Tonight I had a little conversation with my youngest, as he was running his palms against my face, my chest and my arms.
“Mommy, I love you very much.”
“I love you, too.” I said. And then, just like that, I stopped time.
And I just breathed the same air as he was breathing.
This is it, I said to myself, feeling the moment dilate like air in a hot air balloon, all my senses flooded by happiness.
Why don’t I just lie here right now, with no plan of helping him fall asleep sooner, no plan of getting up earlier and sitting in front of my laptop.
What’s the point? What’s the point of this marathon? Did I sign up for this? Who’s to say my life is worth the hours I spend working? Who’s to say my life is worth the amount in my bank account or the value of my properties or how sustainable I’ve learnt to live? Who’s to say anything about MY life but ME? And who am I lending my voice to?
“Nathaniel, I love you. Thank you for choosing me as your mother. You are such a special child, so strong and so brave and so loving and kind. I learn so much from you every day. I love you very much, thank you for our time together, I love sleeping next to you and waking up together and playing with you every day. I am so happy we are together. Thank you.”
He listened quietly while running his small, warm palms up and down my cheeks. Then, without another word, he put his arms around me and fell asleep.
And I continued my train of thought.
Sometimes having everything can feel like having nothing.
There is a level of freedom where it feels like you are on top of the world and the height can feel overwhelming. And you can feel a bit nauseous. And lonely.
Take another look around you. Not many people around, right?
Because most of them have their little boxes to mind. Their titles, their routines, their shoulds, musts and oughts, their little lives where they feel safe. Everybody seems to have it all figured out.
Not you.
You’ve stepped out of your boxes a long while ago. And several times. You’ve left comfort behind so many times. Because you’ve made an important promise to yourself: you will never give up freedom for comfort.
Yes, you may be feeling nostalgic.
It’s all right.
It’s all right to even go back to one of your little boxes in one of your past lives. You know you won’t last in there.
Adesea când mă fură graba, îmi aduc aminte de Beppo, măturătorul din povestea Momo. Beppo era un om simplu, care își făcea treaba cu seninătate și plăcere, știind că munca lui este utilă. “Măturând străzile, lucra încet, dar continuu: la fiece pas o respirație, iar la fiecare respirație câte un măturat. Un pas – o respirație – un măturat. Un pas – o respirație – un măturat.” Așa de frumos povestește el cum, având în față o stradă lungă de măturat, nu trebuie niciodată să te gândești la toată strada dintr-odată, ci doar la următorul pas, la următoarea respirație, la următoarea lovitură de mătură. Procedând astfel, explică el, gândindu-te mereu doar la ceea ce urmează, activitatea îți face plăcere, ceea ce e esențial pentru a-ți face treaba cum trebuie, fără să obosești.
Multă lume se plânge că nu mai are timp pentru sine. Mai ales acum, în izolare, când toate rolurile pe care le jucăm în viața noastră se desfășoară sub același acoperiș: părinți, angajați, șefi, antreprenori, iubiți, soți, amanți, prieteni, copii și, pentru unii mai nou, profesori, bone, parteneri de joacă. Cei care locuiesc singuri s-au trezit, în schimb, cu o grămadă de timp în centrul singurătății lor, dar tot cu toate rolurile sub același acoperiș.
Poate această perioadă de izolare ne ajută să descoperim cât suntem de binecuvântați, poate ne dăm seama că nu ne-am dori să trăim acest ‘sfârșit al lumii’ în niciun alt loc și în nicio altă companie. Perfect. Să ne exprimăm recunoștința pentru binecuvântările și darurile de care ne bucurăm.
Pe de altă parte, pentru foarte mulți acum totul pare mult mai greu pentru că nu avem unde fugi – nu ne mai parcăm copiii în instituții, nu mai mergem la sală, la bere cu prietenii, la mama, la salon, la serviciu etc, iar unii dintre noi nu mai merg nicăieri, căci s-au închis în casă de mai bine de o lună și au găsit, în sfârșit, pretextul perfect să se afunde în depresie și să-și plângă de milă.
Este imposibil acum să ne mai păcălim. Suntem față în față cu realitatea crudă și brută a vieților noastre. Imposibil să nu vedem dacă locuința noastră nu răspunde nevoilor noastre, dacă nu suntem în locul care să ne susțină, dacă avem o căsnicie eșuată, dacă nu suntem părinți buni, dacă ne urâm jobul, dacă nu suntem acolo unde ne-am dori în propriile vieți etc.
Minunat. Perfect, chiar. Iată, asta e treaba noastră acum. Cu asta avem de lucru. Asta avem de vindecat. Asta ne pune viața pe tavă. Fix rana asta cea mai mare. Să ne uităm bine în oglindă și să ne întrebăm fără ocolișuri: Ce te doare? Și încă odată: Ce te doare? Ce te doare? Și tot așa până curge sânge.
