Like a cold pair of scissors suddenly severing the stalk of a freshly bloomed peony.
Then the helpless muscles in the arms hopelessly tensing never to reach again.
Never
Never that flesh, never that smell, never that look in the never that color of the never those eyes.
Again
Life is never like that ridiculously oversized ice-cream that they sell in that utterly uninteresting Swedish town –
You never get enough of it.
Death always comes like a summertime storm. You never expect it. And even as the thunders are rolling, you still can’t believe it’ll get you all wet to the bone and cold as ice. It’s summer.
Nevertheless…
We who are temporarily left
behind –
flooded by waves and waves of neversaid words, nevercast glances, nevergiven hugs, neverforgiven mistakes, nevergiven chances, neverlived dreams, neverdone work –
weep
not for those who have crossed,
but for our own murdered innocence.
We weep
for our own betrayals.
Where did kindness drown?
Stark naked in front of this cold mirror –
The shame.
Is this who i am?
I am
I
I want to go back!
Just one more second of kindness.
Just one more second.
One
Please let me go back.
A beggar kneeling by locked gates.
Time can be so…
What’s the word?
Cruel?
Oh, no, that’s actually me.
Time is just
A circle
PS I want to remember you as you were when our eyes first met. Do you remember? That surprise. That oh-my-god-I-know-you look? I want to remember you like that. So that I will recognize you again next time we meet. All of you.
Azi de dimineață Cristi era într-o ședință pe skype când am ieșit cu copiii în grădină. Era înnorat și Valentin și-a făcut rapid de lucru cu niște pietricele, iar Nathaniel, după ce s-a uitat curios de jur împrejur, a început să-și cânte în sistemul de purtare până a adormit. Înconjurați de toată verdeața și de cântecul neobosit al păsărelelor (care începe la 3.30 am!), m-am umplut de recunoștință și liniște.
Vreo jumătate de oră mai târziu, alergând după Valentin în fața casei, am început să aud pianul. Achille are 96 de ani, o grămadă de probleme mari de sănătate și cântă la pian aproape în fiecare zi. Locuiește împreună cu Monique, soția lui, în casa de vizavi. Valentin s-a oprit din alergat și a tăcut mâlc, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi ascultându-l. Când a terminat, am scos telefonul din buzunar și am sunat-o pe Monique.
– Bună ziua. Daniela sunt. Sunteți bine?
– Daniela, bună ziua! Și eu voiam să te sun. Da, suntem bine. Voi? Aveți tot ce vă trebuie?
– Da, sigur, mulțumesc mult pentru grijă, îi spun și iar îmi dau lacrimile.
– Am fost azi la supermarket, continuă ea, să știi că se găsesc de toate, doar la începutul săptămânii a fost nebunie.
– O, ce bine, mulțumesc. Mulțumim mult pentru concertul la pian, vă rog să-i transmiteți lui Achille că ne-a plăcut mult de tot, sunt foarte fericită că-l pot auzi.
Luni a fost ultima zi (și prima fără copii) când am ieșit la cumpărături la Cle de Champ, magazinul micuț de unde ne facem cumpărăturile zilnice – legume și fructe proaspete, în special. Intrau câte doi clienți odată, păstrând distanța. Era o coadă răsfirată la intrare, iar oamenii își zâmbeau încurajator și se salutau cu blândețe, privindu-se în ochi.
-O să fie bine, o să vedeți, mă asigură Patrick, patronul magazinului, în timp ce așează produse pe rafturi. Pământul vrea să ne schimbăm, iar noi nu vrem de bună voie. Veți trece cu bine prin încercarea aceasta, copiii au nevoie de dumneavoastră și au o misiune importantă. O să fie bine, o să vedeți. Iar de mâncare vom avea, am avut grijă și am făcut provizii pentru noi.
– Mulțumesc mult pentru încurajare, aveam mare nevoie de asta, îi răspund zâmbind, gâtuită de emoție și lacrimile aproape că-mi țâșnesc spre el, așa că privesc repede în altă direcție.
În seara asta ne-a adus personal produsele comandate până la ușă.
-Am lăsat bonul în lădiță, îmi strigă din stradă când mă vede în ușă, plătiți prin transfer bancar oricând puteți. O să fie bine, aveți grijă de dumneavoastră! Seară frumoasă și vă mulțumesc!
