It was the summer of 2016 and I was house, cat and fish sitting for my cousins’ friend in Sollentuna, on the outskirts of Stockholm, in her yellow house. I’d got a divorce the year before, after a 9 year marriage (but the relationship was actually longer – 16 years).
I was working as a teacher in a Steiner Waldorf school in Bucharest and I was on holiday. I had three weeks on my own in the yellow house, close to a nature reserve on one side and to a vik (long and narrow bay) on the other side, half an hour from Stockholm central.
I loved meeting deer and rabbits on my walks. The highway was close by and I was imagining the traffic noise was coming from a waterfall as I was doing my evening workout on the wooden deck or coming back from an incursion in Gamla Stan (the old town) or just my daily run in the neighboring streets.
I was happy. Alone. Beautiful. Free.
On the way to the train station there was a shopping area. And one day I discovered this small family-run shop, doing tailoring work and also selling clothes. I went in for the conversation. Because they were not Swedish and so I was sure they would appreciate the conversation at least as much as I was going to.
They were both in their late forties, a bit pale. The man had dark circles around his eyes, a stiff jaw and deep wrinkles between his eyebrows.
The woman was hiding behind a sewing machine, her head covered in a light blue hijab, working on a black sparkling dress.
“Where are you from?” I asked after hearing them speak Arabic.
She quietly lifted her head, gave me a quick glance and then she briefly looked at the man. He turned to me, took a deep breath and pointed his chin up replying:
“Syria.”
I’d never witnessed so much dignity in such a short reply.
“Oh, really, how beautiful. I have a very good Syrian friend, I met him in Istanbul.”
And we continue our small talk as I decide to buy a powdered pink dress.
“Shukran” I tell them after I pay and their eyes light up.
Five years later, I close down my business, pack everything, say goodbye to my friends and, together with my two young kids, my husband and our two cats, we move to the yellow house. From La Hulpe, Belgium. We arrive on April 1.
That morning we left our most beautiful house and lovely garden with vegetables, flowers and singing birds. The garden where I buried my 16 year old cat and Nathaniel’s placenta. Just 800 meters from a more than 220 hectares domain with a castle, half an hour from Brussels central. I would be hiding in bed, crying into a pillow, but I have the kids to think of.
The highway noise is bruising my ears and bringing my eyebrows closer together. The wind is mercilessly whipping my cheeks. The posh neighborhood we live in turns out to be in between these two ghettos, with gangs shooting and setting cars on fire, so the police helicopter often flies over our house at night. The neighbors are always playing loud music outside on every God-given sunny day.
I gather my strength and go visit the Syrian shop. I imagine them opening the door for me, I imagine reminding them I was there five years before, I imagine we are all smiling and I buy some clothes for the kids.
I have my whole family with me, I am wearing the pink powdered dress, hopping with joy in anticipation of a pleasant conversation as I approach the place.
The first thing that strikes me is the dirt – thick dust and pieces of packaging. Fragments of colorful Arabic words still stuck on the upper part of the windows, locked door. It’s dark inside. And a cold, heavy lump finds home in my throat.
respirația catifelată a copilului când doarme
căldura tălpilor freamătând de dorul pământului
dorul din pieptul tău, deși el e încă lângă tine
fiecare secundă nemiloasă suflă ca-ntr-un balon de săpun un tot mai mare gol
f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f
balonul ți se lipește de burtă și crește
oricât ai încerca să-ți întinzi brațele să-l cuprinzi
hăul e tot mai mare
apropie-te de el
cândva a fost doar în sufletul tău
cândva a fost cu totul în trupul tău
n-a stat și nici nu va sta nicio clipă
nicăieri
apropie-te
scufundă-te în el ca-n mare
afundă-ți nasul în părul lui
lasă-ți un deget să i se cuibărească-n palma moale
lipește-ți inima de el
uită de tine
închide ochii
odihnește-ți buzele de pielea lui
odihnește-ți sufletul în ființa lui
rămâi acolo cât timp te primește
Azi de dimineață Cristi era într-o ședință pe skype când am ieșit cu copiii în grădină. Era înnorat și Valentin și-a făcut rapid de lucru cu niște pietricele, iar Nathaniel, după ce s-a uitat curios de jur împrejur, a început să-și cânte în sistemul de purtare până a adormit. Înconjurați de toată verdeața și de cântecul neobosit al păsărelelor (care începe la 3.30 am!), m-am umplut de recunoștință și liniște.
Vreo jumătate de oră mai târziu, alergând după Valentin în fața casei, am început să aud pianul. Achille are 96 de ani, o grămadă de probleme mari de sănătate și cântă la pian aproape în fiecare zi. Locuiește împreună cu Monique, soția lui, în casa de vizavi. Valentin s-a oprit din alergat și a tăcut mâlc, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi ascultându-l. Când a terminat, am scos telefonul din buzunar și am sunat-o pe Monique.
– Bună ziua. Daniela sunt. Sunteți bine?
– Daniela, bună ziua! Și eu voiam să te sun. Da, suntem bine. Voi? Aveți tot ce vă trebuie?
– Da, sigur, mulțumesc mult pentru grijă, îi spun și iar îmi dau lacrimile.
– Am fost azi la supermarket, continuă ea, să știi că se găsesc de toate, doar la începutul săptămânii a fost nebunie.
– O, ce bine, mulțumesc. Mulțumim mult pentru concertul la pian, vă rog să-i transmiteți lui Achille că ne-a plăcut mult de tot, sunt foarte fericită că-l pot auzi.
Luni a fost ultima zi (și prima fără copii) când am ieșit la cumpărături la Cle de Champ, magazinul micuț de unde ne facem cumpărăturile zilnice – legume și fructe proaspete, în special. Intrau câte doi clienți odată, păstrând distanța. Era o coadă răsfirată la intrare, iar oamenii își zâmbeau încurajator și se salutau cu blândețe, privindu-se în ochi.