După ce a venit Valentin pe lume, îmi aduc aminte că-i spuneam unui prieten că niciodată nu m-am simțit mai neliberă. Și am avut nevoie de o vreme să mă adaptez noii vieți. Nu schimbării, nu noilor evenimente, ci noii vieți. Și după ce a venit Nathaniel a fost similar. Toată viața mea și chiar identitatea mea de dinainte rămăseseră în urmă. Obiectiv vorbind, asta nu era nici bine, nici rău. Era firesc. Greutatea a venit pentru că rămăsesem temporar atașată de o viață și o identitate care trecuseră. Odată ce le-am dat drumul (și da, a fost un proces complex și greoi, căci mă despărțeam de mine însămi) și am acceptat cu deschidere noua viață și noua identitate, drumul a devenit mai lin.
Eu văd viața ca pe o călătorie. Deci în continuă transformare, dinamică, nu cred că trebuie să alergi până dobândești ceva, fie material fie nematerial, după care te poți odihni. Nu am venit aici să mă odihnesc și nici în vacanță. Am venit cu treabă. Iar treaba mea cea mai importantă este propria mea transformare. O transformare continuă, clipă de clipă. Aspectele mele necizelate sunt în lucru permanent. Asupra lor lucrez conștient, în măsura în care le sesizez și pot lucra, și lucrează toți factorii exteriori prezenți în viața mea, toate relațiile mele etc. Iar aspectele mele deja cizelate sunt mereu la treabă – pe de o parte mă susțin în munca mea cu mine însămi și, pe de altă parte, sunt puse constant în slujba celorlalți prin tot ceea ce aduc în lume. Așa aleg eu.
Dar timpul? Când mai am eu timp PENTRU mine, acum, că am doi copii mici? Unde mai sunt eu în noua ecuație de familie? Sunt întrebări juste. Timpul meu pentru mine este acum. 24/7 este timpul meu. Non stop trăiesc pentru mine. Nu aștept să adoarmă copiii ca să am timp pentru mine. Fiecare respirație este timp pentru mine. Și pentru ei, desigur. Doar este vreo diferență?
Sigur, am zilnic nevoie de timp CU mine. Am nevoie să citesc, să mă ocup de corpul meu, să meditez, să scriu, să-mi pun ideile în practică, să lucrez. Și pentru asta am nevoie de disciplină, organizare și colaborare. Nu-mi iese în fiecare zi, dar mă străduiesc să găsesc un echilibru. Am nevoie să-mi reînnoiesc energia, să mă adap de la un izvor nesecat pentru a putea fi în formă optimă în toate rolurile mele. Eu nu merg la job 8-10-12 ore și aștept apoi să înceapă viața mea. Nu făceam asta nici înainte de copii. Viața mea era tot 24/7 a mea. Alegeam și aleg în fiecare clipă cum o trăiesc.
Cum fac asta? Exersez prezența în fiecare gest, în fiecare activitate, în fiecare clipă. Am în permanență în gând sensul a ceea ce fac și mă întreb constant ce însemnătate au gesturile și vorbele mele în context. Am grijă să fiu în locul și compania potrivită în fiecare etapă de viață. Mă joc cu copiii mei și îi privesc cu deschidere, atenție, respect și recunoștință, gătesc cu bucurie și creativitate, iar când nu simt asta, nu gătesc. Fac toate celelalte lucruri care țin de părințenie și de familie cu aceeași energie. Când nu simt să le fac așa, când sunt prea obosită sau într-o stare proastă, las pe mai târziu tot ce pot lăsa.
Dacă aveți impresia că vă sacrificați ca părinți pentru binele copiilor voștri sau că iubirea voastră de părinți e superioară oricărei forme de iubire, mai gândiți-vă. Copiii aceștia și-au pus întreaga ființă și însăși viața în mâinile noastre. Și ne cizelează ca pe diamante, clipă de clipă. Atât de mult ne iubesc. Câți dintre noi mai suntem capabili acum să ne punem întreaga existență în mâinile cuiva?
Ei nu sunt nici jucăriile noastre și nici niște îngerași. Sunt niște persoane într-un anumit stadiu de dezvoltare și intr-un anumit punct în propria călătorie, au propriile aspecte luminoase și propriile aspecte în lucru. Și când ne scot din minți și ne vine să-i lovim (și unii dintre noi cu siguranță chiar o fac), să nu ne ascundem de noi înșine. Să ne privim cu claritate și onestitate. Ce mă doare? Și încă odată: Ce mă doare? Mă simt neimportant? Mă simt neiubit? Mi-e frică să nu cumva să pierd controlul? Am obosit? Mă simt nerespectat? Mi-e teamă să nu fiu luat de prost? Mă simt bătrân? Mă simt singur? Simt că mi-am ratat viața?
