Fereastra

Cerul era de un albastru adânc și mi-era cald. Din păr îmi alunecau pe frunte pârâiașe de transpirație care mi se opreau istovite în sprâncenele albe și stufoase. Dacă n-aș fi fost un om bătrân, aș fi plonjat în răcoarea cerului ca-n mare.

Doamne, câte turnuri de apărare! Iar eu nu mi-am luat nici măcar o pălărie să mă apere de soare… cred că sunt un om tare curajos! Nici măcar soarele nu poate să mă doboare, oricât s-ar distra el bătându-mă-n cap fără milă.

Așa se gândea Matei Casian în prima lui vizită la Castelul Corvinilor, într-o zi fierbinte de vară când, deodată, tresări:

–          Dragi vizitatori, bun venit la castel!  Preafrumoase domnițe și curajoși domni, vă poftesc la mine acasă! Eu sunt cavalerul castelului! se auzi din mulțime o voce tunătoare care făcu celelalte voci să pară niște ciripituri sfioase ce se subțiară lungindu-se la pământ pentru ca apoi să se stingă ca flăcările lumânărilor în bătaia unei pale de vânt la slujba de Înviere, când mâinile înfrigurate nu izbutesc să se facă destul de repede căuș.

Ca un val, o pădure de brațe se arcuiră ridicând în aer un stol de aparate de fotografiat, care se-ndreptară ca-ntr-un dans sincron către vocea tunătoare. Cavalerul castelului, înveșmântat în straie neobișnuit de albe, era un domn solid, cu păr cărunt și lung până la brâu, cu barbă stufoasă și ochi negri, pătrunzători. La brâu îi atârna o sabie grea, vârâtă în teacă, iar încheieturile mâinilor îi erau apărate de fâșii de piele legate cu șireturi, ale căror margini se ascundeau sub tivul cămășii albe când brațele cavalerului se odihneau pe lângă trup.

Sprâncenele lui Matei Casian se uniră la mijloc, formând un cozoroc stufos deasupra ochilor verzi.

–          Mă scuzați! se răsti el către doamna grasă din dreapta lui, măsurându-i trupul de la picioare până la cap și apoi invers.

Doamna, într-o rochie roșie cu buline albe care îi ajungea până la genunchi, îl călcase pe Matei Casian pe piciorul drept și părea că parcase acolo, cu talpa piciorului așezată ferm și confortabil peste pantoful lui Matei Casian, lustruit de cu dimineață. Păru că nu aude vocea care i se adresa și nu se mișcă deloc.

–          Doamnă! se răsti din nou Matei Casian, făcându-l pe cavalerul castelului să privească încruntat în direcția lui și să ridice și mai mult vocea, acoperind de data aceasta nu doar ciripitul, ci până și gândurile rătăcite ale mulțimii adunate în fața lui.

–          Vă rugăm să ne scuzați! se auzi ciripitul timid al unei fetițe pe care Matei Casian n-o văzuse și care ieși parcă din faldurile rochiei roșii cu buline albe.

Matei Casian își coborî privirea spre ea fără să-și aplece bărbia și se-ncruntă și mai mult, făcând ca sprâncenele lui albe să pară troiene de zăpadă care se-ngrămădesc gata-gata să se prăvălească într-o avalanșă peste obrajii arși de soare.

–          Păi… apucă el să rostească.

–          Știți, continuă fetița, mama nu mai aude deloc.

Prinse apoi mâna bătătorită a femeii, uitată parcă în pliul rochiei roșii cu buline albe și o scutură cu blândețe, privind în sus spre fața ei și zâmbindu-i înțelegătoare, ca unui copil care acum învață cum merg lucrurile pe pământ.

–          Mama, spuse apoi fetița.

Femeia se lumină deodată, de parcă un nor cenușiu tocmai alunecase de pe chipul ei, dezgolindu-l și făcându-l să se înalțe cu cerul albastru în spate, ca un al doilea soare. Iar dacă și alți copii ar fi privit atunci chipul femeii, s-ar fi-ntrebat de când are pământul doi sori și unde se ascunsese până acum acest al doilea soare, cald și aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor.