Iar lacrimi. Am plâns săptămâna asta și de îngrijorare și de neputință și de furie, dar mai ales de fericire și recunoștință.
– Daniela, stai puțin, acum nici două săptămâni totul era bine la consultație, iar testul de glucoză a ieșit bine. Hai să luăm lucrurile pas cu pas, îmi spune Emma, una din moașele mele.
– Dar doctorul de la spital vrea să repet ecografia săptămâna viitoare, îi spun, târâtă de burtă prin casă.
– Și tu cum te simți în legătură cu asta? mă întreabă Emma.
– Eu nu vreau să mă mai întorc acolo. Nu văd de ce aș mai face o ecografie așa curând. Bebelușul e mare, ok, nu va fi mai mic săptămâna viitoare și nici modificări majore nu pot surveni în timp așa scurt. Mi se pare lipsit de sens să fac asta, mă aud protestând din spatele burții.
– Ai dreptate, nu are sens. Nu are rost să o repeți așa curând. Prin săptămâna 35 poate, mai vedem până atunci, continuă Emma. Cred că testul de toleranță la glucoză e interesant de refăcut, dacă și tu îți dorești asta, măcar să știm o treabă, se pricepe ea să pună problema, intuind cu cine are de-a face.
Peste câteva zile, testul meu iese cu una dintre valori puțin peste limita maximă admisă și primesc automat eticheta de gravidă cu diabet gestațional, ieșind astfel din grupul de sarcini cu risc scăzut. Pe scurt.
– Asta înseamnă că nu mai pot să nasc acasă, așa cum îmi doresc? întreb speriată de după burtă.
– Nu! îmi răspunde Emma. Înseamnă doar că vom fi atente la ce se întâmplă de acum și la valorile glicemiei tale. Mai e mult până la naștere, mă asigură moașa.
De la spital moașa care a făcut ecografia morfologică de trimestru trei și ginecologul care o supraveghea însistă să merg la secția de diabetologie și la nutriționist pentru educație și dietă și să văd din nou ginecologul. Insistențele se concretizează în telefoane date moașelor și mie, mailuri de toate părțile și propuneri de programări.
Accept doar prima parte, nu și consultația cu ginecologul, ceea ce înfurie atât de tare medicul, încât sunt certată de către asistenta de la diabetologie că am supărat-o pe doamna doctor și mă întreabă dacă moașele mele m-au sfătuit să refuz un follow-up.
– Este decizia mea, nimeni nu mă poate convinge că există vreun beneficiu în a face ecografii două săptămâni la rând, când bebe e sănătos și eu sunt bine, în răspund cu fermitate, doar-doar o intui cu cine are de-a face.
– Mda, totul e bine, doar că e un bebeluș foarte mare, îmi răspunde rânjind.
– Nu e un bebeluș foarte mare, ci mare. Și sănătos. Se nasc și bebeluși mari, continui fără să mă așez.
După ce-mi pune o prezentare despre ce înseamnă diabetul gestational și mă întreabă cum e dieta mea, exclamă:
– Oare ce căutați aici? Știți totul!
– Ați insistat să vin, îi răspund râzând, eu să știți că aveam și altă treabă. Dar e adevărat și că am mâncat cam multe dulciuri în sarcina asta, adaug.
– Dar de ce? De ce? mă întreabă râzând înmuiată.
– Trăiesc în țara ciocolatei acum. Cum să mă abțin?! Cum?!
– Oh, da, aici nu vă pot contrazice, îmi răspunde râzând, înțeleg perfect.
– Dar tot nu cred că am diabet gestational, adaug cu nerușinare, făcând-o să-și dea ochii peste cap.
– Dacă, totuși, veți decide să nașteți acasă, să vă testați glicemia la câteva luni de la naștere, insistă, începând să intuiască și ea cu cine are de-a face.
Mi-am petrecut următoarele săptămâni,eliminând complet zahărul, reducând cantitatea de carbohidrați și hrănindu-mă și mai sănătos și înțepându-mă de patru ori pe zi ca să-mi măsor glicemia (care se încăpățâna să fie normală), mergând pe jos vreo două ore în fiecare zi, folosind adesea stepperul seara, făcând gimnastică, mergând la aqua gym, meditând și mai mult, cultivând o stare de bine prin toate mijloacele la dispoziție, căci sunt și acum convinsă că anxietatea și stresul au fost cauza majoră care a determinat atunci creșterea glicemiei. Am adăugat la ceea ce făceam deja o consultație cu un health coach, cursuri de hypno birthing, yoga pentru gravide, Theta healing, pregătire pentru naștere cu kinetoterapeut, hemi sync zilnic, tratament homeopatic, masaj prenatal, aromaterapie. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream.
