De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Salutări din tărâmul primăverii eterne

La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!

Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.

În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.

Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:

new year resolutions

Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.

Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.

Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.

E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.

Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.

Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!

Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.

Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.

Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!

Ce pot să spun după primele două zile în Belgia

Grădina in Belgia

  • Zilele sunt lungi; poate o diferență de o oră pare puțin, dar mie mi se pare  mult și e ciudat să-l culcăm pe pitic când soarele e încă sus pe cer și păsările cântă. Ne străduim.
  • Încă suntem zăpăciți de oboseală și oarecum plutitori după maratonul din ultima lună în România. Deci habar nu avem care lucru pe unde e și uităm pe unde am pus obiecte mai mult sau mai puțin importante, cum ar fi portofelul cu acte și bani. Ceea ce ne cam dă palpitații. O să ne revenim.
  •  E incredibil de cald și ne place. Știm că n-o să țină.
  • Deci nici picior de melc. Deocamdată.
  • Podeaua reședinței temporare scârțâie așa de tare încât se aude pasul apăsat al mâței. E tulburător.
  • Colocatarii din reședința temporară cred că ne urăsc. I-am invadat. Când nu se aude mâța cea nebună, se aude piticul chirăind sau râzând. Plus că ne continuăm obiceiul de a face pâine și kefir, deci am cucerit și bucătăria. Ei aveau oricum doar băutură în frigider. Serios. Doar.
  • Apropo de mâță, după ce toată viața ei a trăit în apartament și, da, s-a mutat de câteva ori, a călătorit acum 2000 km și o zbughește în curte de câte ori i se ivește ocazia. Problema e că trăiește încă după ora din România și începe să miorlăie de la 4 dimineața. Oare sunt o persoană îngrozitoare dacă mă gândesc s-o eliberez în semi-sălbăticia de aici? Am adus-o să trăiască aventura vieții ei, acum, la venerabila vârstă de 14 ani.
  •  Nimic despre prețuri, încă transformăm. O să ne treacă.
  •  Belgienii spun “Voilà!” cel puțin o dată în fiecare propoziție. Un fel de “no” ardelenesc. E contagios.
  • Există aici o mare pasiune pentru vin. Sunt și dealeri locali. Avem unul peste drum de noua casă. Drept urmare, de unde eram hotărâtă să alăptez până la majoratul piticului, am început să contemplu înțărcarea. 8 luni și o săptămână ar trebui să fie de ajuns.
  • Am mari îndoieli că ne vor ieși planurile de izolare. Lumea pare sociabilă. Tot Suedia ne tentează.
  •  Până la 18 ani am locuit într-un oraș mic. Apoi 17 ani am locuit în capitală. Și tocmai m-am mutat acum la sat. Încă nu m-am hotărât dacă este un upgrade sau un downgrade.
  • Bruxelles pare un fel de București ceva mai mic. Traficul e cam la fel. Mai multe clădiri vechi și frumoase, totuși, semn că Ceaușescu was not here. Și e mai verde, da.
  • Cea mai bună mâncare mâncată aici până acum, în afară de cea produsă în regim autonom, a fost thailandeză.
  • Ne simțim foarte aproape de multe locuri și țări faine. Nu-i rău deloc.
  • E un sentiment ciudat că am venit aici să stăm, nu să ne plimbăm și să plecăm, așa cum mă obișnuisem să fac dintotdeauna.
  • Primim în continuare oferte de joburi prin diverse țări. Asta ne dă un sentiment de libertate nemaiîntâlnit. O să ne țină.
  • Da, mă, îi fain.
  • No, azi merem la mare.
  • Atât. Voilà!

