Un spărgător de nuci s-a întâlnit într-o zi cu o nucă.
– Unde mergi, spărgătorule? Te căutam… M-am rostogolit peste tot până te-am găsit.
– Mă căutai pe mine?! întrebă surprins spărgătorul.
– Chiar așa. Vreau să știu cum mi-e miezul. Nimeni nu m-a văzut vreodată pe dinăuntru. Coaja mea e groasă și tare. Înăuntru n-a pătruns nicio rază de lumină de pe vremea când eram floare.
– Credeam că nucilor le e teamă de mine, răspunse spărgătorul și mai surprins.
– Mie nu mi-e teamă decât că miezul meu s-ar putea să nu fie bun. Sau că s-ar putea să se usuce în interiorul cojii fără ca cineva să-l descopere vreodată.
Și așa s-au împrietenit spărgătorul de nuci și nuca. El și-a desfăcut brațele și ea s-a cuibărit în îmbrățișarea spărgătorului, care a strâns-o-ntre brațele lui puternice. Ușor, coaja nucii s-a crăpat cu un oftat și înăuntru a pătruns lumina caldă pentru prima dată după mult, mult timp, topind umbra și dezvăluind miezul fraged, acoperit de o pieliță cafenie și mătăsoasă.
Toate temerile nucii se risipiră odată cu coaja sfărâmată, iar miezul zâmbea acum dezgolit, mângâiat de razele soarelui. Spărgătorul îl privea cu uimire, continuând să cuprindă nuca sfărâmată între brațele lui, cu grijă s-o țină toată la un loc și simțind pentru prima dată că are un rost de care poate fi mândru.
PS Another one of my writings from the creative writing workshop I taught this week. See related posts: Zborul and My summer school creative writing workshop.