Nu există niciun vaccin și nici vreun medicament care să ne vindece aceste răni în lipsa prezenței noastre, a recunoașterii lor, a privirii oneste, a acceptării, integrării, înțelegerii. Paharul cu vin, partida de sex, ciocolata, filmul, romanul pregătite pentru după ce adorm copiii nu sunt medicamentul. Pot fi evadări temporare. Rana rămâne. Până când întâlnește privirea justă și e tratată cu adevăr.
Apropo de răni, nu mi-e indiferent cu cine împart aerul. Îmi iubesc foarte mult copiii și familia. Spun asta pentru că știu din experiența de dascăl că sunt și părinți care nu-și iubesc copiii, iar viața mi-a arătat că sunt și destui oameni care își urăsc partenerul de viață, părinții, colegii, vecinii etc. Sunt convinsă că a avea relații cu sens, care să te susțină, în care să te simți fericit și împlinit este esențial pentru calitatea vieții fiecăruia. Sunt sigură că prezența celor din jur ne influențează până la nivel celular. Și niciodată nu e prea târziu să facem schimbări. Oricât de greu ar fi.
Am trecut prin destule despărțiri, știu cum e. Deloc ușor. Dar a zis cineva că trebuie să fie ușor? Mai greu e să stai în orașe, case, joburi și relații care îți ucid sănătatea fizică, psihică, spirituală. Iar perioada aceasta de izolare nu este o perioada de întemnițare în locuri și alături de oameni care nu se mai potrivesc în călătoria ta. Poți recunoaște realitatea așa cum este, te poți focaliza pe a găsi resurse pentru a supraviețui până poți face și fizic schimbările necesare. Poți fi recunoscător pentru călătoria împreună de până acum și pentru capacitatea de a vedea ceea ce ai nevoie să schimbi.
Mi-am amintit recent de o imagine care mă însoțește de câțiva ani și care m-a ajutat într-un moment când am avut nevoie să dau drumul unor atașamente: Țărmul este mereu acolo pentru mare. El primește fiecare val. Nu-i vine greu să primească fiecare val și apoi să-i dea drumul din nou și din nou. Nu se atașează de niciun val. Eu sunt țărmul în viața mea și primesc oaspeți. În viețile altora, sunt valul. Venim și plecăm în libertate. Și e minunat așa. Completez acum: țărmul și valul nu au vreodată nevoie să ia o pauză de la existența lor, să-și ia timp pentru sine. Sunt într-o continuă transformare unul sub acțiunea celuilalt și a tuturor celorlalți factori de mediu. Țărmul nu-și face griji că nu-l va găsi valul și nici valul nu se teme că nu va ajunge la țărm. Nu se sacrifică în procesul de a-l transforma pe celălalt și pe sine și nu-și doresc altceva decât ceea ce este. Și tot ceea ce există este într-o continuă transformare.
Subliniez deci, tot timpul vieții mele, fiecare respirație, este pentru mine. Nu dau timpul acesta nimănui. Membrii familiei mele, prietenii mei și chiar vecinii îmi sunt tovarăși de drum în călătorie. Ne dăruim reciproc prezență în acest timp comun cu ceilalți, iar asta ne transformă permanent. Și această prezență este cel mai prețios dar pe care ni l-am putea vreodată oferi. Împreună în această prezență, în acest timp în care viețile noastre se intersectează, putem fi de folos și putem contribui la o lucrare mai mare.
PS Este momentul perfect să (re)citiți Momo de Michael Ende.
– Daniela, stai puțin, acum nici două săptămâni totul era bine la consultație, iar testul de glucoză a ieșit bine. Hai să luăm lucrurile pas cu pas, îmi spune Emma, una din moașele mele.
– Dar doctorul de la spital vrea să repet ecografia săptămâna viitoare, îi spun, târâtă de burtă prin casă.
– Și tu cum te simți în legătură cu asta? mă întreabă Emma.
– Eu nu vreau să mă mai întorc acolo. Nu văd de ce aș mai face o ecografie așa curând. Bebelușul e mare, ok, nu va fi mai mic săptămâna viitoare și nici modificări majore nu pot surveni în timp așa scurt. Mi se pare lipsit de sens să fac asta, mă aud protestând din spatele burții.
– Ai dreptate, nu are sens. Nu are rost să o repeți așa curând. Prin săptămâna 35 poate, mai vedem până atunci, continuă Emma. Cred că testul de toleranță la glucoză e interesant de refăcut, dacă și tu îți dorești asta, măcar să știm o treabă, se pricepe ea să pună problema, intuind cu cine are de-a face.
Peste câteva zile, testul meu iese cu una dintre valori puțin peste limita maximă admisă și primesc automat eticheta de gravidă cu diabet gestațional, ieșind astfel din grupul de sarcini cu risc scăzut. Pe scurt.
