Viața (sexuală a) satului

Dacă nu ați experimentat asta direct, probabil că nu știți în ce măsură și cum te izolează mămicenia. Bebelușul agățat de tine este, în general, un fel de pază nu doar împotriva interacțiunilor sociale cu care erai obișnuită, ci și împotriva flirtului și a sexualizării la care erai supusă în ochii bărbaților heterosexuali by default, ca femeie, încă dinainte de pubertate. Iar dacă ai un bebeluș în burtă și un copil în cărucior sau de mână, cu atât mai mult nu mai exiști ca organ sexual umblător (mai mult sau mai puțin liber) prin lume.

Mai mult decât faptul că am permanent cu mine cel puțin un copil, din vara anului trecut trăiesc într-o comună. E liniște și pace. Îmi petrec mult timp în grădină și pe străduțe pustii, cu case și grădini. Mă străduiesc să ajung o dată pe zi și pe strada principală a comunei, ca să simt un pic de aglomerație. Dar cât de animat poate să fie peste zi, când cei mai mulți locuitori până la vârsta senectuții sunt la serviciu? De socializat cu băbuțele și moșii din vecini e simpatic o vreme, dar am ajuns să prefer compania simplă, autentică și luminoasă a copiilor.

De câteva săptămâni merg într-un alt sat la aquagym, o dată pe săptămână. O ocazie să mă mișc. Eu și băbuțele nu prea avem multe de povestit. Ultima dată a avut loc o discuție intensă, plină de interjecții, despre ciocolateriile dintr-un sat vecin. Timp de o jumătate de oră. În apă, în timp ce mușchii noștri lucrau în absența noastră. Eu am tăcut. Ciocolata nu-mi face bine și nici nu mă pasionează subiectul. Deci am socializat doar prin prezență fizică, nu știu dacă se pune.

Ieri am mers la o altă piscină, în căutarea încă unui loc pentru că nu-mi ajunge o singură seară de mișcare intensă pe săptămână. Instructorul, un bărbat cărunt, trecut de 50 de ani, obișnuit să fie adorat de audiența obișnuită de băbuțe care merg la orele lui de aquagym, a fost încântat de prezența mea. În primele secunde de la primul contact, deja îmi atingea burta și picioarele și nu a simțit nevoia să-mi ceară aprobarea să-mi corecteze pozițiile cu mâinile lui, nu doar verbal. Ochii îi alunecau adesea pe sânii mei (care nu doar că erau în apa de 18 grade, dar știți cum sunt în sarcină – mă rog, sau nu știți dacă nu ați trecut prin asta voi înșivă sau dacă nu ați avut o parteneră care să fi trecut prin asta lângă voi, căci femeile însărcinate nu mai există în meniul devoratorului de carne din mers, cu excepția cazului în care, ca posesor de penis, ai un fetiș pentru burți cu bebeluși).

Pierrot a insistat să ne tutuim și, în timp ce trupurile noastre brăzdau apa rece evitând să se atingă, mi-a povestit că a locuit trei ani la București și că știe pe cineva care locuiește la Brașov. M-a întrebat de unde sunt eu, dacă sunt la primul copil, ce vârstă are primul și mi-a admirat flexibilitatea, rezistența și forța. După curs, s-a bucurat să converseze cu soțul meu și cu fiul nostru. Așa, ca între băieți, ce are? Ne-a condus politicos până la mașină, atenționându-mă asupra importanței monitorizării deschiderii colului uterin.

Să observ libidinoșenia lui a fost o experiență foarte interesantă. Nu mă mai simțisem demult obiectificată așa. În timpul primei sarcini, simțeam că strălucesc și adesea atrăgeam priviri pe stradă, în pofida burții. Acum nu mă mai simt nici la fel de strălucitoare și nici la fel de tolerantă cu genul ăsta de intruziune. Analizând cum se simte, este un soi de agresiune în această privire care te pătrunde în pofida voinței tale.