–          Draga mea, răspunse al doilea soare, înroșindu-se ușor.

–          Mama, domnul te roagă frumos să-ți muți piciorul. L-ai călcat, spuse rar  fetița, lăsând cuvintele să-și rostogolească fiecare sunet de pe buzele ei ca un pârâiaș de munte țâșnind din izvor și făcându-și apoi loc printre pietre și frunze și crengi, cu grijă să nu deranjeze nici măcar un fir de păianjen de la locul lui, dar totuși izvorând limpede și luminos.

–          O, vă rog să mă scuzați, spuse repede doamna întorcându-se spre Matei Casian și luându-i mâna în mâinile ei. Mă scuzați, nu mai aud deloc, spuse ea mai tare decât ar fi fost nevoie. În același timp, își mută piciorul, eliberând de greutatea lui pantoful lui Matei Casian, care se retrase rapid un pas mai în spate, respirând ușurat și încercând acum să-și elibereze și mâna din strânsoare.

–          Trebuie să fiți mai atentă, se bâlbâi el. Știți… adică…

Nu apucă să-și ducă ideea până la capăt că fetița țâșni de după mama ei și, cu un salt, se aruncă asupra lui, lipindu-și trupul firav de picioarele lui groase și obrazul de burta bombată, făcându-l pe Matei Casian să se clatine și să se lase pe spate, eliberându-și astfel mâna din strânsoarea femeii.  Își aruncă brațele încercând să cuprindă trupul acestui om și-l strânse cât de tare putu.

Matei Casian privi încruntat în jos, spre capul copilului lipit de burta lui și, simțind cum cămașa i se lipește de pielea umedă de transpirație, încercă să se dea un pas și mai în spate. Copila îl urmă fără efort, căci o trase pur și simplu cu el, ca pe o a doua haină.

–          E… în… regulă… nicio… problemă… bâigui Matei Casian încercând să scape.

Doamne Dumnezeule,  cred că a înnebunit lumea, a luat-o razna. Cum scap eu de aici?! Ce mă fac?

Fetița se lipi de el și mai mult, iar Matei Casian se văzu nevoit să se sprijine de zidul rece din spatele lui. Atunci observă pentru prima oară fereastra din fața lui, prin care se vedeau crengile copacilor și dealurile verzi, cu case colorate, iar deasupra lor cerul strălucitor de vară. Fetița îl strângea tot mai tare, cu o forță pe care nu i-ar fi bănuit-o, făcându-l să ofteze și să simtă cum din interior începe să alunece ca mierea pe pereții borcanului după ce borcanul a fost zdruncinat bine. Doar că zdruncinăturile încă nu se terminaseră.

Fetița își îndreptă capul și privi în sus spre Matei Casian, căutându-i ochii. De sub troienele de zăpadă ce începuseră acum să se topească, picurând pe obrajii arși, ochii verzi ai lui Matei Casian priveau pentru prima dată chipul fetiței, care părea că-i zâmbește nu din fața lui, ci de undeva de dincolo de timp, de dincolo de tot ce cunoscuse el de-a lungul celor 68 de ani de când era pe pământ. Nu vedea nici culoarea ochilor ei, nici forma chipului, nici a dinților dezgoliți de buze, ci doar raze de lumină pătrunzând printr-o fereastră drept în sufletul lui, inundându-i cele mai umbrite cotloane.

Și, pentru prima dată după mult, mult timp, Matei Casian zâmbi. Îi zâmbea acestui copil străin pe care simțea că-l cunoaște dintotdeauna. Își puse palmele pe umerii fetiței și o împinse ușor de lângă el, făcându-și loc să alunece cu spatele pe lângă zid și să se lase pe vine, pentru a o putea privi drept în ochi. Erau căprui. Preț de câteva clipe, cei doi se priviră în ochi și toată lumea se învârtea în jurul lor ca prinsă-ntr-o tornadă în care ei erau însuși ochiul imobil și luminos, liniștea însăși.

Matei Casian continua să zâmbească și, după o vreme, își auzi vocea rostind cu blândețe:

–          Mulțumesc.