– Asta înseamnă că nu mai pot să nasc acasă, așa cum îmi doresc? întreb speriată de după burtă.
– Nu! îmi răspunde Emma. Înseamnă doar că vom fi atente la ce se întâmplă de acum și la valorile glicemiei tale. Mai e mult până la naștere, mă asigură moașa.
De la spital moașa care a făcut ecografia morfologică de trimestru trei și ginecologul care o supraveghea însistă să merg la secția de diabetologie și la nutriționist pentru educație și dietă și să văd din nou ginecologul. Insistențele se concretizează în telefoane date moașelor și mie, mailuri de toate părțile și propuneri de programări.
Accept doar prima parte, nu și consultația cu ginecologul, ceea ce înfurie atât de tare medicul, încât sunt certată de către asistenta de la diabetologie că am supărat-o pe doamna doctor și mă întreabă dacă moașele mele m-au sfătuit să refuz un follow-up.
– Este decizia mea, nimeni nu mă poate convinge că există vreun beneficiu în a face ecografii două săptămâni la rând, când bebe e sănătos și eu sunt bine, în răspund cu fermitate, doar-doar o intui cu cine are de-a face.
– Mda, totul e bine, doar că e un bebeluș foarte mare, îmi răspunde rânjind.
– Nu e un bebeluș foarte mare, ci mare. Și sănătos. Se nasc și bebeluși mari, continui fără să mă așez.
După ce-mi pune o prezentare despre ce înseamnă diabetul gestational și mă întreabă cum e dieta mea, exclamă:
– Oare ce căutați aici? Știți totul!
– Ați insistat să vin, îi răspund râzând, eu să știți că aveam și altă treabă. Dar e adevărat și că am mâncat cam multe dulciuri în sarcina asta, adaug.
– Dar de ce? De ce? mă întreabă râzând înmuiată.
– Trăiesc în țara ciocolatei acum. Cum să mă abțin?! Cum?!
– Oh, da, aici nu vă pot contrazice, îmi răspunde râzând, înțeleg perfect.
– Dar tot nu cred că am diabet gestational, adaug cu nerușinare, făcând-o să-și dea ochii peste cap.
– Dacă, totuși, veți decide să nașteți acasă, să vă testați glicemia la câteva luni de la naștere, insistă, începând să intuiască și ea cu cine are de-a face.
Mi-am petrecut următoarele săptămâni,eliminând complet zahărul, reducând cantitatea de carbohidrați și hrănindu-mă și mai sănătos și înțepându-mă de patru ori pe zi ca să-mi măsor glicemia (care se încăpățâna să fie normală), mergând pe jos vreo două ore în fiecare zi, folosind adesea stepperul seara, făcând gimnastică, mergând la aqua gym, meditând și mai mult, cultivând o stare de bine prin toate mijloacele la dispoziție, căci sunt și acum convinsă că anxietatea și stresul au fost cauza majoră care a determinat atunci creșterea glicemiei. Am adăugat la ceea ce făceam deja o consultație cu un health coach, cursuri de hypno birthing, yoga pentru gravide, Theta healing, pregătire pentru naștere cu kinetoterapeut, hemi sync zilnic, tratament homeopatic, masaj prenatal, aromaterapie. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream.
Pentru ecografia de 35 de săptămâni, pe care am convenit cu moașele că e bine să o facem, am schimbat spitalul. Bebe părea că-și încetinise ritmul de creștere, iar măsurătorile și calculele arătau că ar fi fost posibil să aibă o greutate normală la termen. Totuși, deși medicul a fost foarte echilibrat și m-a ascultat și mi-a explicat și răspuns și zâmbit și m-a încurajat, tot am auzit prea des cuvântul “induction”.
– Sper să nu ne mai întoarcem aici niciodată, spuneam apăsat în timp ce ne urcam în mașină să plecăm. Deși e frumos că e într-o pădure, am adăugat pentru mine, lăsând un pic de loc și sorții. Eu vreau să nasc acasă, totuși.
După ecografie, Emma a venit acasă și ne-a adus piscina și accesoriile pentru naștere și o lungă listă de recomandări menite să grăbească instalarea travaliului:acupunctură, și mai mult ceai de zmeur, tinctură de alchemilla, ulei de primula serii, masaj cu ulei de salvie și mai mult sex, presopunctură, urcat și coborât scări și nici nu mai știu ce. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream.
– Am vrea foarte mult să naști înainte de 39 de săptămâni. Dacă depășești 39 de săptămâni, va trebui să discutăm despre nașterea la spital, mi-a spus moașa.
– Emma, îi spuneam, ai încredere când îți spun că nu vom ajunge la 39 de săptămâni. Sper să ajungem la 37, îi spuneam din spatele burții, umflându-mă-n pene de atâta sjguranță.
