispoziția oricărui trecător, și că să vorbești tare nu are sens pentru că ei aud foarte bine încă dinainte de a se naște, iar toată prosteala și stâlcitul cuvintelor îi fac să fie ridicoli. Pe ei, nu pe pe bebelușii care îi privesc intrigați.

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia, așa mulți și stridenți cum sunt, este totuși o plajă largă în care încape șoferul care a oprit lângă mine să mă informeze că “Doamnă, vedeți că tocmai v-a căzut o șosețică de la bebelușul neastâmpărat care tot dă din piciorușe” sau doamna care insistă să merg în fața ei la casă în alt supermarket și se apleacă și-mi ridică ea cumpărăturile din coș și le pune pe bandă, ca să nu mă mai aplec cu bebe în brațe. Sau vânzătoarea care îmi pune grijulie cumpărăturile în sacoșă căci “Știu că e greu.”

Ce-o fi în neregulă cu noi? Ca nație zic…

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia sunt spații largi în care am putea cultiva respectul, discreția și bunul simț până ar crește așa de mari încât i-ar înghiți cu totul… De ce avem impresia că am avea vreun drept să ne băgăm cu cizmele murdare de noroaiele proprii în viața altcuiva? De ce ne simțim datori să dăm sfaturi nesolicitate ca și când doar noi, de pe tot pământul ăsta, am ști cum stau, de fapt, lucrurile în viață și de noi ar depinde bunăstarea celorlalți, care sunt mici și proști?

Îmi amintesc pe drum cum i-am spus partenerului meu de viață și de parenting că de-acum, că avem un copil, ne-am pierdut luxul de a ‘spune ca ei și a face ca noi’ sau de a trece lucruri cu vederea. Nu că ăsta ar fi fost vreodată stilul meu, de fapt… Copilul nostru are nevoie să vadă că avem coloană vertebrală, că facem ceea ce spunem, că ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți, că ne susținem deciziile și modul de viață în orice situație, în fața oricui, și că prețuim și cultivăm adevărul.

Deci păzea, căci exersez și mă antrenez.