 

Handwritten and hand bound into a booklet during the creative writing workshop for children I taught in Hunedoara between August 16-20, at the Corvin Castle, part of the Digital Art and Storytelling for Heritage Audience Development Project.  

Toamna vine mai întâi în cuvinte

Pe nesimțite, încetăm să mai pronunțăm cuvinte care ne fac să ne azvârlim hainele de pe noi, cuvinte pe care le-am îngropa în nisip, cuvinte care ni se înroșesc pe vârful limbii ca cireșele la soare, cuvinte care ne fac să bem limonadă cu gheață sau să ne întindem pielea la uscat după o zi de scaldă. Nu mai rostim cuvinte care zboară ca puful de păpădie odată ce ne părăsesc buzele. Toamna vine când cuvintele noastre se domolesc și adesea uită să mai zboare și iernează undeva sub cerul gurii, în spatele dinților după care se chircesc ascunzându-se de vânt.  Pentru că încep să găsească de mâncare acolo și mușcă din limbile noastre amorțite, doar-doar le-or trezi.

Abia pe urmă încep să ruginească și copacii, când nu-i mai pot ține cuvintele verzi.

 

I never forget to say thank you

I go jogging late tonight and, before leaving the hotel, I ask the receptionist, placing my room key on the reception desk, whether the party in the restaurant is gonna last long.

“Till morning”, she says, smiling while looking straight into my eyes.
“So… How do you suppose the other people in the hotel can sleep tonight?” I ask her, smiling back.
“Well… I am sorry… What floor are you on? Oh, the first… Yes… You see, I would change your room, but we are fully booked, I am sorry. It is not up to me…”

Then she adds something about some of the guests having to leave the country tomorrow and the party having been postponed from daytime to nighttime in the nick of time and other stuff I choose to ignore as I’m smiling and nodding.

I thank her and go out. And I am so tired and just want to go to bed but the least I can do is spend my time in a useful way if the noise is too loud to sleep. So I run. My legs hurt, my arms hurt and I yawn from time to time. But at least it’s quiet as I am moving further away from the hotel and I can listen to the crickets and the leaves rustling under my feet and I can see the full moon above, lighting up the sky like the sun at night up in the north.

I force myself to go all the way and, when I start running back, on the other side of the road, I stop from time to time to collect feathers from the ground, as I need them for the creative writing workshop I am teaching this week. So I end up running with this small bunch of black feathers closely tucked in my right hand. Listening to them whizzing as I am running, I make the decision to start working on my book in September and finish it before the end of the year. I have all it takes.

So I get back to the hotel, holding my small bunch of black feathers. The party is loud and quite a lot of people are dancing on the terrace or chatting in the parking lot. As I make my way to the entrance, three men standing in front of the main door, holding their drinks, sticking out their bellies and waving huge, imaginary dicks in my face, are quietly staring at my legs. I pretend not to notice and raise my chin, sticking out my chest as I walk past them and into the lobby. The receptionist hands me my key without a word. I say thank you and go upstairs.

pene

your favourite

yourfav

 

I wore amber today.
Did you know it’s our second summer apart?
I still find it difficult to write about.
so I make everything rhyme
and sound beautiful like a chime
the second night I dream I’m in your arms
the warmth, the safety, the comfort that charms
and still your best gift was letting me go
so now there’s nothing either of us should owe

“What shall I get you?”
Massimo, the Italian restaurant owner comes to take my order.
“I’ll start with summer, please. The second. With a touch of amber.”
“Coming right up!”
And I make an exception and stay for dessert,
Which means I get a whole hour to run.
I notice the dead leaves fallen at my feet as I’m running tonight –
Her Majesty’s most loyal subjects.
Meanwhile, my lines have lost their reason to rhyme.
I get back to my purple hotel room,
Take off my running clothes –
A snake shedding her skin –
Light my pink candle and an incense stick,
Befriend my new heart and
Sit down and write
While up there, quietly, the moon is filling up again.