Toate semnele arătau că bebelușul urma să vină devreme și mă rugam să nu fie înainte de 37 de săptămâni. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 37 de săptămâni s-au împlinit fix de ziua bărbatului, când, pentru siguranță, am ales să facem un picnic în grădină, nu în parc. Mă gândeam ce tare ar fi ca frățiorul mai mic să se nască de ziua tăticului lui, după de frățiorul mai mare se născuse fix de ziua mea.
Deci la 37 de săptămâni am respirat ușurată că burta m-a purtat atâta timp și așteptam să fac poc din moment în moment. Seara mi-am umplut cada, mi-am pus uleiuri de salvie, lavandă și ylang-ylang, mi-am aprins lumânări și zăceam acolo, mângâind burtica și privind prin fereastra imensă norii călătorind, trecând prin câte o contracție blândă ca un val lin. Brusc, m-a cuprins o stare de furie care m-a făcut să sar afară, să mă șterg rapid cu prosopul, să mă îmbrac și să cobor.
– Dar ce atâta grabă? Ce? Ia mai lăsați-mă-n pace! Sunt doar 37 de săptămâni! Gata! îmi răsuna în cap în timp ce făceam ture cu pumnii încleștați.
Valentin tocmai împlinise un an, iar eu 36 la sfârșit de octombrie anul trecut. La puțin timp de la întoarcerea din călătoria de ziua noastră, prin noiembrie, am primit vestea că va urma să mai avem un bebeluș.
Am început să cercetăm ce presupune nașterea în Belgia și să ne organizăm. Burtica creștea repede și, deși aveam momente când gândul la încă o naștere și încă un bebe mă aduna și mă mototolea până mă simțeam ca un cearceaf ud în mașina de spălat, cel mai adesea pluteam cu balonul tot mai rotund.
– O să fie bine, o să vezi, o să ne descurcăm foarte bine, crede-mă, veneau încurajările pline de încredere ale bărbatului. Abia aștept să avem doi copiluți!
Ca și prima dată, știam de la bun început că ne dorim o naștere acasă. Pe de o parte pentru că studiile arată că în cazul unei sarcini cu risc scăzut, nașterea acasă presupune mai puține riscuri decât cea la spital, într-o țară unde ea e reglementată și unde sistemul sanitar e în stare să o integreze și să o susțină. Pe de altă parte, din cauza unei mari fobii de spitale, cadre medicale, agresiune și vulnerabilitate.
Așa că am găsit echipa de moașe cu care am simțit că rezonăm din toate punctele de vedere și am început controalele și testele ‘de rutină’. Foarte pe scurt, aici nașterea acasă este bine reglementată și, de fapt, nu prea există “proceduri de rutină”. Cel puțin nu cu această echipă de moașe, care încurajează femeile și familiile să-și exprime dorințele și să-și ia sarcina și nașterea, precum și îngrijirea bebelușului în propriile mâini – să se informeze și să își ia libertatea de a lua propriile decizii.
Așa deci am și făcut. Am fost urmărită de două moașe pe care le vedeam alternativ și se știa că una dintre ele urma să fie de gardă și să vină la noi când se declanșa travaliul (de fapt, când aveam eu să o chem).
Controalele au fost rare, nicidecum o dată pe lună în primul trimestru și nici în al doilea și se întâmplau în Flandra, la cabinetul moașelor, mai puțin ecografiile, pe care le-am făcut în spital. Analizele pe care am ales să le fac ieșeau bine, burta creștea, bebelușul era foarte bine, eu mă simțeam foarte bine și eram foarte activă, totul minunat.
În timpul sarcinii nu au existat absolut deloc, până la începerea contracțiilor, controale vaginale – pentru că nu au niciun beneficiu. Iar singurele ecografii pe care le-am făcut au fost cele trei morfologice, câte una în fiecare trimestru și încă una apoi, despre care voi vorbi mai încolo puțin. Moașele mi-au spus de la început că sunt de acord și de aceeași părere cu mine în privința efectuării strictului necesar ca să ne asigurăm că e totul bine și nimic mai mult. Ba mai mult, mi-au confirmat că ecografiile dese și care durează mult nu sunt benefice și nu aduc medical nicio valoare (decât dacă există vreo indicație în a fi făcute) și că încălzesc țesuturile și nu sunt sănătoase.
Așa că mi-am petrecut următoarele câteva luni încurajându-mă că totul va decurge minunat, în pofida anxietății pe care o simțeam adesea. Făceam mișcare la aqua gym o dată pe săptămână, mergeam pe jos cel puțin o oră pe zi, dormeam la prânz împreună cu Valentin, meditam, ne iubeam, organizam spațiul, cumpăram hăinuțe.
Totul a decurs lin și frumos până la morfologia de trimestrul 3, când ne-am dus la spital cu emoția de a-l vedea pe bebe pentru ultima dată pe un ecran și de a primi poze cu el. Cu o săptămână și jumătate în urmă fuseserăm la moașe și bebe era bine și totul în parametri normali, deci nu ne făceam griji.