-O să fie bine, o să vedeți, mă asigură Patrick, patronul magazinului, în timp ce așează produse pe rafturi. Pământul vrea să ne schimbăm, iar noi nu vrem de bună voie. Veți trece cu bine prin încercarea aceasta, copiii au nevoie de dumneavoastră și au o misiune importantă. O să fie bine, o să vedeți. Iar de mâncare vom avea, am avut grijă și am făcut provizii pentru noi.
– Mulțumesc mult pentru încurajare, aveam mare nevoie de asta, îi răspund zâmbind, gâtuită de emoție și lacrimile aproape că-mi țâșnesc spre el, așa că privesc repede în altă direcție.
În seara asta ne-a adus personal produsele comandate până la ușă.
-Am lăsat bonul în lădiță, îmi strigă din stradă când mă vede în ușă, plătiți prin transfer bancar oricând puteți. O să fie bine, aveți grijă de dumneavoastră! Seară frumoasă și vă mulțumesc!
Iar lacrimi. Am plâns săptămâna asta și de îngrijorare și de neputință și de furie, dar mai ales de fericire și recunoștință.
– Alexandra, de ce crezi tu că are nevoie acest bebeluș ca să vină pe lume în siguranță, o întreb pe cea de-a doua moașă a mea, mamă a cinci copii și foarte tânără bunică.
– De timp, îmi răspunde fără să stea pe gânduri, zâmbindu-mi înțelegătoare. O să iasă din burtă până la urmă, toți ies, adaugă mângâind muntele care m-a strivit sub el.
Am rămas tăcută ascultând. Alexandra venise la noi și mă consulta. Peste două zile se împlineau 39 de săptămâni, termenul limită până la care moașele melemă puteau susține în planul meu de a naște acasă.
– Poate ai nevoie să plângi puțin, a adăugat ea. Poate te ajută să te eliberezi. Și poate ți-ar face bine să te relaxezi cu Cristian și Valentin, să petreci un timp liniștit cu ei, sunt minunați.
De două săptămâni am eliminat orice sursă de stres eliminabilă, bărbatul și-a luat concediu și e cu noi non stop, am întrerupt contactul cu subiecte și persoane toxice, ocolesc subiectul nașterii cu cei cu care mai țin din când în când legătura și fac tot ce-mi stă în putință să-l conving pe bebe să iasă din burtă. Absolut tot. Și am și ajutoare de nădejde. Și nimic. Speculăm și așteptăm că poate la noapte sau dimineață, poate în cutare sau cutare zi, poate la nu știu ce sărbătoare. Și tot nimic.
– E un copil cu personalitate foarte puternică. O să-ți fie greu să-l convingi de ceva fără argumente solide, îmi explică Alexandra râzând. Ceea ce e bine! adaugă ea. Îți seamănă…
Ascultând-o pe Alexandra, m-am liniștit brusc. Mi-am adus aminte că-i promisesem bebelușului că nu-l va scoate nimeni din burtă până când el nu va fi pregătit și va dori să iasă. Și ia uite, tocmai eu voiam să-l scot și-mi încălcam promisiunea. Și asta pentru confortul meu, asta ca să evit să mă confrunt cu o frică foarte mare – aceea de a naște la spital.
Am plâns. Am plâns nu de neputința de a controla totul, ci de părere de rău că eram așa grăbită să închei, și pentru mine și pentru bebeluș, această perioadă cu adevărat miraculoasă, pe care niciunul din noi nu o va mai putea retrăi vreodată la fel. Și am plâns pentru că mi-e mult prea familiară această durere a separării.
“Alexandra, îți mulțumesc”, i-am scris mai târziu. “Nu mai fac absolut nimic, starea de bine a bebelușului meu și relația mea cu el sunt mult mai importante decât frica mea de spital și poate că e momentul potrivit să mă confrunt și cu ea. Am încredere că va fi așa cum e potrivit să fie acum, pentru mine și pentru el.” S-a bucurat.
Așa că mi-am luat inima-n dinți și mi-am făcut bagajul pentru spital. Contracțiile tot începeau și se opreau de vreo două săptămâni, dar sâmbătă era clar că eram în travaliu. M-am plimbat și jucat cu Valentin prin grădină, am gătit, am mâncat, Alexandra a fost la noi de vreo trei ori peste zi și a revenit pe seara.
– Oau, 6cm, exclama fericită când a venit să mă consulte. Bravo! Minunat. Aș zice că pe la 8 cm ar fi bine să mergem la spital, mi-a spus.
Am acceptat fără tragere de inimă, dar fericită că ‘drumul’ până la cei 6cm fusese atât de lin și de ușor de gestionat.
Seara l-am alăptat și culcat pe Valentin și am continuat să așteptăm. Când Alexandra a spus că, judecând după intensitatea contracțiilor, e timpul să mergem la spital, am simțit un gol în stomac. Bărbatul a vrut să meargă să-l trezească pe copil și să pornim cu toții. Era în jur de ora 22.00. L-am convins cu greu să-l lase să doarmă și să rămână cu el acasă.
Mai mulți vecini se oferiseră să steacu Valentin când urma să merg la spital, dar cum el nu este un copil foarte sociabil și nu stătuse niciodată cu nimeni fără noi, nu ne-am dorit ca nașterea fratelui lui să fie o traumă pentru el. Și nici să se chinuie o noapte pe holurile spitalului nu-mi doream. Era prima noapte pe care aveam să o petrecem separat.
