Salutări din tărâmul primăverii eterne

La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!

Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.

În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.

Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:

new year resolutions

Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.

Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.

Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.

E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.

Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.

Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!

Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.

Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.

Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!

Despre proteste și alți demoni

Chateau de la hulpe

Aseară, în timp ce în Piața Victoriei se strângeau protestatarii, noi ne plimbam vorbind în șoaptă prin pădure, fără țipenie de om în apropiere, cu copilul adormit în sistemul de purtare, oprindu-ne din când în când să mâncăm mure.

În comuna noastră liniștită poți spune că e comod, că privim evenimentele cu detașare, în confort și siguranță. Și așa este. Mai puțin detașarea. Nu e chiar completă, n-are cum să fie. În Piața Victoriei avem prieteni dragi, în țară familiile.

Noi n-am plecat fugind de ceva, ci am plecat îndreptându-ne spre altceva, am plecat cu un vis, cu intenția de a ne construi o viață fidelă principiilor și valorilor noastre. Am plecat pentru că nu ne simțeam la locul nostru, nu ne integram în peisaj și știam că se poate și altceva, am plecat să experimentăm acest altceva, să ne construim această altă viață.

Din motive obiective, nu am putut fi în țară ieri. Mă întrebam dacă am fi mers la protest toți trei în cazul în care am fi fost în țară, dacă aș fi avut puterea asta și dacă aș fi crezut că este parte din misiunea mea.

Azi-dimineață, urmărind știrile post protest, mi-am adus aminte că în 2005, la primul marș LGBT, mi-am luat aparatul foto și m-am dus să văd, de pe margine, cum se desfășoară marșul. Odată ajunsă acolo și văzând atitudinea oamenilor de pe margine, unii fluturând icoane și răcnind imnul național, alții aruncând cu pietre, alții strigând injurii, mi-am dat seama că locul meu era cu cei care mărșăluiau, că acolo, cu bucuria și iubirea din coloană, eram și eu și inima mea, că și în mine trebuie să se arunce cu pietre dacă e să se arunce în cineva. Nu simțeam nici ură și nici furie la adresa celor de pe margine, care pur și simplu nu erau capabili să conceapă altceva în afara propriei realități. Mi-am dat seama și că nimic nu-i poate ajuta mai mult în acele momente decât exact ceea ce se întâmpla: expunerea la o altă realitate. Așa că am ales să fiu eu însămi și m-am alăturat coloanei de participanți la marș. Un jandarm m-a avertizat că nu e bine ce fac și că dacă am intrat în coloană măcar să nu mai ies. N-am mai ieșit. De atunci, niciodată. Poate așa aș fi pățit și ieri. Iar eu sunt pasională, nu cunosc jumătăți de măsură…

Știți, când eram nefericită în fosta mea căsnicie și îi spuneam mamei că mă gândesc la despărțire, ea mă asculta îngrijorată și încerca sa mă descurajeze:

– Așa sunt toți, Dana mamă, să nu crezi că găsești pe altcineva mai bun.

Pesemne că frica o făcuse să uite că toată adolescența cel mai prețios sfat pe care mi l-a dat în repetate rânduri, a fost acela de a-mi urma inima, în cele mai profunde crize existențiale în care m-am zbătut și despre care puteam discuta cu ea fără teamă pentru că reușise să construiască între noi o relație de încredere bazată pe deschidere și respect.

– Fericită n-o să fii în veci! mă încuraja și tata în discuțiile noastre despre sensul vieții, când îi explicam că pentru mine e important să mă simt împăcată și fericită indiferent de contextul de viață și de deciziile pe care le iau.

– Ceea ce cauți există, îmi răsuna însă adesea în minte și-n inimă, glasul unuia dintre profesorii mei, într-un cu totul alt context de viață. Ce noroc că l-am crezut!

– Tu ești cel pe care îl așteptai, aș mai adăuga la corul vocilor care îmi răsună în minte în momentele de răscruce, deși nu mai știu cine a zis asta.