Am așteptat destul de mult până am fost invitați în cabinet, timp în care am admirat noua secție de ginecologie a spitalului universitar din Leuven. Un tătic a cântat la pianul amplasat în holul imens, Valentin s-a dat cu mașinuțe și biciclete puse la dispoziția copiilor de către spital, am văzut colțul de lectură și m-am bucurat că e o atmosferă atât de confortabilă și plăcută. În timp ce așteptam să intrăm, o prietenă mi-a scris să-mi dea vestea că e însărcinată și ne-am făcut un selfie toți trei pe scaunele din sala de așteptare.
Când numărul meu de înregistrare a apărut pe ecran, ne-am ridicat și în ușa cabinetului ne-a întâmpinat o moașă care ni s-a adresat în olandeză. Am rugat-o să vorbim în engleză și a acceptat cu o grimasă. M-am întins pe masa de ecografie, mi-am dezgolit burta și, după câteva întrebări de rutină, moașa a început să plimbe sonda pe burta mea, făcând măsurători. Urmăream cu ochii mari imaginile de pe ecranul imens de pe perete, iar Valentin explora cabinetul.
– Valentin, uite-l pe bebe în burtică. Auzi, e inimioara lui. Uite un picioruș, îi povesteam frățiorului mai mare și el se uita când la burtă, când la ecran, când la aparatura din jur.
– Stai liniștit, iubitul meu, nu te scoate nimeni de acolo până nu ești tu pregătit să ieși, îi promit bebelușuluicând îl simt mișcându-se speriat în spatele sondei care îl apasă mecanic și rece.
– Deci vreți o naștere acasă, am văzut în fișierul dumneavoastră… spune moașa. De ce?
– Pentru că așa e cel mai bine pentru mine. Și primul copil s-a născut tot acasă. Nu-mi plac spitalele.
– N-ați făcut testul NIPT, am văzut. Aici toată lumea îl face.
– Nu l-am făcut.
– Pot să întreb de ce?
– Pentru că nu avea sens pentru mine. Îmi doresc acest copil și el se va naște, oricum ar fi.
– Ați făcut testul de toleranță la glucoză? continuă ea și nu mai pot face abstracție de tensiunea care-i înăsprește trăsăturile, adâncindu-i ridurile.
– Da, îi răspund tremurând. A fost ok.
– Dar burta nu e mai mare decât prima dată? continuă ea.
– Ba da, de la început a fost mai mare, dar toată lumea a zis că e firec să fie așa la a doua sarcină. Celelalte ecografii morfologice și măsurătorile burții de până acum au fost toate normale.
– E un bebeluș mare acesta, spune moașa și-mi vine să ies din cabinet trântind ușa se perete și să alerg, dacă aș mai putea să alerg, prin pădurea de lângă spital, urlând.
– Rămâneți aici, merg până dincolo să-i arăt pozele mele și medicului ginecolog și revin. Poate dorește să vă vadă și medicul.
Rămân pe masă și burta dezgolită umple întregul cabinet. Nu se mai vede nici monitorul imens, nici biroul, nici vreun perete sau ușa, nici scaunele. Fratele mai mare și tatăl lui sunt lipiți de podea sub greutatea burții, care m-a înlocuit. De acolo, de jos, ei încearcă să spună ceva, iar sunetele pe care le scot se lipesc de pielea alunecoasă a burții, patinează, derapează și se lovesc apoi unele de altele într-un ambuteiaj.
Peste o veșnicie și jumătate, în cabinet își fac cu greu loc două femei: moașa și doamna doctor, cea din urmă cu un halat alb descheiat, în buzunarele căruia i se odihnesc pumnii încleștați, ca să nu o trădeze. E blondă, mai tânără decât moașa, care pare acum mică și speriată, în umbra halatului descheiat.
Mă străduiesc să-mi trag puțin burta, cât să exist și eu un pic, în spatele burții, și să aud. Nu pot urmări foarte bine, sunt prea departe, dincolo de burta mea.
Burta mă scoate din cabinet câteva minute mai târziu și se rostogolește apoi pe holurile interminabile ale spitalului, târându-mă după ea și, pe lângă mine, pe bărbat și pe copilul mai mare.
– Cum te simți? îl aud pe bărbat de undeva de departe și-mi las ochii să-l găsească, mic și îngrijorat, și să-l ucidă pe loc, convinsă că e o moarte onorabilă și mai lipsită de suferință decât cea la care l-ar duce cuvintele dacă gura le-ar elibera, ca pe o ploaie de obuze.
Burta a câștigat. Eu și dorințele mele, planurile mele, libertatea mea, forța mea, toate au fost strivite sub greutatea burții.