PS Poza e din grădina reședinței temporare. Era seară. Mă rog, cât de seară putea fi…

3 months old today, the love of my life…

Your feet bear the promise of freedom
as I rest my lips on them.
They carry so many stories of faraway journeys,
some of them that have passed,
others that will come to pass.
What roads will they roam?
And will they bring you back to me?
We have the same birthday,
my dear time traveler,
35 years apart.
Meet me again. And again.

baby feet

Related posts:

Run, Forrest, run!

baby

A teenage boy wearing thick glasses, no jacket over a thin white blouse and flip flops over his grey socks is feeding bread from a plastic bag to the seagulls on the river bank. He tears big pieces of the soft loaf and throws them in the air, pausing from time to time to take hungry bites himself.  When both the boy and the birds finish their lunch together, he folds the plastic bag and hides it in his fist before shoving it in his trousers pocket and crossing the street, disappearing among the old houses on the other side of the road. My baby is sound asleep against my chest, tucked in the elastic wrap and I can feel his warm breath against my skin. I stop in my walk to watch the scene. I know it’s one of those moments that are going to turn into lasting memories and stick with me for a long while.

Just like my midwife’s coffee scented breath in the wee hours of the morning as she’s blowing softly on my face during labor, while I’m feeling my baby’s head with my fingertips before he finally comes out later.

Or his heart pounding like a racing horse’s under that pink flowered tree in the park, as he pulled me closer and closer, giving me long kisses before allowing a short distance between our mouths and resting his eyes on my lips while uttering the question he’d been rehearsing so many times. It was a cool evening after a rainy day this spring and I felt like peeing.

Or seeing that second line on the pink test at 4 am on March 8, sitting on the toilet in his bathroom and trying to live through the next day as if everything hadn’t completely changed forever.

Or his warmth when I cuddled in his arms on our first night together and my chest exploding from the incredible heat as he so full of himself assured me: “Relax, I am here for you.” Back in Harmony street, early December…

Or sitting in my seat on the bus taking me from Konya to Cappadochia, my dark red fingernails matching the fresh bruises on my face, and the whiteness of the skin on my neck reflected in the clean window. November 1, last year.

Or landing in Cambodia in such perfect darkness that night in February last year, my 85 year old Swiss friend sitting beside me, a long saliva string with sparkling beads hanging from the corner of his mouth all the way down to his shirt, while I’m struggling with such a strong combination of anxiousness, curiosity and fear.

Or that rainy evening in March last year, landing in Istanbul to meet a beloved friend on her birthday after a delayed flight. Looking for flowers and cake in the airport and ending up with a huge lolly pop in my hand as I’m walking up to her in that impressive crowd in the Ataturk airport to surprise her from behind. Her smile and her tight hug bringing back old feelings of guilt.

Or coming out of the shower, wrapped up in that white towel, water still dripping from my hair down my bare shoulders, and seeing that silver mist fill up that shabby candle lit hotel room in Istanbul where I stayed for a whole week a month later. “My happy time”, as my Syrian friend called it. “You’re happy, Dana”, he explained, “that’s why you see this fog in the room. It’s called happiness.”

Or crossing that bridge lined with flower pots somewhere in Cluj in the summer of 2015, construction noise filling up the area and dust sticking to the skin on my feet, my sandals getting sweaty on the hot asphalt.

Or a particular evening in August two years ago while carrying stuff on my bike from my former home when I moved in Harmony street and I heard this little girl say: “Look, mom, the lady is going on holiday!” and I felt she was making such an accurate description of my situation in spite of the distance between us.

Or that morning back in my former home, probably in the spring of 2015, folding laundry and sprinkling it with warm, fresh tears on the stretched out couch in the living room where I’d just spent my first night alone, out of the bedroom. “This is so damn hard”, I told him, “Help me”. “Do you want me to help you stay or help you leave?” he asked picking up a T-shirt, tears rolling from his eyes down his cheeks and crossing paths on his chin, making it shiver uncontrollably.

Or that narrow road in Crete about ten years ago, after dinner in that beach tavern where those Greeks suddenly spoke no English at all when they brought us our overcharged bill. The day was losing strength as night was closing in, and so was I losing respect for the man driving next to me.

Or that creepy studio I lived in for a few months when I finished university, with its dirty armchair by the balcony door, where he sat, legs spread, arms resting in his lap, lowered chin and faint voice. That “I don’t love you anymore” that threw me out of my own life like a dog kicked out of a yard when its people are tired of it.