Așa gândesc foarte mulți oameni: că oricum e greu, că toți politicienii sunt hoți, că nu există alternativă, că n-are rost și că mai bine îți vezi de treaba ta și te mulțumești cu ceea ce ai și stai cuminte la locul tău. “E greu, mamă, e greu!” Nu pot vedea vreo speranță.

Oare toți oamenii ăștia își merita soarta?

Eu cred că este ca într-o căsnicie: dacă crezi că nu există decât soți bețivi, violenți, care nu se implică în creșterea copiilor și în viața de familie, necomunicativi sau afemeiați, care așteaptă să le calci cămășile și să le asiguri alte servicii domestice, soții bârfitoare, profitoare, cheltuitoare, isterice, proaste, curve etc, atunci așa este. Și așa meriți.

În schimb, dacă măcar o parte din tine crede că și altceva este posibil, atunci nu doar că ar trebui, ci cred că ai datoria morală față de tine însuți să creezi acea realitate acolo unde ești, alături de oamenii cu care ești, sau să o cauți în altă parte  până o găsești. Altfel, niciodată nu vei fi mulțumit și vei fi măcinat de regrete la final de viață, în loc să te simți împlinit și recunoscător.

Cred că dacă e ceva ce vreau să-i transmit copilului meu, atunci este asta: ceea ce cauți există. Nu te da bătut niciodată. Vei gasi. Mergi acolo unde este locul tău și clădește-ți viața pe care inima ta dorește să o trăiască. Nu te atașa de ceea ce cunoști deja. Dacă ai un vis, el poate deveni realitate. Doar de tine depinde. Luptă pentru asta până la capăt! Da! Se poate! Tu poți! Din plinătatea inimii tale poți.

Azi-noapte am visat că mă luptam cu un demon. Mă străduiam să-l alung dintr-o casă care nu era a mea, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii care locuiau acolo și care erau mult prea înspăimântați ca să facă ei înșiși ceva. Mie nu-mi era frică și suflam spre el cu multă forță. El se folosea de forța cu care veneam spre el și o absorbea, o înghițea, o inspira și chiar reușea să-mi ia mai multă forță și energie decât proiectam eu voit asupra lui. M-am oprit, mi-am tras sufletul (la propriu), m-am întors către locuitorii casei care stăteau și mă priveau și le-am spus că avem nevoie să găsim o nouă strategie.

Cum ar fi?

Third trimester update, with a brief look back at what was before

love and happiness to come

Did you know that “gift” in Swedish means married and that the same word used as a noun means poison?

My pregnant belly is growing and the nesting instinct has taken over me, so I’ve been burying myself in doing all sorts of stuff and can hardly find the time, but mostly the disposition to write. After a summer full of travels and emotional torment, the urge to settle down has come over me and I seem to be preparing my nest for the little cub on his way. As autumn was approaching and it became increasingly clear to me I cannot travel such long distances anymore, cannot climb mountains or ride my bike, I felt sad for a while and scared. What’s happening now? Am I going to be left behind? Then the desire to cuddle and nest, making plans to redecorate, putting together the birth plan, shopping for the baby, making plans for our new family – all replaced the former travel plans and plane ticket shopping. I can’t say it’s been a smooth transition.

After a very active year, full of journeys (Sweden twice, England, Amsterdam, Greece, mountains in Romania, Bulgaria) and changes (becoming pregnant, moving house, leaving my job), settling down for the autumn and the third trimester poses a bit of a challenge. Especially with that leaving feeling bugging me every time things go different than I want them to go. So I’ve had to convince myself to stay and create tasks to fill my suddenly dilated time, round and spacious like my ever growing belly. Cooking, shopping, cleaning, redecorating, planning, exercising, taking long walks, sewing etc. Reading and writing have proved a little difficult for my agitated mind… Though I’ve always loved the beginning of autumn, calming everything down and lending the eye such warm and soothing colors after the loud and sharp summer notes. There are moments when I feel I have become way too domestic and fear I’m gonna bore myself to death.