Știu că așa educă societatea masculii și femelele. Uitați-vă în jur, în mass media și pe stradă. Femeile chiar sunt reprezentate ca niște organe sexuale în întregime. Organe sexuale umblătoare prin lume, de parcă asta ar fi menirea lor, pentru satisfacția (cel puțin vizuală) a masculilor care nu fac altceva decât să fie ei înșiși, așa cum i-au educat familiile (cel puțin prin exemplul tatălui, dacă nu și cu tot cu sfaturi și pilde).

Eu privesc în jur și văd oameni. Nu bărbați și femei. Poate că bisexualitatea îmi dă o altă perspectivă asupra lumii (știu, sunt un om dificil). Nu cred că bărbații și femeile se nasc cu diferențe majore, ci cred că foarte mult din ce înseamnă a fi bărbat sau femeie ne este inoculat de mediu, educație, exemplele celor din jur. Cred că nevoile noastre de bază sunt aceleași și că la nivel de porniri animalice nu suntem deloc diferiți, unii doar mai reprimați, iar alții mai bine educați decât alții.

Și cred că motivele pentru care oamenii își înșeală partenerul (fie că asta înseamnă că fac sex cu altcineva, că flirtează sau că se masturbează consumând pornografie sau doar imagini sexualizate cu femei trăgându-se una pe alta de păr sau bărbați dând cu aspiratorul) sunt aceleași și țin de ei înșiși, de lucruri care le lipsesc în interior, de tendințe și nevoi ce țin de propriul proces de descoperire și construire a indentității. Cu diferența că bărbaților li se pare firesc ca ei să facă asta și le face plăcere și sunt încurajați să se laude și să se umfle în pene, iar femeile ascund asta, fiind încurajate să păstreze secretul și să minimizeze. Pentru că altfel sunt niște curve ordinare, spre deosebire de masculi, care sunt doar “ca băieții”. Dublul standard nu pare să deranjeze prea multă lume, nu e ca și când am vorbi despre corupție, nu? Ei bine, ba chiar așa e. Dar despre asta, cu altă ocazie.

1a7412ab-ae5e-46c0-b7be-d174649fc987 60f7a0e0-b726-4e9d-8b7b-dcb7ac4f298a

Credința conform căreia, ca bărbat, ești supus atâtor tenații la care, vai, ce greu e să faci față, dar că tu, cu tot eroismul de care ești capabil, ții piept valului de impulsuri sexuale care năvălesc peste tine cu aproape fiecare vagin umblător care îți intră în raza vizuală este cel puțin hilară, dacă nu revoltătoare. Oameni buni, nu suntem animale. Nu suntem sclavii impulsurilor și ai instinctelor și suntem mult mai mult decât penisuri și vaginuri, oricât de fenomenale ar fi aceste două organe capabile să creeze noi vieți împreună.

Să mai menționez dimensiunea spirituală a interacțiunilor noastre de natură sexuală și nu numai? Sunt absurdă, știu. Nu puteam pur și simplu să o iau ca pe un compliment? Mai bine vă las, nu? Mă întorc la viața mea semi-invizibilă.

Primii pași

img-1949

“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este  pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)

Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.

De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.

Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.

Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.

Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!

Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.

Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)

Da, față de viața mea de dinainte totul s-a  schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!

De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Cu bebe la purtător, față cu reacțiunea

Zilele trecute, la un supermarket cu trei case și o singură coadă – pe măsură ce se eliberează câte una, câte un cumpărător se îndreaptă pe rând spre ea – sunt prima, vine rândul meu, când din spate un domn se strecoară pe lângă mine și merge în față, la casa din dreapta, proțăpindu-se în spatele unui client care încă nu apucase să elibereze casa.

-Stai, că e doamna cu copilul, îl atenționează blând soția lui și-l urmează strecurându-se pe lângă mine. Bărbatul n-o ia în seamă, iar femeii pare să i se fi stins fraza ca o brichetă în bătaia vântului, pe care își dă seama că n-are rost să-ncerce s-o mai aprindă. Așteaptă tăcută în spatele lui.