It’s been two hours since I need to pee and I am quietly sobbing in the darkness of our family bedroom, bouncing on the fitness ball with my baby fidgeting in my arms, while my toddler is rolling on the mattress, biting his nails.
It’s been one hour since I’ve been trying to get my boys to sleep. I’ve told them the nap time story, breastfed them God knows how many times, kissed, snuggled, pleaded, hoped, prayed, crammed up rolling between them. When the baby was almost asleep, the toddler was loud and kept him awake and the other way round. I don’t remember how many times. My nipples are sore and I’ve been kissed, licked, hit, kicked, puked on, sucked, climbed on, pinched, bitten, ridden, driven etc, etc.
Their needs are so different and I can’t help thinking I am not doing the right thing for either of them. I am way too rational to believe that crap about being the perfect mother for them and way too spiritual to talk myself out of that same crappy conviction, so the conflict remains unresolved.
As my tears are warmly raining over my baby’s head, I feel his resistance melting in my arms and sleep settling in like a broody hen, while his weight is pushing my arms closer and closer to my thighs.
I get off the ball and start for the bed praying that he doesn’t wake up before or after I put him down and that his brother won’t make a loud noise or jump up when I get there. As I am softly kneeling on the mattress, I hear my older‘s velvet breath and realise he, too, has fallen asleep to my sobbing.
My prayers have been heard. One hour of hard work and a good cry was all it took. Thank you.
În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.
De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.
Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!
De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.
Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți. Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.
Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.
La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!
Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.
În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.
Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:
Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.
Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.
Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.
E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.
Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.
Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!
Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.
Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.
Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!
Zilele sunt lungi; poate o diferență de o oră pare puțin, dar mie mi se pare mult și e ciudat să-l culcăm pe pitic când soarele e încă sus pe cer și păsările cântă. Ne străduim.
Încă suntem zăpăciți de oboseală și oarecum plutitori după maratonul din ultima lună în România. Deci habar nu avem care lucru pe unde e și uităm pe unde am pus obiecte mai mult sau mai puțin importante, cum ar fi portofelul cu acte și bani. Ceea ce ne cam dă palpitații. O să ne revenim.
E incredibil de cald și ne place. Știm că n-o să țină.
Deci nici picior de melc. Deocamdată.
Podeaua reședinței temporare scârțâie așa de tare încât se aude pasul apăsat al mâței. E tulburător.
Colocatarii din reședința temporară cred că ne urăsc. I-am invadat. Când nu se aude mâța cea nebună, se aude piticul chirăind sau râzând. Plus că ne continuăm obiceiul de a face pâine și kefir, deci am cucerit și bucătăria. Ei aveau oricum doar băutură în frigider. Serios. Doar.
Apropo de mâță, după ce toată viața ei a trăit în apartament și, da, s-a mutat de câteva ori, a călătorit acum 2000 km și o zbughește în curte de câte ori i se ivește ocazia. Problema e că trăiește încă după ora din România și începe să miorlăie de la 4 dimineața. Oare sunt o persoană îngrozitoare dacă mă gândesc s-o eliberez în semi-sălbăticia de aici? Am adus-o să trăiască aventura vieții ei, acum, la venerabila vârstă de 14 ani.
Nimic despre prețuri, încă transformăm. O să ne treacă.
Belgienii spun “Voilà!” cel puțin o dată în fiecare propoziție. Un fel de “no” ardelenesc. E contagios.
Există aici o mare pasiune pentru vin. Sunt și dealeri locali. Avem unul peste drum de noua casă. Drept urmare, de unde eram hotărâtă să alăptez până la majoratul piticului, am început să contemplu înțărcarea. 8 luni și o săptămână ar trebui să fie de ajuns.
Am mari îndoieli că ne vor ieși planurile de izolare. Lumea pare sociabilă. Tot Suedia ne tentează.
Până la 18 ani am locuit într-un oraș mic. Apoi 17 ani am locuit în capitală. Și tocmai m-am mutat acum la sat. Încă nu m-am hotărât dacă este un upgrade sau un downgrade.
Bruxelles pare un fel de București ceva mai mic. Traficul e cam la fel. Mai multe clădiri vechi și frumoase, totuși, semn că Ceaușescu was not here. Și e mai verde, da.
Cea mai bună mâncare mâncată aici până acum, în afară de cea produsă în regim autonom, a fost thailandeză.
Ne simțim foarte aproape de multe locuri și țări faine. Nu-i rău deloc.
E un sentiment ciudat că am venit aici să stăm, nu să ne plimbăm și să plecăm, așa cum mă obișnuisem să fac dintotdeauna.
Primim în continuare oferte de joburi prin diverse țări. Asta ne dă un sentiment de libertate nemaiîntâlnit. O să ne țină.
Da, mă, îi fain.
No, azi merem la mare.
Atât. Voilà!