I-am promis bărbatului că vom ține legâtura și că îi chemăm înainte de expulzie. Ne-am desprins cu greu unul de altul și cred că nu ne-am iubit niciodată mai mult. N-am să uit niciodată privirea lui și palmele calde, așezate pe inimă, urmărindu-mă dispărând în drumul spre spital.
Pe drum Alexandra își cerea scuze pentru fiecare zdruncinătură, iar eu glumeam că, cine știe, poate așa se rup odată și membranele. N-a fost să fie. Dar liniștea și răcoarea întunericului m-au făcut să mă simt ca-ntr-una din călătoriile mele aventuroase, de una singură, prin Turcia. Sau așa mi-a plăcut să mă încurajez.
La spital era liniște și pace. Am intrat la urgențe și am dansat liniștită balansându-mi șoldurile și respirând zgomotos în timp ce Alexandra se ocupa de formalități.
Pe holurile semi-întunecate nu ne-am întâlnit cu nimeni. Mergeam încet, ca la plimbare, și când am ajuns la secția de nașteri, Nadine, moașa de gardă, o femeiemărunțică și mai în vârstă, ne-a întâmpinat cu bucurie.
– Aveți contracții? Aveți dureri? m-a întrebat puțin contrariată de starea mea.
Nu puteam zice că am dureri, intensitatea a ceea ce experimentam era medie și foarte ușor de gestionat. Alexandra a plecat cu ea în biroul ei și i-a arătat dosarul meu medical, planul de naștere, carnetul în care notasem valorile glicemiei și i-a povestit despre mine. Între timp, le-am scris bărbatului și prietenei care mă susținea, mi-am scos poza de familie din geantă, am luat în palmă cuarțul roz primit cadou de la bărbat, mi-am pus muzică și difuzorul cu uleiuri esențiale și priveam pădurea întunecată pe geam, legănându-mă.
Când s-a întors, Nadine vorbea în șoaptă și mi-a explicat că ne va lăsa în pace și că dacă am nevoie de ea să o chem apăsând pe buton. I-am mulțumit și i-am spus că o rog să mă informeze dacă intervine orice în timpul procesului și că dacă e vreo situație de urgență, atunci e treaba ei, dar dacă nu, eu doresc să încerc soluții alternative înainte de apela la substanțe și proceduri spitalicești. I-am spus că ținem legătura și cu prietena mea, care e medic homeopat, și că doresc să apelez la remedii homeopate, uleiuri esențiale și tehnici energetice înainte de orice altceva.
A fost imediat de acord, fără urmă de împotrivire sau ironie. Singurul lucru pe care nu a vrut să-l negocieze a fost punerea branulei. Mi-a explicat că asta e regula spitalului și că e obligată să facă asta pentru că în caz de urgență are altceva de făcut și are nevoie să aibă acul deja în venă. Și acum îmi pare rău că nu am întrebat unde să semnez că refuz. A fost extrem de dureros și am simțit-o mult timp, iar la mai bine de o săptămână după naștere locul era încă dureros și umflat. A fost oribil.
După tortura cu branula și luat sânge pentru analize, Alexandra mi-a pregătit baia și am intrat în apă. Mi-a făcut masaj cu ulei de salvie, m-a mângâiat, mi-a adus difuzorul cu uleiuri esențiale aproape, mi-a pregătit remediile homeopate, mi-a dat apă și a stat în liniște cu mine.
Nadine s-a întors și ne-a explicat că glicemia ieșise mare.
– Cât de mare? am întrebat.
– 136, a răspuns. Pentru tine nu e mare, dar pentru spital da, aici avem reguli stricte… Protocolul zice să îți dau insulină.
– Nu vreau. Cât timp ne poți da să o scădem altfel?
– Două ore.
– E puțin, spune Alexandra.
– Nu pot mai mult, spune Nadine. Aveți două ore să o scădeți (parcă sub 100 a zis, nu mai rețin) cu remedii homeopate sau cum vă pricepeți sau vin cu insulina.
– Ok, mulțumim, îi răspund.
– Alexandra, e din cauza stresului cu branula și cu spitalul, îi spun. O să scadă de la sine.
– Nu cred că într-un timp atât de scurt, îmi răspunde ea și o simt îngrjijorară.
După două ore în care și eu și prietena mea ne-am rugat întruna și la 15 minute luam câte o gură de apă în care dizolvasem câteva granule de remediu homeopat, Nadine a revenit cu un glucometru. S-a așezat în genunchi lângă cadă și mi-a cerut un deget. Am simțit acul, aparatul a bipăit și, după câteva secunde, Nadine exclama:
– 75! Perfect! Bravo! Ține-o tot așa. Data viitoare când mă întorc la tine să ai o dilatație de 8 cm ca să rupem membranele, bine? ciripește veselă.
– Ok, boss, cum zici tu, îi răspund râzând după o contracție.
Următoarea procedură a fost ruperea membranelor. Dacă la prima naștere apa caldă năvălind afară a fost semnalul începerii furtunoase a travaliului, de data aceasta nici vorbă de așa ceva. Pentru că travaliul dura deja de foarte mult timp, ruperea membranelor era o idee bună pentru a-l accelera. Nu de alta, dar eram deja obosită.
Nadine și-a chemat o colegă și împreună au dus la capăt procedura, foarte neplăcută dealtfel. Am uitat să vă zic că medicul ginecolog încă nu-și făcuse apariția în sala de nașteri. Era întuneric, liniște și pace. Litri de apă s-au scurs într-o tăviță de inox și în toată sala. Eram un izvor. Nu exagerez. Litri. Izvor. Izvor termal de apă limpede și vindecătoare, în care nouă luni se scăldase un bebeluș.