Pufnesc și mă enervez. Piticul dă din picioare în sistemul de purtare. Decid că nu voi lăsa lucrurile așa. Aștept să-mi vină rândul la următoarea casă care se eliberează, plătesc cumpărăturile și, înainte de a ieși din supermarket, mă opresc lângă bărbatul care staționa lângă ieșire și-i spun pe un ton cât se poate de calm, însă fără ezitări, cu intenția fermă de a-l informa:

-Eram în fața dumneavoastră la rând la case când m-ați depășit și ați intrat în față.

Bărbatul mă privește de departe, ca printr-un perete de sticlă murdară, mijind ochii să mă vadă mai bine. Pare că nu e sigur că cineva i-a vorbit și nu înțelege ce se așteaptă de la el. Mi se pare că tocmai am comunicat cu un extraterestru, aterizat pe Pământ din cu totul altă lume.

-Nu, nu, nu, nu, nu… repetă legănându-și degetul arătător în fața ochilor ca pe un pendul, încercând parcă să se auto-hipnotizeze, incapabil să iasă din ritmul ăsta ca dintr-un coșmar în care același sunet și aceeași imagine se repetă până când, tresărind, te trezești. Doar că el nu se trezește.

Îl privesc în ochi. Nu e aici. În jurul lui plutesc pânze invizibile pe care sunt proiectate imagini și impresii care-l țin captiv în altă lume, cam cum îmi imaginam că a pățit personajul din “La țigănci”.

-Ba da, îi răspund și ies.

Pe drum îmi analizez starea și mă gândesc de ce am făcut asta. Trag concluzia că mi-e mai bine decât înainte – nu că mi-aș fi umflat mușchii, ci că nu simt că mă sufoc de nedreptate, mă simt liberă, dreaptă, echilibrată și puternică.

Între domnul care se bagă în fața mea la casă în supermarket, tăntița din parc care mă atenționează că o să-mi distrug spatele dacă-mi mai port bebelușul:

-Eu vă spun, că nu vă spune nimeni asta, eu am avut probleme și știu cum e, nu e bine să-l țineți atâta în brațe, îmi spune plină de afabilitate în timp ce cățelul ei se oprește să facă un căcățel pe care stăpâna lui nu binevoiește să-l ridice (o fi durând-o spatele).

…sau cea din hipermarket care mă ceartă că-i îngheață copilului picioarele desculțe:

– Păi! spune desfăcându-și palmele pe lângă trunchi cu un gest de dojană. Îi îngheață picioarele!

…sau bărbatul care mă privește alăptând în mers și nu se poate abține să nu exclame, de parcă aș fi nevastă-sa mirosind a ceapă prăjită, cu părul năclăit de sudoare și șorțul murdar atârnat de mine pe sub copil și-am fi la noi în curte:

-Papă țâțăăă afară! Hăhăhă!

…sau tipa de la cabinetul dentistului care îi vorbește bebelușului de parcă s-ar adresa unui moș senil, retardat și surd. Nu, de parcă ar fi ea însăși o babă senilă, retardată și surdă, de fapt:

-Dhal eu mă plictișeeșc îngroșitoor! N-haveși deloc acșiuune și pentlu mine haiși! strigă umplând întregul spațiu al sălii de așteptare, încât copilul tresare și face ochii mari încercând să priceapă ce naiba mai e și asta.

…sau tipul care mă oprește pe stradă să-mi ofere numărul lui de telefon:

-Am observat că mămicile care își poartă bebelușii au adesea dureri de spate și eu sunt maseur terapeut și locuiesc aici, aproape. Întotdeauna e bine să ai un maseur aproape, îmi explică insistent.

…sau doamna din piață care, după ce-și achită cumpărăturile, dă cu ochii de piticul adormit sub un șal în sistem și-ncepe să vorbească tare și pițigăiat, aruncându-și o mână spre piciorul lui gol:

-Stă si el acolo, micusul, uite! Tse fase el acolo? Doalme? Ptiu, să nu-l deochi!