Pentru ecografia de 35 de săptămâni, pe care am convenit cu moașele că e bine să o facem, am schimbat spitalul. Bebe părea că-și încetinise ritmul de creștere, iar măsurătorile și calculele arătau că ar fi fost posibil să aibă o greutate normală la termen. Totuși, deși medicul a fost foarte echilibrat și m-a ascultat și mi-a explicat și răspuns și zâmbit și m-a încurajat, tot am auzit prea des cuvântul “induction”.
– Sper să nu ne mai întoarcem aici niciodată, spuneam apăsat în timp ce ne urcam în mașină să plecăm. Deși e frumos că e într-o pădure, am adăugat pentru mine, lăsând un pic de loc și sorții. Eu vreau să nasc acasă, totuși.
După ecografie, Emma a venit acasă și ne-a adus piscina și accesoriile pentru naștere și o lungă listă de recomandări menite să grăbească instalarea travaliului:acupunctură, și mai mult ceai de zmeur, tinctură de alchemilla, ulei de primula serii, masaj cu ulei de salvie și mai mult sex, presopunctură, urcat și coborât scări și nici nu mai știu ce. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream.
– Am vrea foarte mult să naști înainte de 39 de săptămâni. Dacă depășești 39 de săptămâni, va trebui să discutăm despre nașterea la spital, mi-a spus moașa.
– Emma, îi spuneam, ai încredere când îți spun că nu vom ajunge la 39 de săptămâni. Sper să ajungem la 37, îi spuneam din spatele burții, umflându-mă-n pene de atâta sjguranță.
Toate semnele arătau că bebelușul urma să vină devreme și mă rugam să nu fie înainte de 37 de săptămâni. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 37 de săptămâni s-au împlinit fix de ziua bărbatului, când, pentru siguranță, am ales să facem un picnic în grădină, nu în parc. Mă gândeam ce tare ar fi ca frățiorul mai mic să se nască de ziua tăticului lui, după de frățiorul mai mare se născuse fix de ziua mea.
Deci la 37 de săptămâni am respirat ușurată că burta m-a purtat atâta timp și așteptam să fac poc din moment în moment. Seara mi-am umplut cada, mi-am pus uleiuri de salvie, lavandă și ylang-ylang, mi-am aprins lumânări și zăceam acolo, mângâind burtica și privind prin fereastra imensă norii călătorind, trecând prin câte o contracție blândă ca un val lin. Brusc, m-a cuprins o stare de furie care m-a făcut să sar afară, să mă șterg rapid cu prosopul, să mă îmbrac și să cobor.
– Dar ce atâta grabă? Ce? Ia mai lăsați-mă-n pace! Sunt doar 37 de săptămâni! Gata! îmi răsuna în cap în timp ce făceam ture cu pumnii încleștați.
It’s been two hours since I need to pee and I am quietly sobbing in the darkness of our family bedroom, bouncing on the fitness ball with my baby fidgeting in my arms, while my toddler is rolling on the mattress, biting his nails.
It’s been one hour since I’ve been trying to get my boys to sleep. I’ve told them the nap time story, breastfed them God knows how many times, kissed, snuggled, pleaded, hoped, prayed, crammed up rolling between them. When the baby was almost asleep, the toddler was loud and kept him awake and the other way round. I don’t remember how many times. My nipples are sore and I’ve been kissed, licked, hit, kicked, puked on, sucked, climbed on, pinched, bitten, ridden, driven etc, etc.
Their needs are so different and I can’t help thinking I am not doing the right thing for either of them. I am way too rational to believe that crap about being the perfect mother for them and way too spiritual to talk myself out of that same crappy conviction, so the conflict remains unresolved.
As my tears are warmly raining over my baby’s head, I feel his resistance melting in my arms and sleep settling in like a broody hen, while his weight is pushing my arms closer and closer to my thighs.