I check my body every day and every day I notice changes: my skin is brighter and more beautiful, I am losing much less hair when I brush, my belly is getting bigger and changes shape as the baby changes positions, my breasts have grown two sizes since the beginning of pregnancy and are now letting out drops of colostrum that mark tiny wet spots on my T-shirt in the morning. I haven’t become fatter though and have only put on about 8 kilos in the past 8 months, which is ideal. Still, I feel heavier and the weight of the baby pressing on my bladder makes walking fast a thing of the past. As it does to tying shoe laces or wearing high heels.

On the other hand, I must confess I fear the postpartum transformations – the bleeding, the exploded veins on my legs, stretch marks, cellulitis, my stomach looking like a deflated balloon, milk leaking out of my breasts, dark circles around the eyes from lack of sleep, messy hair, manicure and pedicure, tiredness and depression.

I miss jogging and writing poetry while jogging. Sex is still fairly good, fortunately, though slightly more complicated due to very obvious reasons that we have to accommodate, but I cannot complain. The increased level of hormones has been a bit of a challenge, nevertheless. People in the street never miss my belly and every time I cross the old town I am offered food at the local terraces. When I ride the metro I either get offered a seat right away or not at all, depending on the route and the time. I am amazed by the level of autism the use and abuse of technology has created – everyone is always checking their phone, looking ever so busy and extremely disturbed by the presence of the others.

Speaking about the presence of others, our relationship has been growing alongside my belly and will mature together with the baby we’re raising. I can’t say we’ve had the time to get to know each other too well and this lack of benchmarks on a carefully mapped and controlled territory is making me quite uncomfortable and I still have trust issues. I am a control freak deep down, it’s true. But who asked for adventure?

The latest ultrasound picture, showing my baby boy smiling, leads me to believe he is happy. I wonder what lessons he has for me, what it is that he is bringing with him from back home, what his personality is like, and what he’ll turn me/us into. He’s been modeling me/ us like clay ever since his arrival, so I don’t expect him to stop once he’s born. Quite on the contrary, actually.

I believe it must have been roughly ten years ago when I was actively trying to get pregnant and nothing happened except frustration and disappointment. To be totally honest, I was so scared it might actually happen that every month as  my period was approaching I felt so much anxiety. I couldn’t tell which perspective felt more frustrating – getting my period or not getting it. I got it every month, with the strict regularity of the sunrise, much to my partner’s desperation.

My partner back then really loved me, though. There was absolutely no doubt about that. I was on top of his priority list, I was number one. That made life easier and more comfortable, as I felt relaxed and wanted and special. He used to express his love to the best of his abilities, telling me he loved me all the time, bringing flowers and gifts, writing short poems, preparing surprises, making sure I lacked nothing. And still, we didn’t appreciate our life together. We were so critical, so sarcastic, so sloppy and we gradually grew apart and unhappy. Eventually lack of communication and lies crammed up between us, driving us apart, each with his own separate life, longing for love and authenticity. So, having spent roughly half of my life in that relationship, I left for fear I might wither and die otherwise. And leaving that life behind was by far the hardest thing I’ve ever had to do.

Then my two years of freedom followed, travelling on my own (Hungary, a nomad month in Romania, then England, Sweden,  Norway, Thailand, Cambodia, Turkey) dating, making plans independent of other people’s ideas or desires. Just me and myself and my dreams. It was awesome, I confess. Though it felt lonely only too often, that feeling of freedom was something I just had to experience before committing to a new life. I am not nostalgic, I can still remember very well how my dating life went and what a nightmare it could be at times. Yep, it’s been published in The dating nightmare – and by the way, in the meantime the friend of a friend got married, the two friends I was confessing to have totally disappeared from my life, along with the Turkish physicist, the creepy Canadian (thank God for that!) and the schizophrenic stalker, while the cancer guy with the job interview communication style proposed.