Îmi imaginez cum ar fi să am o reacție spontană de același tip la adresa ei:

-Aww, uită-te la ea, fsi-a pufs lochia mov de voal astăfsi! Da! Fsi pălălie de fsoale! Vlea fsă fie flumoafsă băbufsa, da! Uite ce dlăgufsă e! Ptiu, fsă n-o deochi!

Oamenii nu realizează că și bebelușii sunt niște persoane, nu jucării la dispoziția oricărui trecător, și că să vorbești tare nu are sens pentru că ei aud foarte bine încă dinainte de a se naște, iar toată prosteala și stâlcitul cuvintelor îi fac să fie ridicoli. Pe ei, nu pe pe bebelușii care îi privesc intrigați.

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia, așa mulți și stridenți cum sunt, este totuși o plajă largă în care încape șoferul care a oprit lângă mine să mă informeze că “Doamnă, vedeți că tocmai v-a căzut o șosețică de la bebelușul neastâmpărat care tot dă din piciorușe” sau doamna care insistă să merg în fața ei la casă în alt supermarket și se apleacă și-mi ridică ea cumpărăturile din coș și le pune pe bandă, ca să nu mă mai aplec cu bebe în brațe. Sau vânzătoarea care îmi pune grijulie cumpărăturile în sacoșă căci “Știu că e greu.”

Ce-o fi în neregulă cu noi? Ca nație zic…

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia sunt spații largi în care am putea cultiva respectul, discreția și bunul simț până ar crește așa de mari încât i-ar înghiți cu totul… De ce avem impresia că am avea vreun drept să ne băgăm cu cizmele murdare de noroaiele proprii în viața altcuiva? De ce ne simțim datori să dăm sfaturi nesolicitate ca și când doar noi, de pe tot pământul ăsta, am ști cum stau, de fapt, lucrurile în viață și de noi ar depinde bunăstarea celorlalți, care sunt mici și proști?

Îmi amintesc pe drum cum i-am spus partenerului meu de viață și de parenting că de-acum, că avem un copil, ne-am pierdut luxul de a ‘spune ca ei și a face ca noi’ sau de a trece lucruri cu vederea. Nu că ăsta ar fi fost vreodată stilul meu, de fapt… Copilul nostru are nevoie să vadă că avem coloană vertebrală, că facem ceea ce spunem, că ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți, că ne susținem deciziile și modul de viață în orice situație, în fața oricui, și că prețuim și cultivăm adevărul.

Deci păzea, căci exersez și mă antrenez.

O capră, pompierii și noi

baby in carrier

Pe una dintre străduțele cu sens unic din zona Fabricii Flaros circulația este blocată. O dubă a pompierilor Smurd oprită în stradă împiedică celelalte mașini să treacă și, îmbrățișându-mi bebelușul în sistemul de purtare, mă strecor printre șirul de mașini parcate de pe margine și cele oprite în stradă. Ajung în dreptul mașinii la care pompierii Smurd operează. Miroase a ars și are capota ridicată. În jurul ei, puhoi de oameni ieșiți din curți. Chiar înainte sa depășesc mașina, unul dintre pompieri scoate victorios, făcând o abilă mișcare de răsucire cu mainile înnegrite, un pisoi dintre mațele de sub capota mașinii. Îl ridică în aer până în dreptul ochilor și-l cercetează, iar puiul scoate un mieunat înainte de a ajunge în mâinile modelate-ntr-un cuib ale unuia dintre bărbații aplecați deasupra mașinii. Mulțimea scoate strigăte scurte de bucurie și răsuflă ușurată.

-Ce drăguț e! exclamă o fetiță fugind spre mașină.

Parcă aș fi asistat la o naștere, mă gândesc și, privind în față, văd o capră care iese behăind dintr-o curte și se oprește și ea curioasă pe trotuar, privind spre mulțime.

Mi se pare suprarealist. Sunt ruptă de somn și preț de o secundă mă întreb dacă nu cumva visez în mers.