De aici totul s-a accelerat. Ginecologul a bătut la ușă și a venit de două ori. Doar a doua oară m-a atins, să verifice că e loc în bazin pentru a trece copilul. Foarte blând și neintruziv. Bătea la ușă, s-a prezentat, a cerut voie, a explicat, vorbea în șoaptă, și-a arătat disponibilitatea să ajute dacă e cazul, m-a asigurat că e totul bine, m-a încurajat și a plecat.
Nadine a venit la un moment dat să-și ia rămas bun pentru că i se termina tura și mi-a prezentat-o pe noua moașă, care avea pe lângă ea o studentă în practică. Energia s-a schimbat. Contracțiile au scăzut ca intensitate.
Deja împingeam de trei ore, în toate pozițiile în care mi-am putut imagina și ieșise tot ce putea ieși înafară de copil.
– Lasă-ne să te ajutăm, mi-a spus noua moașă atingându-mi brațul și privindu-mă în ochi. Vrem să-ți dăm puțină oxitocină artificială să te ajute să ai contracții mai eficiente și să poți împinge.
– Și eu cred că e o idee bună, Daniela, m-a asigurat Alexandra.
– Ok, am acceptat fără tragere de inimă, dar doza minimă.
– Minimă, a confirmat moașa.
După oxitocină (pe care nu pot spune că am simțit-o, deci sigur a fost doza minimă) și împins iar din răsputeri, timp în care cele trei femei îmi făceau galerie, a revenit și ginecologul, pregătit să intervină să scoată copilul. Mă resemnasem cu gândul că ceva trebuia făcut și, extenuată, împingeam cu conștiinciozitate în continuare, la fiecare contracție.
Ginecologul se așezase între picioarele mele și evalua situația. (Notă: eram într-un fel de variantă a clasicei poziții, cu fundul în aer și genunchii la piept – e important de menționat.)
Aud un copil pe hol.
Doamne, sper că nu e Valentin, mă gândesc, dar nu apuc să-mi duc bine gândul la capăt că întorc capul și în sala de naștere intră bărbatul. Al meu.
– Iubirea mea, am spus amândoi aproape în același timp și-am întins brațele către el, trângând de firul cu oxitocină. Și ne-am îmbrățișat în acele secunde cât pentru toate viețile.
Nimeni nu mai apucase să-l informeze sau să-l cheme. L-a trezit cu greu pe Valentin și a venit. Era 8.30 dimineața. Pe la 6 Alexandra îmi spusese că e un moment bun să-l chemăm, dar am refuzat. Știam că nu era.
Bărbatul iese apoi câteva secunde, să arunce un ochi la Valentin, care se joacă râzând cu asistentele. Se întoarce. Ginecologul se gândește la vid extractor, dar nu zice nimic. Moașele își frâng mâinile și-și tot aruncă ochii între picioarele mele. Vine o contracție. Nimeni nu mai zice nimic. Împing. O mână nevăzută scoate capul copilului. Sau sare el afară. Se rotește, ginecologul îl apucă.
-Oh, ok, ok, spune el surprins.
– Acum foarte încet, Daniela, împinge doar pe contracție și foarte încet, foarte încet.
Dar mi-am lăsat capul pe spate, mâna în mâna bărbatului, nașterea în seama bebelușului și soarta în mâinile lui Dumnezeu. Fac cum spune, însă nu simt că fac eu nimic. Dar absolut nimic nu fac eu. Eu sunt doar un canal prin care se face. O forță superioară înfăptuiește acest miracol. Prin mine, slujitorul ei. Mă dau la o parte și-o las să lucreze. Eu nu mai exist. Suntem una.
– Oau, oau… îl aud pe bărbat de lângă mine.
– Daniela, uită-te, îmi spune fericită Alexandra, uită-te.
Dar nu pot deschide ochii chiar atunci. Când o fac, simt deja bebelușul, alunecos și cald, lungindu-mi-se pe piept. Mă privește cu ochii mijiți, are buzele roșii și e acoperit tot cu un strat gros de vernix. Am avut dreptate, ar mai fi stat.
– Felicitări! Vreți să tăiați cordonul? ginecolul îi oferă bărbatului foarfeca.
– Nu! strigă el.
– Nu, nu tăiați cordonul, strig și eu, gâfâind încă de la efort.
Ginecologul nu pricepe nimic și ne privește cu gura căscată.
– L-au clampat deja, Daniela, îmi spune Alexandra cu părere de rău.
– Nu, e în planul nostru de naștere, nu! strigă bărbatul războinic. Dacă bebe trebuie dus la pediatru, îl duc eu, adaugă el începând să arunce haine de pe el să-l pună pe bebe pe piept.
Între timp venise și pediatrul și aștepta la măsuța lui să-l vadă pe copil. Nu am realizat că pentru ei era o urgență să-l consulte pentru că înainte de expulzie au observat meconiu în lichidul amniotic. A fost un moment de haos, în care a lipsit comunicarea. Bebe nu a plecat deloc de pe mine, a fost bine de la început, iar pediatrul ar fi trebuit să fie lângă mine și să-l examineze pe mine, fără să taie cordonul. Le-am scris mai târziu mailuri ginecologului, pediatrului și șefei de secție, care mă văzuse la ecografia de 35 de săptămâni. Le-au primit cu multă deschidere și recunoștință.
Încă mă doare pieptul la amintirea acelui moment cu cordonul. Îmi doream, ca la Valentin, o naștere semi-lotus, în care cordonul rămâne atașat de copil până după ce iese placenta, ceea ce asigură o trecere mai lină către viața extrauterină, transferul celulelor stem și a unei cantități însemnate de sânge și anticorpi, precum și trecerea mai lină la respirația pulmonară (bebe încă respiră și prin cordon).
– Ok, perfect, felicitări, nicio ruptură, nici hemoragie, deci nu am de lucru aici, spune ginecologul după ce iese singură și placenta, ne salutăm și apoi pleacă.