I get off the ball and start for the bed praying that he doesn’t wake up before or after I put him down and that his brother won’t make a loud noise or jump up when I get there. As I am softly kneeling on the mattress, I hear my older‘s velvet breath and realise he, too, has fallen asleep to my sobbing.
My prayers have been heard. One hour of hard work and a good cry was all it took. Thank you.
Sentimentele mele față de România au fost mai mereu ambivalente, niciodată n-am fost cu totul mișcată de sentimente patriotice profunde sau de vreo mândrie de a aparține acestei nații, pe care o respect îndeajuns încât să n-o consider nici mai bună, nici mai puțin bună decât alte nații. Deci stați liniștiti, că nici între timp nu m-a lovit vreo formă de naționalism, din fericire.
Mă consider nu doar un cetățean român sau european, ci un cetățean al lumii. Iubesc nu doar țara în care m-am născut sau țara care m-a adoptat de câteva luni, ci iubesc Pământul ăsta binecuvântat, care ne poartă pe toți pe spinarea lui în Univers. Cred cu tărie că granițele au de-a face cu o ordine exterioară a lucrurilor, la un anumit nivel. În același timp, iubesc să descopăr specificul local, cultura și obiceiurile, ceea ce e unic și autentic, oriunde ajung. Iar diferențele sunt minunate pentru că ne permit să experimentăm diversitatea, să ne lărgim orizonturile cunoașterii, să ne îmbogățim ca ființe. Iubesc libertatea de mișcare și cred că fiecare ne suntem nouă înșine datori să ne găsim locul care ne poate susține în ceea ce avem de îndeplinit în fiecare etapă a vieții.
Mi-ar fi plăcut ca, de sărbătoarea Centenarului, România să se fi pregătit măcar pe jumătate din cât a făcut-o Finlanda și mi-ar fi plăcut să văd mai puțină grandomanie, umilire, bădărănie, falsitate și mai puțin spirit comunist în toată această sărbătoare, mai puține pomeni și mai puține parade militare și defilări ale jandarmeriei (spre deloc, adică). Dar se pare că atât s-a putut, și de data asta. România, cu toate păcatele ei, rămâne însă țara rădăcinilor mele, țara copilăriei printre dealuri de poveste, la poalele munților, țara tinereții mele zbuciumate, țara profesorilor mei, țara primelor iubiri, țara atâtor dureri, speranțe și vise, țara de lansare în lume, țara părinților și a bunicilor mei, țara cu prieteni dragi de păstrat o viață, țara unde s-a născut fiul meu și unde m-am îndrăgostit de tatăl lui.
Îmi doresc să revin acolo cu plăcere și drag, îmi doresc să călătoresc în locuri pe care nu le-am văzut încă, să-mi duc copiii peste tot, să le povestesc despre meleaguri, oameni și obiceiuri. Îmi doresc să revin într-o țară unde educația este o prioritate națională, unde omul este respectat, iar cinstea, corectitudinea, respectul pentru viață, pentru Pământ și pentru Adevăr sunt valori de necontestat. De aici ar curge toate celelalte în mod organic, firesc, natural – infrastructură, sistem de protecție socială, programe coerente de incluziune socială, un sistem de sănătate funcțional, la standarde internaționale, orașe și sate bine gospodărite, un mediu respectat și protejat, un mediu de afaceri sănătos etc.
Știu că e greu să fim mulțumiți în tot contextul actual, dar cum ar fi să încercăm? Știți deja, noi suntem cei pe care îi așteptam. Nimeni altcineva nu va putea vreodată să ne facă fericiți, multumiți, recunoscători. Așa că vă propun să găsim motive pentru care să fim recunoscători și să facem lucruri care ne fac fericiți. Măcar azi, mâine, dacă nu chiar în fiecare zi. Fie că ascultăm o muzică, citim o carte, mergem la o plimbare, vedem un film, îmbrățișăm un om drag sau orice altceva ne mai face inima să danseze. Din bucuria asta ne adăpăm cu resursele necesare pentru a schimba lumea – în fiecare zi, nu doar când mergem la un protest sau la vot.
