Mă opresc la vitrina cu măsline și gândul îmi fuge pe nesimțite, lăsându-mă goală și nemișcată lângă coșul de cumpărături parcat cuminte lângă picioare.
– Ce vă uitați așa? mă-ntreabă zâmbind ușor încurcată o doamnă mai în vârstă din dreapta mea, mânuind cu dibăcie lingura cu coadă lungă pe care o tot umple cu măsline din toate recipientele și le golește apoi în caserola de plastic din mâna stângă.
– Aștept, îi răspund și-mi dau seama că zâmbetul meu o face să se fâstâcească. Zâmbetul și privirea pătrunzându-i până-n străfundurile ființei prin ochii albaștri, înconjurați de pliuri de piele uscată, în care machiajul de acum câteva zile s-a scurs ca o acuarelă.
– Mă scuzați, nu mai durează mult. Haideți că m-am pus aici și am ocupat tot locul… îmi răspunde și lingura prinde viteză în mâna ei noduroasă.
– Nu-i bai, nicio grabă, stați liniștită.
– De care vreți să vă luați? mă-ntreabă întinzându-mi lingura.
– Pastă iau.
– A, e foarte bună. Eu o amestec cu avocado, să nu fie așa sărată.
– Ce idee bună, îi răspund, nu m-aș fi gândit.
– Ia spuneți-mi, care sunt cele mai bune măsline? o a treia doamnă ni se alătură privindu-ne cu prietenie.
Cădem de acord că cele mai bune sunt cele maro și apoi gașca se sparge și fiecare își vede de cumpărăturile ei. Pășesc printre rafturile înalte, iar impul se dilată și se-ntinde, lungindu-se ca brațele unei caracatițe îmbrățișându-mă strâns și dându-mi apoi drumul ca să mă găsească din nou și tot așa, ca un iubit care mă simte noaptea lângă el și-mi amintește că sunt a lui. Și zâmbetul nu mă părăsește. Iar căldura din palme se dăruiește și mandarinelor și pâinii și ingredientelor pentru prăjitura de Crăciun.