PS Poza e din grădina reședinței temporare. Era seară. Mă rog, cât de seară putea fi…
Your feet bear the promise of freedom
as I rest my lips on them.
They carry so many stories of faraway journeys,
some of them that have passed,
others that will come to pass.
What roads will they roam?
And will they bring you back to me?
We have the same birthday,
my dear time traveler,
35 years apart.
Meet me again. And again.
A teenage boy wearing thick glasses, no jacket over a thin white blouse and flip flops over his grey socks is feeding bread from a plastic bag to the seagulls on the river bank. He tears big pieces of the soft loaf and throws them in the air, pausing from time to time to take hungry bites himself. When both the boy and the birds finish their lunch together, he folds the plastic bag and hides it in his fist before shoving it in his trousers pocket and crossing the street, disappearing among the old houses on the other side of the road. My baby is sound asleep against my chest, tucked in the elastic wrap and I can feel his warm breath against my skin. I stop in my walk to watch the scene. I know it’s one of those moments that are going to turn into lasting memories and stick with me for a long while.
Just like my midwife’s coffee scented breath in the wee hours of the morning as she’s blowing softly on my face during labor, while I’m feeling my baby’s head with my fingertips before he finally comes out later.
Or his heart pounding like a racing horse’s under that pink flowered tree in the park, as he pulled me closer and closer, giving me long kisses before allowing a short distance between our mouths and resting his eyes on my lips while uttering the question he’d been rehearsing so many times. It was a cool evening after a rainy day this spring and I felt like peeing.
Or seeing that second line on the pink test at 4 am on March 8, sitting on the toilet in his bathroom and trying to live through the next day as if everything hadn’t completely changed forever.
Or his warmth when I cuddled in his arms on our first night together and my chest exploding from the incredible heat as he so full of himself assured me: “Relax, I am here for you.” Back in Harmony street, early December…
Or sitting in my seat on the bus taking me from Konya to Cappadochia, my dark red fingernails matching the fresh bruises on my face, and the whiteness of the skin on my neck reflected in the clean window. November 1, last year.
Or landing in Cambodia in such perfect darkness that night in February last year, my 85 year old Swiss friend sitting beside me, a long saliva string with sparkling beads hanging from the corner of his mouth all the way down to his shirt, while I’m struggling with such a strong combination of anxiousness, curiosity and fear.
Or that rainy evening in March last year, landing in Istanbul to meet a beloved friend on her birthday after a delayed flight. Looking for flowers and cake in the airport and ending up with a huge lolly pop in my hand as I’m walking up to her in that impressive crowd in the Ataturk airport to surprise her from behind. Her smile and her tight hug bringing back old feelings of guilt.
Or coming out of the shower, wrapped up in that white towel, water still dripping from my hair down my bare shoulders, and seeing that silver mist fill up that shabby candle lit hotel room in Istanbul where I stayed for a whole week a month later. “My happy time”, as my Syrian friend called it. “You’re happy, Dana”, he explained, “that’s why you see this fog in the room. It’s called happiness.”
Or crossing that bridge lined with flower pots somewhere in Cluj in the summer of 2015, construction noise filling up the area and dust sticking to the skin on my feet, my sandals getting sweaty on the hot asphalt.
Or a particular evening in August two years ago while carrying stuff on my bike from my former home when I moved in Harmony street and I heard this little girl say: “Look, mom, the lady is going on holiday!” and I felt she was making such an accurate description of my situation in spite of the distance between us.
Or that morning back in my former home, probably in the spring of 2015, folding laundry and sprinkling it with warm, fresh tears on the stretched out couch in the living room where I’d just spent my first night alone, out of the bedroom. “This is so damn hard”, I told him, “Help me”. “Do you want me to help you stay or help you leave?” he asked picking up a T-shirt, tears rolling from his eyes down his cheeks and crossing paths on his chin, making it shiver uncontrollably.
Or that narrow road in Crete about ten years ago, after dinner in that beach tavern where those Greeks suddenly spoke no English at all when they brought us our overcharged bill. The day was losing strength as night was closing in, and so was I losing respect for the man driving next to me.
Or that creepy studio I lived in for a few months when I finished university, with its dirty armchair by the balcony door, where he sat, legs spread, arms resting in his lap, lowered chin and faint voice. That “I don’t love you anymore” that threw me out of my own life like a dog kicked out of a yard when its people are tired of it.
Or that “I love you!” spoken to me as if it were a huge and painful problem, sitting at the desk in my room back in my home town, while I was still in high school. I didn’t know how to answer that, so I closed my eyes and hugged him and just copied a detached attitude I’d seen was successful and repeated what someone else had said to me not long before: “What am I going to do with you?”
And so many others, like a big box with a wide selection of pralines – different sizes, shapes and flavors. I wonder if Forrest Gump had a similar perception when he remembered “My mom always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”