Eu, dacă aș fi în București, aș face o plimbare pe Strada Dumbrava Roșie și apoi prin Parcul Ioanid și aș vizita Casa Stork. M-aș opri la un ceai și o prăjitură la Vlaicu și aș îmbrățișa o grămadă de oameni dragi, cu care m-aș întâlni probabil în Piața Victoriei. Dacă aș fi în Petroșani, m-aș plimba pe Strada Independenței și pe ‘strada cu casele mici’, aș urca pe deal și în Parâng și aș merge la Buni să mănânc plăcinte fierbinți, cu brânză, mărar și foi de ceapă verde și să o ascult spunându-mi povești adevărate din copilăria ei dintr-un sat de lângă Cluj. Dacă aș fi la Oradea, mi-aș îmbrățișa părinții, sora și nepoții, aș mânca bunătăți făcute de mama și m-aș plimba pe malul Crișului și prin centrul vechi. Iată că sunt în La Hulpe și o să-i drăgălesc pe băieții mei, o să trebăluiesc prin casă și prin grădină și m-ar mai bucura o plimbare prin pădure, să apuc să pictez și să pun decorațiunile de iarnă prin casă, în timp ce fredonez colinde vechi românești.
La mulți ani, Românie binecuvântată, soră a tuturor popoarelor europene și cetățean responsabil al Lumii! La mulți ani, români iubiți, demni, curajoși și buni! La mulți ani, oriunde vă aflați! Ne doresc să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, să ne ridicăm capetele plecate în fața neadevărului, să ne scuturăm de orice formă de opresiune și să redescoperim bucuria de a trăi. La mulți ani cu pace și iubire, dragi Oameni! Acum și în fiecare zi, în fiecare viață ce va veni.
PS Poza este din Iona, de Marin Sorescu. Deschisă azi la întâmplare.
Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).
Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.
Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.
Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.
Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.
Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.
Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.
A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.
După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.
Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.
Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.
Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.
După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.
PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.
Fănel* is filling the white silence in the apartment with his monotonous haaaaaaaa. Then the sound of a fork briskly hitting its metal against a porcelain bowl repeatedly stabs Fănel’s breath from the kitchen. It’s lunchtime, but our morning was lazy and long, so it’s actually breakfast time.
Sitting cross legged on the living room couch, like a Turk beside the rich Christmas tree, I am wearing a black pair of tights and a thin, light blue denim dress – not yet my New Year’s Eve party outfit: a low cut dark raspberry dress and my precious moldavite and peridot silver jewelry set. I’ve already taken a shower and then quickly put on makeup. The makeup is not because of the party we’re throwing, I do that every day to avoid feeling too home bound. The fasteners of my dress undone down to my belly button, my left breast sticking out is being held by this tiny pair of hands, their thin nails leaving miniature half moons into its skin. He woke us up with his laughter this morning, followed by cooing and fist chewing to announce he wants to be fed.
It’s the last day of such a generous year! I think for the first time ever I am filled only with gratitude as I am going through memories while listening to my baby hungrily swallowing my milk, curled up in my lap. He’s been with us from the beginning of the year, so we carried him everywhere: the mountains, Amsterdam, Hungary, Greece, Sweden, the Bulgarian seaside. Not in England, though; he came after our journey in England.
I lost three of my closest friends. Three people I loved with all my heart. Three people I shared my life with, no cards close to my chest. Pregnancy had a way of clearing people out of my life. I made new friends and got a husband and a son. I couldn’t have asked for more, really. Although I did get so much more.
This time last year we were flying to Stockholm. I’m remembering the last two years’ dancing parties in Sollentuna, a Stockholm suburb, together with my cousins and my friends – such a great time. This year we’re partying wildly, the three of us, in our home.
“You’ve grown so much, Dana, you’re now raising others”, I remember a friend telling me on the phone a few days after I gave birth.
All I really have to say after this amazing year is just: “Thank you.”
*I decided to name household appliances and make them feel part of the family, and Fănel, the dehumidifier, is our latest adoption.
Late autumn is the season of death. I can very well remember my previous deaths. Caring for a baby this autumn is a totally new way to die. The best one so far, I’d say. You truly have to kill whoever you used to be. The new you needs none of your former selfish endeavors. The new you has no time to waste. The new you is just happy to be of service.
I’ve read some of my former writing pieces and I wonder if I’m ever going to be that good again, if ever again I can focus on something else than diapers, breastfeeding and the lack of intimacy in what used to be a (more or less) romantic relationship. And still, as I’m writing this, I feel it’s not entirely accurate. It’s just that I’m going through changes and until the storm has settled I cannot find my new voice (too much noise to hear myself write). Old structures are falling, new ones are being erected and all this time I’m taking long good looks in the mirror.
