Tag: postpartum walks

O capră, pompierii și noi

baby in carrier

Pe una dintre străduțele cu sens unic din zona Fabricii Flaros circulația este blocată. O dubă a pompierilor Smurd oprită în stradă împiedică celelalte mașini să treacă și, îmbrățișându-mi bebelușul în sistemul de purtare, mă strecor printre șirul de mașini parcate de pe margine și cele oprite în stradă. Ajung în dreptul mașinii la care pompierii Smurd operează. Miroase a ars și are capota ridicată. În jurul ei, puhoi de oameni ieșiți din curți. Chiar înainte sa depășesc mașina, unul dintre pompieri scoate victorios, făcând o abilă mișcare de răsucire cu mainile înnegrite, un pisoi dintre mațele de sub capota mașinii. Îl ridică în aer până în dreptul ochilor și-l cercetează, iar puiul scoate un mieunat înainte de a ajunge în mâinile modelate-ntr-un cuib ale unuia dintre bărbații aplecați deasupra mașinii. Mulțimea scoate strigăte scurte de bucurie și răsuflă ușurată.

-Ce drăguț e! exclamă o fetiță fugind spre mașină.

Parcă aș fi asistat la o naștere, mă gândesc și, privind în față, văd o capră care iese behăind dintr-o curte și se oprește și ea curioasă pe trotuar, privind spre mulțime.

Mi se pare suprarealist. Sunt ruptă de somn și preț de o secundă mă întreb dacă nu cumva visez în mers.

Susținându-mi cu mâna un sân în gura bebelușului, mă uit în urmă. Realizez că am asistat la un moment de care îmi voi aduce aminte poate întotdeauna și aș vrea să mă conving că totul e adevărat. Ba chiar îmi trece prin cap să mă întorc și să retrăiesc experiența, de parcă aș putea să dau rewind, cum făceam când ascultam vreo casetă și se termina o piesă care-mi plăcea. Doar că vraja s-a destrămat: mașina de pompieri deblocase drumul și facea manevre de plecare, capota fusese trântită înapoi la locul ei, iar oamenii plecau încetișor spre treaba lor. Capra intrase în curte și behăia în pragul ușii de la intrare. Începe să tune când copilul îmi adoarme în brațe și plecăm spre casă. La colțul străzii, o doamnă în vârstă se holbează cu gura căscată și sprâncenele împreunate la copilul din sistemul de purtare de parcă eu nici n-aș fi acolo.

Uite, dacă e să cred că ceva mi-ar lipsi vreodată de aici, asta ar fi: firescul absurdului, naivitatea cu care trăim în această capitală europeană ca într-un sat, căscând cu toții gura la orice vedem pe stradă de parcă totul s-ar petrece mereu în propria ogradă. Acum, e adevărat, totuși, că pompierii Smurd salvau un pisoi. Ceea ce e absolut fascinant este că cineva de pe strada aceea chiar îi chemase. Bine, și că o capră behăia pe trotuarul din fața casei ei, aproape de centrul Bucureștiului. Oricum, e clar că dăm conceptului de ‘global village’ valențe cu o aromă locală unică.

PS De la noi din casă dimineața se aud cocoșii în curțile vecine. Nu-i rău deloc.

 

The small blonde and her white dog

Heading home at the end of one of my daily postpartum walks, as I like to call them, I stop at a traffic light and wait for it to go green before I can cross the street. Next to me another woman stops, carrying her dog – a small, white, fluffy and very energetic animal. I look at it and smile. I think it smiles back.

“Each with her own baby”, she says in a loud, high pitched voice, looking at my boy all tucked in the wrap on my chest, under the winter cover.

“He’s so cute”, I reply trying to assure her I’m not judging, but simply admiring.

She’s a short, small blonde, wearing bright pink lipstick, dark sunglasses and a ponytail. Her outfit is all black – hooded parka, shiny tights and platforms. The kind of woman tall women typically hate and the kind that typically hates tall women.* The kind insecure men typically prefer because it makes them feel big and strong.**

The small blonde and her small, white dog spring forward as the light goes green and then briefly stop on the other side of the road so that the dog is released from its owner’s arms and they continue their quick walk down the narrow sidewalk, beside the crazy traffic (which I manage to ignore most of the times and imagine it’s a waterfall or the sea on a stormy day).

The next day, as I’m walking out of our apartment building, I hear footsteps coming from the elevator behind me so I stop and hold the front door, waiting for the steps to approach. When I turn around, I see the blonde and her white dog. We say hello and then they quickly walk past me. But as the couple gets to the warden’s kiosk, the warden quickly comes out and stops them:

“One for you and one for the doggy”, he says handing the small blonde two candies. “They’re sugarless”, he adds as she thanks him and puts the candies in her coat pocket.

During their short conversation, the white dog raises one of its hind legs and pees on the wall next to the warden’s door. They both pretend not to see it and the warden goes back inside his kiosk, careful not to step in the dog’s urine, while the small blonde and her white dog walk away.

Once again I am left behind, feeling like a whale carrying her calf – calmly and quietly floating in the blue vastness, slow and steady, witnessing everything, taking it all in and releasing it all, lacking the motivation to speed up, deeply sunk in our meditative wisdom. We seem as old as the world itself.

*Since most women typically hate other women, for various reasons that escape logic and defy reason, but are typical of the misogynistic, patriarchal, consumerist society that educates them to compete. God forbid they should form a powerful sisterhood. (That sounded so bitterly feminist, didn’t it?)

**Since most men (around here, at least) are typically educated to try to seem bigger and stronger than they truly are and pair up with weaker specimens of the opposite sex so as to dominate, use and abuse, instead of aiming for a real partnership, on equal terms. (Is it just me, or did that sound even more bitterly feminist?)