La câteva minute, intră și Valentin și își cunoaște fratele, pe care îl tot mângâiase prin burtică atâtea luni.
– Măă! i-a spus privindu-l de sus, în timp ce Alexandra filma momentul.
– Daniela, o să-mi aduc aminte de tine ca de o femeie foarte puternică. Și crede-mă că am văzut femei puternice în activitatea mea. Tu ești una dintre cele mai puternice, îmi declară Alexandra.
– Mulțumesc, ești o moașă minunată și un om extraordinar, îi spun și eu. Și cred că iubești enorm de mult oamenii, de poți să faci ceea ce faci.
Odată gata mulțumirile, declarațiile, îmbrățișările, actele, bagajele, adică după două ore de la naștere, plecăm acasă și dormim toți patru la prânz, în patul nostru generos și cald.
Sfârșit.
@2019, copyright Daniela Mihail, all rights reserved
– Daniela, stai puțin, acum nici două săptămâni totul era bine la consultație, iar testul de glucoză a ieșit bine. Hai să luăm lucrurile pas cu pas, îmi spune Emma, una din moașele mele.
– Dar doctorul de la spital vrea să repet ecografia săptămâna viitoare, îi spun, târâtă de burtă prin casă.
– Și tu cum te simți în legătură cu asta? mă întreabă Emma.
– Eu nu vreau să mă mai întorc acolo. Nu văd de ce aș mai face o ecografie așa curând. Bebelușul e mare, ok, nu va fi mai mic săptămâna viitoare și nici modificări majore nu pot surveni în timp așa scurt. Mi se pare lipsit de sens să fac asta, mă aud protestând din spatele burții.
– Ai dreptate, nu are sens. Nu are rost să o repeți așa curând. Prin săptămâna 35 poate, mai vedem până atunci, continuă Emma. Cred că testul de toleranță la glucoză e interesant de refăcut, dacă și tu îți dorești asta, măcar să știm o treabă, se pricepe ea să pună problema, intuind cu cine are de-a face.
Peste câteva zile, testul meu iese cu una dintre valori puțin peste limita maximă admisă și primesc automat eticheta de gravidă cu diabet gestațional, ieșind astfel din grupul de sarcini cu risc scăzut. Pe scurt.
– Asta înseamnă că nu mai pot să nasc acasă, așa cum îmi doresc? întreb speriată de după burtă.
– Nu! îmi răspunde Emma. Înseamnă doar că vom fi atente la ce se întâmplă de acum și la valorile glicemiei tale. Mai e mult până la naștere, mă asigură moașa.
De la spital moașa care a făcut ecografia morfologică de trimestru trei și ginecologul care o supraveghea însistă să merg la secția de diabetologie și la nutriționist pentru educație și dietă și să văd din nou ginecologul. Insistențele se concretizează în telefoane date moașelor și mie, mailuri de toate părțile și propuneri de programări.
Accept doar prima parte, nu și consultația cu ginecologul, ceea ce înfurie atât de tare medicul, încât sunt certată de către asistenta de la diabetologie că am supărat-o pe doamna doctor și mă întreabă dacă moașele mele m-au sfătuit să refuz un follow-up.
– Este decizia mea, nimeni nu mă poate convinge că există vreun beneficiu în a face ecografii două săptămâni la rând, când bebe e sănătos și eu sunt bine, în răspund cu fermitate, doar-doar o intui cu cine are de-a face.
– Mda, totul e bine, doar că e un bebeluș foarte mare, îmi răspunde rânjind.
– Nu e un bebeluș foarte mare, ci mare. Și sănătos. Se nasc și bebeluși mari, continui fără să mă așez.
După ce-mi pune o prezentare despre ce înseamnă diabetul gestational și mă întreabă cum e dieta mea, exclamă:
– Oare ce căutați aici? Știți totul!
– Ați insistat să vin, îi răspund râzând, eu să știți că aveam și altă treabă. Dar e adevărat și că am mâncat cam multe dulciuri în sarcina asta, adaug.
– Dar de ce? De ce? mă întreabă râzând înmuiată.
– Trăiesc în țara ciocolatei acum. Cum să mă abțin?! Cum?!
– Oh, da, aici nu vă pot contrazice, îmi răspunde râzând, înțeleg perfect.
– Dar tot nu cred că am diabet gestational, adaug cu nerușinare, făcând-o să-și dea ochii peste cap.
– Dacă, totuși, veți decide să nașteți acasă, să vă testați glicemia la câteva luni de la naștere, insistă, începând să intuiască și ea cu cine are de-a face.
Mi-am petrecut următoarele săptămâni,eliminând complet zahărul, reducând cantitatea de carbohidrați și hrănindu-mă și mai sănătos și înțepându-mă de patru ori pe zi ca să-mi măsor glicemia (care se încăpățâna să fie normală), mergând pe jos vreo două ore în fiecare zi, folosind adesea stepperul seara, făcând gimnastică, mergând la aqua gym, meditând și mai mult, cultivând o stare de bine prin toate mijloacele la dispoziție, căci sunt și acum convinsă că anxietatea și stresul au fost cauza majoră care a determinat atunci creșterea glicemiei. Am adăugat la ceea ce făceam deja o consultație cu un health coach, cursuri de hypno birthing, yoga pentru gravide, Theta healing, pregătire pentru naștere cu kinetoterapeut, hemi sync zilnic, tratament homeopatic, masaj prenatal, aromaterapie. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream.
Pentru ecografia de 35 de săptămâni, pe care am convenit cu moașele că e bine să o facem, am schimbat spitalul. Bebe părea că-și încetinise ritmul de creștere, iar măsurătorile și calculele arătau că ar fi fost posibil să aibă o greutate normală la termen. Totuși, deși medicul a fost foarte echilibrat și m-a ascultat și mi-a explicat și răspuns și zâmbit și m-a încurajat, tot am auzit prea des cuvântul “induction”.