Life has such funny ways! And now it’s all new. ALL of it. So I still get cold feet from time to time and wonder if I’m on the right track. Who can tell? And what does “right” mean, anyway? I’m on the track that I am on, becoming someone new. No turning back. We’ll see where it takes me. From time to time, I am shaken by little earthquakes and start questioning everything again. And still, the baby is here, I can feel him moving inside me and that is the most special thing I’ve ever felt in my life. Maybe it’s weird, but sometimes I still find it hard to believe it’s real…

I am grateful for a beautiful and easy pregnancy so far and I’m so scared more often than I like to admit… But I can honestly say this is the greatest adventure and the most special journey I’ve ever been on. And I still think it’s absolutely miraculous how life goes on, in spite of everything. No matter what you’re going through, the earth keeps moving, the sun keeps rising and setting, people are born and die and life continues through the happiest times and through the most painful dramas. Miraculously.

(More or less) related posts:

PS Took the photo at the National Museum of Literature.

Not writing because everything has already been said

Then what if after the first autumn the season would have simply canceled itself? Because in no other year could it repeat the extraordinary display of color and the whole autumn paraphernalia.

And then after the first love story we would have simply stopped falling in love and writing poems and books and making movies about it. No one would ever have to repeat lines like “Do you have the time?”, “Do you want to go out tonight?” or “Will you have dinner with me?” or the ever so used “Hi. How are you?” No one would ever strive to come up with a more original first line like “Sorry, do you know which way the river flows?” And the cute couple in party clothes would not be kissing at the corner tonight. We would not develop gastritis, either.

And what about living? People have been living since forever and everything has already been lived. Yes, it has. Then, after the first human being, everything would have simply stopped. Because a human being has already lived, felt, experimented etc. And so I would not be writing things like “I want you to feel my breath in your hair” or “my mouth in the palm of your hand” and no one would say ” I’m a good cook, but remember I never eat meat”. Or “you are insane”.

Then Florence Foster Jenkins would not have existed. Or if she had, she would definitely not have sung. And what a waste that would have been.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=V6ubiUIxbWE&w=560&h=315]

“People may say I can’t sing, but no one can ever say I didn’t sing.” (Florence Foster Jenkins)

I never forget to say thank you

I go jogging late tonight and, before leaving the hotel, I ask the receptionist, placing my room key on the reception desk, whether the party in the restaurant is gonna last long.

“Till morning”, she says, smiling while looking straight into my eyes.
“So… How do you suppose the other people in the hotel can sleep tonight?” I ask her, smiling back.
“Well… I am sorry… What floor are you on? Oh, the first… Yes… You see, I would change your room, but we are fully booked, I am sorry. It is not up to me…”

Then she adds something about some of the guests having to leave the country tomorrow and the party having been postponed from daytime to nighttime in the nick of time and other stuff I choose to ignore as I’m smiling and nodding.

I thank her and go out. And I am so tired and just want to go to bed but the least I can do is spend my time in a useful way if the noise is too loud to sleep. So I run. My legs hurt, my arms hurt and I yawn from time to time. But at least it’s quiet as I am moving further away from the hotel and I can listen to the crickets and the leaves rustling under my feet and I can see the full moon above, lighting up the sky like the sun at night up in the north.

I force myself to go all the way and, when I start running back, on the other side of the road, I stop from time to time to collect feathers from the ground, as I need them for the creative writing workshop I am teaching this week. So I end up running with this small bunch of black feathers closely tucked in my right hand. Listening to them whizzing as I am running, I make the decision to start working on my book in September and finish it before the end of the year. I have all it takes.

So I get back to the hotel, holding my small bunch of black feathers. The party is loud and quite a lot of people are dancing on the terrace or chatting in the parking lot. As I make my way to the entrance, three men standing in front of the main door, holding their drinks, sticking out their bellies and waving huge, imaginary dicks in my face, are quietly staring at my legs. I pretend not to notice and raise my chin, sticking out my chest as I walk past them and into the lobby. The receptionist hands me my key without a word. I say thank you and go upstairs.

pene