Susținându-mi cu mâna un sân în gura bebelușului, mă uit în urmă. Realizez că am asistat la un moment de care îmi voi aduce aminte poate întotdeauna și aș vrea să mă conving că totul e adevărat. Ba chiar îmi trece prin cap să mă întorc și să retrăiesc experiența, de parcă aș putea să dau rewind, cum făceam când ascultam vreo casetă și se termina o piesă care-mi plăcea. Doar că vraja s-a destrămat: mașina de pompieri deblocase drumul și facea manevre de plecare, capota fusese trântită înapoi la locul ei, iar oamenii plecau încetișor spre treaba lor. Capra intrase în curte și behăia în pragul ușii de la intrare. Începe să tune când copilul îmi adoarme în brațe și plecăm spre casă. La colțul străzii, o doamnă în vârstă se holbează cu gura căscată și sprâncenele împreunate la copilul din sistemul de purtare de parcă eu nici n-aș fi acolo.

Uite, dacă e să cred că ceva mi-ar lipsi vreodată de aici, asta ar fi: firescul absurdului, naivitatea cu care trăim în această capitală europeană ca într-un sat, căscând cu toții gura la orice vedem pe stradă de parcă totul s-ar petrece mereu în propria ogradă. Acum, e adevărat, totuși, că pompierii Smurd salvau un pisoi. Ceea ce e absolut fascinant este că cineva de pe strada aceea chiar îi chemase. Bine, și că o capră behăia pe trotuarul din fața casei ei, aproape de centrul Bucureștiului. Oricum, e clar că dăm conceptului de ‘global village’ valențe cu o aromă locală unică.

PS De la noi din casă dimineața se aud cocoșii în curțile vecine. Nu-i rău deloc.

 

Și? Cum e să fii mămică?

mama

Păi, e foarte frumos… Cred că sunt foarte norocoasă: am avut o sarcină ușoară și fericită, în care am călătorit și am urcat pe munți, am născut acasă, în ritmul meu, alături de oameni dragi, fără intervenții medicale, rupturi, tăieturi sau traume, am un bebeluș sănătos, frumos și fericit, cu care îmi încep fiecare zi râzând.

Da, cred că m-am și schimbat. În primul rând, râd mult mai mult și cânt și dansez pe stradă cu el în brațe. Și mi se pare că sunt mai luminoasă și mai frumoasă. Fizic sunt foarte bine – la două zile după naștere aveam aceeași greutate ca înainte de sarcină, iar acum cântăresc chiar mai puțin, mi-au explodat niște vinișoare pe picioare, dar nu am vergeturi pe abdomen (pe coapse și gambe am din adolescență, oricum). Dar dacă în sarcină nu mi-a căzut părul aproape deloc, acum pare că se reglează și asta…

Altfel, sunt cam același om.

Ieri vorbeam cu prietenul meu elvețian în vârstă de optzeci și ceva de ani cu care am călătorit în Thailanda și Cambogia și mă-ntreba cum îmi e.

-Cât a trecut de la călătoria noastră? Doi ani? Da… Deci nu mai ești liberă… Peste două săptămâni mă duc în Thailanda. Fără tine. Mă duc singur. Dar poate vă vizitez și pe voi… Dar pe când încă un bebeluș pentru tine?

Uneori îmi aduc aminte de călătoriile mele solitare peste mări și țări și de aventurile de acolo, de curajul pe care mă bucur că-l am și pe care sunt sigură că-l va moșteni și piticul. Sau de sesiunile zilnice de meditație și de munca spirituală susținută, pe care acum o desfășor cel mai adesea în fapte practice – de genul “un măturat, o respirație”, cum făcea măturătorul Beppo din povestea “Momo”.