– Sper să nu ne mai întoarcem aici niciodată, spuneam apăsat în timp ce ne urcam în mașină să plecăm. Deși e frumos că e într-o pădure, am adăugat pentru mine, lăsând un pic de loc și sorții. Eu vreau să nasc acasă, totuși.
După ecografie, Emma a venit acasă și ne-a adus piscina și accesoriile pentru naștere și o lungă listă de recomandări menite să grăbească instalarea travaliului:acupunctură, și mai mult ceai de zmeur, tinctură de alchemilla, ulei de primula serii, masaj cu ulei de salvie și mai mult sex, presopunctură, urcat și coborât scări și nici nu mai știu ce. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream.
– Am vrea foarte mult să naști înainte de 39 de săptămâni. Dacă depășești 39 de săptămâni, va trebui să discutăm despre nașterea la spital, mi-a spus moașa.
– Emma, îi spuneam, ai încredere când îți spun că nu vom ajunge la 39 de săptămâni. Sper să ajungem la 37, îi spuneam din spatele burții, umflându-mă-n pene de atâta sjguranță.
Toate semnele arătau că bebelușul urma să vină devreme și mă rugam să nu fie înainte de 37 de săptămâni. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 37 de săptămâni s-au împlinit fix de ziua bărbatului, când, pentru siguranță, am ales să facem un picnic în grădină, nu în parc. Mă gândeam ce tare ar fi ca frățiorul mai mic să se nască de ziua tăticului lui, după de frățiorul mai mare se născuse fix de ziua mea.
Deci la 37 de săptămâni am respirat ușurată că burta m-a purtat atâta timp și așteptam să fac poc din moment în moment. Seara mi-am umplut cada, mi-am pus uleiuri de salvie, lavandă și ylang-ylang, mi-am aprins lumânări și zăceam acolo, mângâind burtica și privind prin fereastra imensă norii călătorind, trecând prin câte o contracție blândă ca un val lin. Brusc, m-a cuprins o stare de furie care m-a făcut să sar afară, să mă șterg rapid cu prosopul, să mă îmbrac și să cobor.
– Dar ce atâta grabă? Ce? Ia mai lăsați-mă-n pace! Sunt doar 37 de săptămâni! Gata! îmi răsuna în cap în timp ce făceam ture cu pumnii încleștați.
Valentin tocmai împlinise un an, iar eu 36 la sfârșit de octombrie anul trecut. La puțin timp de la întoarcerea din călătoria de ziua noastră, prin noiembrie, am primit vestea că va urma să mai avem un bebeluș.
Am început să cercetăm ce presupune nașterea în Belgia și să ne organizăm. Burtica creștea repede și, deși aveam momente când gândul la încă o naștere și încă un bebe mă aduna și mă mototolea până mă simțeam ca un cearceaf ud în mașina de spălat, cel mai adesea pluteam cu balonul tot mai rotund.
– O să fie bine, o să vezi, o să ne descurcăm foarte bine, crede-mă, veneau încurajările pline de încredere ale bărbatului. Abia aștept să avem doi copiluți!
Ca și prima dată, știam de la bun început că ne dorim o naștere acasă. Pe de o parte pentru că studiile arată că în cazul unei sarcini cu risc scăzut, nașterea acasă presupune mai puține riscuri decât cea la spital, într-o țară unde ea e reglementată și unde sistemul sanitar e în stare să o integreze și să o susțină. Pe de altă parte, din cauza unei mari fobii de spitale, cadre medicale, agresiune și vulnerabilitate.
Așa că am găsit echipa de moașe cu care am simțit că rezonăm din toate punctele de vedere și am început controalele și testele ‘de rutină’. Foarte pe scurt, aici nașterea acasă este bine reglementată și, de fapt, nu prea există “proceduri de rutină”. Cel puțin nu cu această echipă de moașe, care încurajează femeile și familiile să-și exprime dorințele și să-și ia sarcina și nașterea, precum și îngrijirea bebelușului în propriile mâini – să se informeze și să își ia libertatea de a lua propriile decizii.
Așa deci am și făcut. Am fost urmărită de două moașe pe care le vedeam alternativ și se știa că una dintre ele urma să fie de gardă și să vină la noi când se declanșa travaliul (de fapt, când aveam eu să o chem).
Controalele au fost rare, nicidecum o dată pe lună în primul trimestru și nici în al doilea și se întâmplau în Flandra, la cabinetul moașelor, mai puțin ecografiile, pe care le-am făcut în spital. Analizele pe care am ales să le fac ieșeau bine, burta creștea, bebelușul era foarte bine, eu mă simțeam foarte bine și eram foarte activă, totul minunat.
În timpul sarcinii nu au existat absolut deloc, până la începerea contracțiilor, controale vaginale – pentru că nu au niciun beneficiu. Iar singurele ecografii pe care le-am făcut au fost cele trei morfologice, câte una în fiecare trimestru și încă una apoi, despre care voi vorbi mai încolo puțin. Moașele mi-au spus de la început că sunt de acord și de aceeași părere cu mine în privința efectuării strictului necesar ca să ne asigurăm că e totul bine și nimic mai mult. Ba mai mult, mi-au confirmat că ecografiile dese și care durează mult nu sunt benefice și nu aduc medical nicio valoare (decât dacă există vreo indicație în a fi făcute) și că încălzesc țesuturile și nu sunt sănătoase.