Or that “I love you!” spoken to me as if it were a huge and painful problem, sitting at the desk in my room back in my home town, while I was still in high school. I didn’t know how to answer that, so I closed my eyes and hugged him and just copied a detached attitude I’d seen was successful and repeated what someone else had said to me not long before: “What am I going to do with you?”

And so many others, like a big box with a wide selection of pralines – different sizes, shapes and flavors. I wonder if Forrest Gump had a similar perception when he remembered “My mom always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”

PS Yeah, that’s me in the photo.

Not writing because everything has already been said

Then what if after the first autumn the season would have simply canceled itself? Because in no other year could it repeat the extraordinary display of color and the whole autumn paraphernalia.

And then after the first love story we would have simply stopped falling in love and writing poems and books and making movies about it. No one would ever have to repeat lines like “Do you have the time?”, “Do you want to go out tonight?” or “Will you have dinner with me?” or the ever so used “Hi. How are you?” No one would ever strive to come up with a more original first line like “Sorry, do you know which way the river flows?” And the cute couple in party clothes would not be kissing at the corner tonight. We would not develop gastritis, either.

And what about living? People have been living since forever and everything has already been lived. Yes, it has. Then, after the first human being, everything would have simply stopped. Because a human being has already lived, felt, experimented etc. And so I would not be writing things like “I want you to feel my breath in your hair” or “my mouth in the palm of your hand” and no one would say ” I’m a good cook, but remember I never eat meat”. Or “you are insane”.

Then Florence Foster Jenkins would not have existed. Or if she had, she would definitely not have sung. And what a waste that would have been.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=V6ubiUIxbWE&w=560&h=315]

“People may say I can’t sing, but no one can ever say I didn’t sing.” (Florence Foster Jenkins)

I never forget to say thank you

I go jogging late tonight and, before leaving the hotel, I ask the receptionist, placing my room key on the reception desk, whether the party in the restaurant is gonna last long.

“Till morning”, she says, smiling while looking straight into my eyes.
“So… How do you suppose the other people in the hotel can sleep tonight?” I ask her, smiling back.
“Well… I am sorry… What floor are you on? Oh, the first… Yes… You see, I would change your room, but we are fully booked, I am sorry. It is not up to me…”

Then she adds something about some of the guests having to leave the country tomorrow and the party having been postponed from daytime to nighttime in the nick of time and other stuff I choose to ignore as I’m smiling and nodding.

I thank her and go out. And I am so tired and just want to go to bed but the least I can do is spend my time in a useful way if the noise is too loud to sleep. So I run. My legs hurt, my arms hurt and I yawn from time to time. But at least it’s quiet as I am moving further away from the hotel and I can listen to the crickets and the leaves rustling under my feet and I can see the full moon above, lighting up the sky like the sun at night up in the north.

I force myself to go all the way and, when I start running back, on the other side of the road, I stop from time to time to collect feathers from the ground, as I need them for the creative writing workshop I am teaching this week. So I end up running with this small bunch of black feathers closely tucked in my right hand. Listening to them whizzing as I am running, I make the decision to start working on my book in September and finish it before the end of the year. I have all it takes.

So I get back to the hotel, holding my small bunch of black feathers. The party is loud and quite a lot of people are dancing on the terrace or chatting in the parking lot. As I make my way to the entrance, three men standing in front of the main door, holding their drinks, sticking out their bellies and waving huge, imaginary dicks in my face, are quietly staring at my legs. I pretend not to notice and raise my chin, sticking out my chest as I walk past them and into the lobby. The receptionist hands me my key without a word. I say thank you and go upstairs.

pene

Running is no poetry

here running

Silence is only accompanied by the distant noise of the highway, but I imagine it’s a big waterfall as I’m running up the hill and then down again.

Thinking back on my day, I wonder… If we were to measure the freedom one has, what would we measure it by? How about by the frequency with which one laughs?

Not a soul except me, running along these narrow streets lined with well-attended houses. This space I feel outside is also breathing behind those doors, behind the lit windows and I suspect even inside those rib cages dressed up by perfectly shaped muscles.

Here running is no poetry. It is as natural as showering or brushing your teeth. Add to that an increased amount of dignity and grace. And light. Everywhere. Even hanging in trees.