Alteori, când se umple casa de miros de iarbă și mă chinuie vreo tristețe, mi-aș dori să sar balustrada balconului, să fac câțiva pași pe acoperișul de tablă până la balconul vecinilor și să le cer un fum. Doar unul. Nu cred c-ar putea refuza o vecină la ananghie. Sau sunt momente îmi vine să urlu și să plâng și mă uit la pitic și mă trezesc că râd. Sau mi se face dor să citesc și să scriu pe îndelete sau să fac o baie lungă. Sau să transpir alergând seara, trăgând cu ochiul la activitatea prostituatelor de lângă biserică (seria poetry while jogging).

Sau să mă masturbez în voie în miezul zilei și să mă culc fericită după tre-cinci-șapte orgasme. Doar că, dincolo de lipsa timpului, am decis că nu mai fac asta (deh, maturitatea -nu maternitatea- a venit cu decizia de a trăi sexualitatea doar alături de partener). Sau să fiu trezită pentru sex de trei ori pe noapte, nu pe săptămână. Cel puțin o dată sălbatic, în rest poate fi și tandru și liniștit. Da, în continuare îmi doresc să mă simt atrăgătoare, dorită și iubită. Nu iubită, de fapt. A-do-ra-tă.

Azi-noapte am visat că decisesem să-mi las bebelușul la părinții mei când plecam într-o călătorie. Îi adusesem toate lucrușoarele și-i instruisem pe ai mei despre cum să aibă grijă de el. Când nu l-am mai avut în brațele mele, însă, am simțit un gol dureros și m-am răzgândit în ultima clipă. Strângându-l la piept, i-am adunat rapid lucrușoarele, le-am îndesat într-o geantă și-am fugit la gară să prindem trenul. N-am renunțat la călătorie și nici n-am făcut compromisuri, după cum mă știu, ci am plecat împreună, fericiți.

Da, unele lucruri s-au mai schimbat. Dar, altfel, sunt cam același om.

PS Unul din cântecele pe care îmi place să i le cânt bebelușului:


 

PPS Celor cărora li se pare că am fost prea directă sau că am dat prea multe detalii sau că sunt prea oricum, le amintesc că au libertatea deplină de a alege cum își petrec timpul pe internet. Fără intenția de a mă justifica, voi menționa că eu cred în adevăr, autenticitate și libertate. Și mai cred că și femeile sunt oameni și, în consecință, simt și gândesc. Și au dreptul de a se exprima liber și plenar, ca restul oamenilor, fără ca acest lucru să le răpească în vreun fel frumusețea interioară și exterioară.

Foto din “Mama” de Helene Delforge și Quentin Greban, Editura Cartemma, 2018.

Cum se desfășoară firesc interacțiunea cu instituțiile publice în țara noastră dragă, în limba noastră ca o comoară în adâncuri îngropată.

Țârrrr! Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

Țârrrr! Clank!

Bip, bip, bip.

-Grijania…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

-Futu-i grijania și…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Deah!

-A… alo! Bună ziua!

– Da…

– Am o întrebare legată de cutare chestiune.

Bip. Tananananana…

– Da!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

– Păi n-ați sunat bine.

-Păi aici mi s-a făcut legătura.

-Cine v-a făcut legătura?

-…

-Stați așa. Ileanooo!

Bip. Tananananana…

-DA!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

-Păi ziceți!

-Știți, așa și pe dincolo în ziua respectivă și de atunci…

-Zi, fată… Unde?

-… a trecut o anumită perioadă și documentul cu pricina…

-Hai că te aștept pe la mine mai târziu, da?

-… nu a ajuns la mine și acum am nevoie de el și…

-Te pup! Te aștept, hai că am treabă, da?

-… nu știu cum să fac să intru în posesia lui.

-Așa… ziceți…

-Păi am zis.

-Păi ziceți acuma.

-Cum să fac să intru în posesia documentului cu pricina?

-Nu documentul cu pricina vă trebuie, ci hârtia respectivă.

-Aha… Așa… Bun, și cum să fac să primesc hârtia respectivă?

-Păi nu aici. Ați sunat la Instituția Cutare. Trebuie să vă adresați Direcției respective.

-Și cum fac?

-Vă privește.

-…

-Îi sunați, mergeți acolo, treaba dumneavoastră.