Așa că mi-am petrecut următoarele câteva luni încurajându-mă că totul va decurge minunat, în pofida anxietății pe care o simțeam adesea. Făceam mișcare la aqua gym o dată pe săptămână, mergeam pe jos cel puțin o oră pe zi, dormeam la prânz împreună cu Valentin, meditam, ne iubeam, organizam spațiul, cumpăram hăinuțe.
Totul a decurs lin și frumos până la morfologia de trimestrul 3, când ne-am dus la spital cu emoția de a-l vedea pe bebe pentru ultima dată pe un ecran și de a primi poze cu el. Cu o săptămână și jumătate în urmă fuseserăm la moașe și bebe era bine și totul în parametri normali, deci nu ne făceam griji.
Am așteptat destul de mult până am fost invitați în cabinet, timp în care am admirat noua secție de ginecologie a spitalului universitar din Leuven. Un tătic a cântat la pianul amplasat în holul imens, Valentin s-a dat cu mașinuțe și biciclete puse la dispoziția copiilor de către spital, am văzut colțul de lectură și m-am bucurat că e o atmosferă atât de confortabilă și plăcută. În timp ce așteptam să intrăm, o prietenă mi-a scris să-mi dea vestea că e însărcinată și ne-am făcut un selfie toți trei pe scaunele din sala de așteptare.
Când numărul meu de înregistrare a apărut pe ecran, ne-am ridicat și în ușa cabinetului ne-a întâmpinat o moașă care ni s-a adresat în olandeză. Am rugat-o să vorbim în engleză și a acceptat cu o grimasă. M-am întins pe masa de ecografie, mi-am dezgolit burta și, după câteva întrebări de rutină, moașa a început să plimbe sonda pe burta mea, făcând măsurători. Urmăream cu ochii mari imaginile de pe ecranul imens de pe perete, iar Valentin explora cabinetul.
– Valentin, uite-l pe bebe în burtică. Auzi, e inimioara lui. Uite un picioruș, îi povesteam frățiorului mai mare și el se uita când la burtă, când la ecran, când la aparatura din jur.
– Stai liniștit, iubitul meu, nu te scoate nimeni de acolo până nu ești tu pregătit să ieși, îi promit bebelușuluicând îl simt mișcându-se speriat în spatele sondei care îl apasă mecanic și rece.
– Deci vreți o naștere acasă, am văzut în fișierul dumneavoastră… spune moașa. De ce?
– Pentru că așa e cel mai bine pentru mine. Și primul copil s-a născut tot acasă. Nu-mi plac spitalele.
– N-ați făcut testul NIPT, am văzut. Aici toată lumea îl face.
– Nu l-am făcut.
– Pot să întreb de ce?
– Pentru că nu avea sens pentru mine. Îmi doresc acest copil și el se va naște, oricum ar fi.
– Ați făcut testul de toleranță la glucoză? continuă ea și nu mai pot face abstracție de tensiunea care-i înăsprește trăsăturile, adâncindu-i ridurile.
– Da, îi răspund tremurând. A fost ok.
– Dar burta nu e mai mare decât prima dată? continuă ea.
– Ba da, de la început a fost mai mare, dar toată lumea a zis că e firec să fie așa la a doua sarcină. Celelalte ecografii morfologice și măsurătorile burții de până acum au fost toate normale.
– E un bebeluș mare acesta, spune moașa și-mi vine să ies din cabinet trântind ușa se perete și să alerg, dacă aș mai putea să alerg, prin pădurea de lângă spital, urlând.
– Rămâneți aici, merg până dincolo să-i arăt pozele mele și medicului ginecolog și revin. Poate dorește să vă vadă și medicul.
Rămân pe masă și burta dezgolită umple întregul cabinet. Nu se mai vede nici monitorul imens, nici biroul, nici vreun perete sau ușa, nici scaunele. Fratele mai mare și tatăl lui sunt lipiți de podea sub greutatea burții, care m-a înlocuit. De acolo, de jos, ei încearcă să spună ceva, iar sunetele pe care le scot se lipesc de pielea alunecoasă a burții, patinează, derapează și se lovesc apoi unele de altele într-un ambuteiaj.
Peste o veșnicie și jumătate, în cabinet își fac cu greu loc două femei: moașa și doamna doctor, cea din urmă cu un halat alb descheiat, în buzunarele căruia i se odihnesc pumnii încleștați, ca să nu o trădeze. E blondă, mai tânără decât moașa, care pare acum mică și speriată, în umbra halatului descheiat.
Mă străduiesc să-mi trag puțin burta, cât să exist și eu un pic, în spatele burții, și să aud. Nu pot urmări foarte bine, sunt prea departe, dincolo de burta mea.
Burta mă scoate din cabinet câteva minute mai târziu și se rostogolește apoi pe holurile interminabile ale spitalului, târându-mă după ea și, pe lângă mine, pe bărbat și pe copilul mai mare.
– Cum te simți? îl aud pe bărbat de undeva de departe și-mi las ochii să-l găsească, mic și îngrijorat, și să-l ucidă pe loc, convinsă că e o moarte onorabilă și mai lipsită de suferință decât cea la care l-ar duce cuvintele dacă gura le-ar elibera, ca pe o ploaie de obuze.
Burta a câștigat. Eu și dorințele mele, planurile mele, libertatea mea, forța mea, toate au fost strivite sub greutatea burții.
It’s been two hours since I need to pee and I am quietly sobbing in the darkness of our family bedroom, bouncing on the fitness ball with my baby fidgeting in my arms, while my toddler is rolling on the mattress, biting his nails.
It’s been one hour since I’ve been trying to get my boys to sleep. I’ve told them the nap time story, breastfed them God knows how many times, kissed, snuggled, pleaded, hoped, prayed, crammed up rolling between them. When the baby was almost asleep, the toddler was loud and kept him awake and the other way round. I don’t remember how many times. My nipples are sore and I’ve been kissed, licked, hit, kicked, puked on, sucked, climbed on, pinched, bitten, ridden, driven etc, etc.