“Look at you”, a friend says when she comes to visit, “You don’t even look like you’ve given birth! You’ve lost so much weight!”
And yes, that’s so comfortable. I put on very little weight during pregnancy and in the first few days after delivery I quickly went back to my pre-pregnancy weight. I do feel somewhat attractive, but still feel my whole body is just being used by this growing creature, losing its former glory and attractiveness. Nevertheless, it has gained tremendous force trough birth, I think. And a newly found respect for its wonderful strength and endurance.
“You’ve really got someone now, you’ll never be alone again”, she continues as we’re walking out of a shop late in the afternoon, in the noise of the crazy rush hour traffic.
Then what’s with the lump I keep feeling in my throat? What’s with the chest pain? What’s with the longing? I wonder… There must be something wrong with me. Where is my beloved? Who am I still waiting for? What/ who is still missing from my life?
It’s nothing, love, it’s just baby blues. Yes, again… You should be glad it’s not postpartum depression, my inner shrink goes off as soon as I’m quiet again.
Fuck it, I break out. I’m tired of this. Fix me already! Am I not over this already? I’m getting bored of this shit. I feel too much.
I decide to end my blog post here, but I open my pdf copy of Forty rules of love at page 300 (I decide it’s the number for October 30, my and my son’s birthday) to see what Elif has to say about it:
“The town had finally gone to sleep. It was that time
of night when even the nocturnal animals are reluctant to
disturb the reigning peace. It always made me both
immensely sad and elated to listen to a town sleep,
wondering what sorts of stories were being lived behind
closed doors, what sorts of stories I could have lived
had I chosen another path. But I hadn’t made any
choice. If anything, the path had chosen me.
I remembered a tale. A wandering dervish arrived
in a town where the natives didn’t trust strangers.
“Go away!” they shouted at him. “No one knows you here!”
The dervish calmly responded, “Yes, but I know myself, and believe me, it would have been much worse if it were the other way round.”
As long as I knew myself, I would be all right.
Whosoever knows himself, knows the One.
The moon showered me with its warm glow. A light
rain, as delicate as a silk scarf, began to fall on the
town. I thanked God for this blessed moment and left
myself in His hands. The fragility and brevity of life
struck me once again, and I recalled another rule: Life is a temporary loan, and this world is nothing but a sketchy imitation of Reality. Only children would mistake a toy for the real thing. And yet human beings either become infatuated with the toy or disrespectfully break it and throw it aside. In this life stay away from all kinds of extremities, for they will destroy your inner balance. Sufis do not go to extremes. A Sufi always remains mild and moderate.”
As I’m bouncing on the fitness ball with him in my arms at 3 am this morning, I’m going through my memories of labor again. He’s one month old today. I take one more look at him and all my complaints fade in the face of his perfection.
The sea has flooded the streets in Marrakesh and everyone is struggling through the lukewarm water – people, cars, trams, dark red buildings covered in intricate ornaments.
My skin is so much darker now. And my face so much broader. My short black hair is so thick and dusty and my narrow eyes are searching in the mirror for a familiar expression, a familiar look, that strong, piercing force and the flush of passion I am so used to.
I am a stout man in his late thirties, wearing black clothes covered in a thin, golden layer of sand. My face is square, my hands are big and my arms strong and dull. My round stomach is like a big ball that has swallowed my flexibility and grace.
I miss myself. Marocco is beautiful, being a man is interesting, but I want my old life back. I must be a huge fan of traveling if I am now traveling through people, not only space. Still, I am done. I want to go back to being me. I like my former life. I want to be a woman again.
Having left Harmony street, I now live in Gardners’ street. So I grow stuff. Looking back now, it does feel like I have started a whole new life altogether, not merely changed the one I used to have. It has not been exactly a walk in the park. But it’s been totally worth it. Two years ago I finally put into practice a decision that changed everything. I feel so grateful for the power that was lent to me so that I could go through with all of it. A leap of faith, a jump into the unknown, no guarantees, nothing and no one to cling to except faith. Faith like a thread of light pulling me forward to a future that was only dreamed of. Knowing it is possible to make your dreams come true is the only thing we actually need to rely on the moment we make that scary jump. The rest is details. And balls.