-Am înteles… Știți cumva unde au sediul?

-Strada aceea, același număr.

-Aha, în regulă, deci…

– Io vă zic că mai bine mergeți acolo. Depuneți o cerere cu buletinul și vă eliberează hârtia respectivă.

-Bine, în regulă, vă mul…

Bip, bip, bip.

Tăcerile noastre ningeau peste o lume mică și prăpădită.

O lipisem laolaltă din bucăți de carton tăiate din cutii vechi, sosite cu cine știe ce colete, cu lucruri comandate de pe net în momente de singurătate și plictiseală, în speranța că ne vor da un sens. Nu ne mai erau de folos și ne-am gândit să ne construim din ele o mașinărie a timpului, în care să ne pitim când afară lucrurile păreau de neacceptat. Și ne ascundeam acolo și ne imaginam că suntem aici și acum și că ne-am găsit. Nu era niciodată așa. Tăcerile, precum spuneam, se așterneau între noi și, din când în când, se porneau de-a valma în avalanșe care ne-acopereau membrele paralizându-le. Erau foarte convingătoare. O vreme chiar credeam că ne este absolut imposibil să ne mișcăm.

Adevărul însă răsărea de fiecare dată, nemilos ca soarele primăvara peste pârtiile de ski. Și gata. Nu ne mai puteam preface, oricât ne străduiam. Adevărul țâșnea din stratul umed și murdar ca brândușele, ghioceii și toporașii. Ne făcea să ne fie dor de ninsoare, de adrenalina de pe pârtii, de nemișcarea de sub stratul gros de zăpadă căzută peste noi. Ne făcea să privim în urmă încercând să salvăm câte ceva, dar neadevărul ne aluneca printre degete ca nisipul și se risipea la picioarele noastre. Cadavrele tăcerilor îngrășau apoi solul pentru ceea ce avea să vină.

Nu vreau să vorbim, continuam să îți spun cu încăpățânare. Obosisem. Din pieptul meu nu mai porneau ramuri tinere, iar când încercai să mă îmbrățișezi palmele îmi alunecau de fiecare dată pe lângă corp, amorțite și reci, precum cadavrele tuturor tăcerilor noastre. Nu, nu vreau, răspundeam de fiecare dată, cu o voce tot mai stinsă, alunecând înapoi în tăcere ca la sfârșitul vieții.

Cu pasiune pe masa din bucătărie

– Dacă e să facem o comparație, maiaua e o orchestră întreagă, în timp ce drojdia este doar un instrument din orchestră, explică Grațiela la atelierul de făcut pânie cu maia la care am fost duminica trecută.

În jurul meu, șapte femei sporovăiesc ca o adunătură de vrăbii ciugulind firmituri sub un copac. Vorbesc tare, unele peste altele, pun întrebări la care nu așteaptă răspunsul, sar de la un subiect la altul și se bucură de companie. Par niște copii scăpați de acasă, când în sfârșit au ieșit de sub supravegherea vigilentă a părinților și pot face multe lucruri pe care nu-și permit prea ușor să le facă în viața de zi cu zi.

– Bărbată-miu zice că am prea multe haine și cum adică n-am cu ce să mă îmbrac când șifonierul e plin ochi? Mai întâi să scap de hainele pe care nu le mai port, să le vând sau să le dau, și apoi să-mi iau altele. Așa și cu vasele. De ce să-mi mai cumpăr când deja am o grămadă pe care nu le folosesc?

– Păi să-mi dai din pâinea ta să-i duc și lui bărbată-miu să guste ca să zică iar că mie nu-mi iese nimic. Că a mea normal că n-o să iasă ca a ta.