 

PS Did I tell you I now go jogging every night? To think I used to believe it’s so boring…

The rattle of my keys in my back pocket

rattle-jogging

Nothing else on me
No phone, no water, no money
No shadows of lovers gone
A stabbing pain in my back
As I’m running through this melting heat
There seems to be so much noise down here
Two weeks up in the north have that effect
They make you whisper
Why trade the forest for the asphalt?
I have nothing to say
Everything to live
And love

PS Took the photo last week in Sweden, Stockholm area.

Running is no poetry

here running

Silence is only accompanied by the distant noise of the highway, but I imagine it’s a big waterfall as I’m running up the hill and then down again.

Thinking back on my day, I wonder… If we were to measure the freedom one has, what would we measure it by? How about by the frequency with which one laughs?

Not a soul except me, running along these narrow streets lined with well-attended houses. This space I feel outside is also breathing behind those doors, behind the lit windows and I suspect even inside those rib cages dressed up by perfectly shaped muscles.

Here running is no poetry. It is as natural as showering or brushing your teeth. Add to that an increased amount of dignity and grace. And light. Everywhere. Even hanging in trees.

 

 

 

Nuca și spărgătorul de nuci

Un spărgător de nuci s-a întâlnit într-o zi cu o nucă.

– Unde mergi, spărgătorule? Te căutam… M-am rostogolit peste tot până te-am găsit.
– Mă căutai pe mine?! întrebă surprins spărgătorul.
– Chiar așa. Vreau să știu cum mi-e miezul. Nimeni nu m-a văzut vreodată pe dinăuntru. Coaja mea e groasă și tare. Înăuntru n-a pătruns nicio rază de lumină de pe vremea când eram floare.
– Credeam că nucilor le e teamă de mine, răspunse spărgătorul și mai surprins.
– Mie nu mi-e teamă decât că miezul meu s-ar putea să nu fie bun. Sau că s-ar putea să se usuce în interiorul cojii fără ca cineva să-l descopere vreodată.

Și așa s-au împrietenit spărgătorul de nuci și nuca. El și-a desfăcut brațele și ea s-a cuibărit în îmbrățișarea spărgătorului, care a strâns-o-ntre brațele lui puternice. Ușor, coaja nucii s-a crăpat cu un oftat și înăuntru a pătruns lumina caldă pentru prima dată după mult, mult timp, topind umbra și dezvăluind miezul fraged, acoperit de o pieliță cafenie și mătăsoasă.

Toate temerile nucii se risipiră odată cu coaja sfărâmată, iar miezul zâmbea acum dezgolit, mângâiat de razele soarelui. Spărgătorul îl privea cu uimire, continuând să cuprindă nuca sfărâmată între brațele lui, cu grijă s-o țină toată la un loc și simțind pentru prima dată că are un rost de care poate fi mândru.

PS Another one of my writings from the creative writing workshop I taught this week. See related posts: Zborul and My summer school creative writing workshop.

Zborul

zborul

Când eram pasăre
Mă-nțepau rădăcinile penelor
În piele, căutând albul oaselor
Dacă picioarele-mi zăboveau
În țărână prea mult.
Drumurile mele toate
Începeau cu V și cu U.
Copacii, hanuri de popas
Când aripile osteneau.
Când eram pasăre
Mă purta vântul în îmbrățișare,
Iar inima mea vuia, nu bătea.
Când eram pasăre
Mi-era dor de pământ.

Wrote it during My summer school creative writing workshop with kids.

Mad about you

braila

I touch my thighs
my belly
I see the lines of my body drawn on the asphalt
I feel them vibrating
I mold them like clay
If I press here, it gives in
eventually
stubornness is a thick line
ashes to ashes, dust to dust
an evening run after a day only on liquids
hunger is such a deceitful word
fear hides behind the “hun”
loneliness behind the “ger”
midnight yoga
as a late night snack

since
wars are always lost
I don’t fight my inner demons
I love them instead
I ask them their names
to thank them
and release them
I try to do the same with people
sometimes
demons find a shortcut to my compassion button
faster

anything must be possible
when it is made so

PS Took the picture in Hotel Traian, Brăila, 2009. Natacha Merritt style.