Mă uit la băieții mei așezați cuminți pe o pernă într-un colț al camerei, hipnotizându-se reciproc. Privirile ni se intersectează adesea, în liniște și complicitate. Am venit aici să învăț să fac pâine cu maia. În bula noastră, cei doi băieți ai mei mă însoțesc ca să pot alăpta la cerere piticul de trei luni, care acum râde în brațele tatălui lui. Cele șapte femei se străduiesc și chiar reușesc să facă abstracție de ei. Las bolul cu aluat pe masă și, cu mâinile lipicioase ridicate la nivelul pieptului, mă duc la ei să-i sărut. Recunoștința îmi curge în suflet de sus, ca cerneala într-un pahar cu apă. Valuri transparente se succed până când nu se mai știe care era culoarea mea inițială.

– Maiaua este vie, ea este o ființă, trăiește, puteți vorbi cu ea. Aceasta este o pâine cu suflet, explică pe limba mea atât de firesc Grațiela și mă cucerește definitiv.

Cu doar două zile înainte m-am întâlnit în parc cu o prietenă dragă care și-a descoperit o nouă pasiune: Shibari. Își comandă frânghii din Japonia și-mi povestește despre mândria care o umple văzându-și vânătăile de după câte o sesiune. Îmi amintește de cât de mult îmi iubeam vânătăile când ajungeam acasă după câte o seară cu jam session de dans contemporan.

– Uite, ăsta e bondage-ul pe care îl practicăm noi, îi spun râzând, arătându-i legăturile wrapului elastic în care îmi port bebelușul.

Câteva zile mai târziu, fac o comandă de jucării pentru noua mea pasiune: oală de fontă cu capac, bol pentru amestecarea ingredientelor, mănuși de bucătărie, grătar de inox. Și de-acum pot să brutăresc ca la carte. Fiecare nouă viață vine la pachet cu pasiunile ei, se pare. Anul trecut pe vremea asta călătoream prin Anglia (Londra, York, Peterborough, King’s Lynn), iar acum doi ani prin Thailanda și Cambogia (Bangkok, Pnom Penh, Siam Reap). Bine, dacă e să fiu sinceră, de mulți ani visam să fac pâine cu maia. Doar că viața asta s-a lăsat o vreme așteptată…

 

Timpul măslinelor

Mă opresc la vitrina cu măsline și gândul îmi fuge pe nesimțite, lăsându-mă goală și nemișcată lângă coșul de cumpărături parcat cuminte lângă picioare.
– Ce vă uitați așa? mă-ntreabă zâmbind ușor încurcată o doamnă mai în vârstă din dreapta mea, mânuind cu dibăcie lingura cu coadă lungă pe care o tot umple cu măsline din toate recipientele și le golește apoi în caserola de plastic din mâna stângă.
– Aștept, îi răspund și-mi dau seama că zâmbetul meu o face să se fâstâcească. Zâmbetul și privirea pătrunzându-i până-n străfundurile ființei prin ochii albaștri, înconjurați de pliuri de piele uscată, în care machiajul de acum câteva zile s-a scurs ca o acuarelă.
– Mă scuzați, nu mai durează mult. Haideți că m-am pus aici și am ocupat tot locul… îmi răspunde și lingura prinde viteză în mâna ei noduroasă.
– Nu-i bai, nicio grabă, stați liniștită.
– De care vreți să vă luați? mă-ntreabă întinzându-mi lingura.
– Pastă iau.
– A, e foarte bună. Eu o amestec cu avocado, să nu fie așa sărată.
– Ce idee bună, îi răspund, nu m-aș fi gândit.
– Ia spuneți-mi, care sunt cele mai bune măsline? o a treia doamnă ni se alătură privindu-ne cu prietenie.
Cădem de acord că cele mai bune sunt cele maro și apoi gașca se sparge și fiecare își vede de cumpărăturile ei. Pășesc printre rafturile înalte, iar impul se dilată și se-ntinde, lungindu-se ca brațele unei caracatițe îmbrățișându-mă strâns și dându-mi apoi drumul ca să mă găsească din nou și tot așa, ca un iubit care mă simte noaptea lângă el și-mi amintește că sunt a lui. Și zâmbetul nu mă părăsește. Iar căldura din palme se dăruiește și mandarinelor și pâinii și ingredientelor pentru prăjitura de Crăciun.