Their needs are so different and I can’t help thinking I am not doing the right thing for either of them. I am way too rational to believe that crap about being the perfect mother for them and way too spiritual to talk myself out of that same crappy conviction, so the conflict remains unresolved.
As my tears are warmly raining over my baby’s head, I feel his resistance melting in my arms and sleep settling in like a broody hen, while his weight is pushing my arms closer and closer to my thighs.
I get off the ball and start for the bed praying that he doesn’t wake up before or after I put him down and that his brother won’t make a loud noise or jump up when I get there. As I am softly kneeling on the mattress, I hear my older‘s velvet breath and realise he, too, has fallen asleep to my sobbing.
My prayers have been heard. One hour of hard work and a good cry was all it took. Thank you.
Dacă nu ați experimentat asta direct, probabil că nu știți în ce măsură și cum te izolează mămicenia. Bebelușul agățat de tine este, în general, un fel de pază nu doar împotriva interacțiunilor sociale cu care erai obișnuită, ci și împotriva flirtului și a sexualizării la care erai supusă în ochii bărbaților heterosexuali by default, ca femeie, încă dinainte de pubertate. Iar dacă ai un bebeluș în burtă și un copil în cărucior sau de mână, cu atât mai mult nu mai exiști ca organ sexual umblător (mai mult sau mai puțin liber) prin lume.
Mai mult decât faptul că am permanent cu mine cel puțin un copil, din vara anului trecut trăiesc într-o comună. E liniște și pace. Îmi petrec mult timp în grădină și pe străduțe pustii, cu case și grădini. Mă străduiesc să ajung o dată pe zi și pe strada principală a comunei, ca să simt un pic de aglomerație. Dar cât de animat poate să fie peste zi, când cei mai mulți locuitori până la vârsta senectuții sunt la serviciu? De socializat cu băbuțele și moșii din vecini e simpatic o vreme, dar am ajuns să prefer compania simplă, autentică și luminoasă a copiilor.
De câteva săptămâni merg într-un alt sat la aquagym, o dată pe săptămână. O ocazie să mă mișc. Eu și băbuțele nu prea avem multe de povestit. Ultima dată a avut loc o discuție intensă, plină de interjecții, despre ciocolateriile dintr-un sat vecin. Timp de o jumătate de oră. În apă, în timp ce mușchii noștri lucrau în absența noastră. Eu am tăcut. Ciocolata nu-mi face bine și nici nu mă pasionează subiectul. Deci am socializat doar prin prezență fizică, nu știu dacă se pune.
Ieri am mers la o altă piscină, în căutarea încă unui loc pentru că nu-mi ajunge o singură seară de mișcare intensă pe săptămână. Instructorul, un bărbat cărunt, trecut de 50 de ani, obișnuit să fie adorat de audiența obișnuită de băbuțe care merg la orele lui de aquagym, a fost încântat de prezența mea. În primele secunde de la primul contact, deja îmi atingea burta și picioarele și nu a simțit nevoia să-mi ceară aprobarea să-mi corecteze pozițiile cu mâinile lui, nu doar verbal. Ochii îi alunecau adesea pe sânii mei (care nu doar că erau în apa de 18 grade, dar știți cum sunt în sarcină – mă rog, sau nu știți dacă nu ați trecut prin asta voi înșivă sau dacă nu ați avut o parteneră care să fi trecut prin asta lângă voi, căci femeile însărcinate nu mai există în meniul devoratorului de carne din mers, cu excepția cazului în care, ca posesor de penis, ai un fetiș pentru burți cu bebeluși).
Pierrot a insistat să ne tutuim și, în timp ce trupurile noastre brăzdau apa rece evitând să se atingă, mi-a povestit că a locuit trei ani la București și că știe pe cineva care locuiește la Brașov. M-a întrebat de unde sunt eu, dacă sunt la primul copil, ce vârstă are primul și mi-a admirat flexibilitatea, rezistența și forța. După curs, s-a bucurat să converseze cu soțul meu și cu fiul nostru. Așa, ca între băieți, ce are? Ne-a condus politicos până la mașină, atenționându-mă asupra importanței monitorizării deschiderii colului uterin.
Să observ libidinoșenia lui a fost o experiență foarte interesantă. Nu mă mai simțisem demult obiectificată așa. În timpul primei sarcini, simțeam că strălucesc și adesea atrăgeam priviri pe stradă, în pofida burții. Acum nu mă mai simt nici la fel de strălucitoare și nici la fel de tolerantă cu genul ăsta de intruziune. Analizând cum se simte, este un soi de agresiune în această privire care te pătrunde în pofida voinței tale.
Știu că așa educă societatea masculii și femelele. Uitați-vă în jur, în mass media și pe stradă. Femeile chiar sunt reprezentate ca niște organe sexuale în întregime. Organe sexuale umblătoare prin lume, de parcă asta ar fi menirea lor, pentru satisfacția (cel puțin vizuală) a masculilor care nu fac altceva decât să fie ei înșiși, așa cum i-au educat familiile (cel puțin prin exemplul tatălui, dacă nu și cu tot cu sfaturi și pilde).
Eu privesc în jur și văd oameni. Nu bărbați și femei. Poate că bisexualitatea îmi dă o altă perspectivă asupra lumii (știu, sunt un om dificil). Nu cred că bărbații și femeile se nasc cu diferențe majore, ci cred că foarte mult din ce înseamnă a fi bărbat sau femeie ne este inoculat de mediu, educație, exemplele celor din jur. Cred că nevoile noastre de bază sunt aceleași și că la nivel de porniri animalice nu suntem deloc diferiți, unii doar mai reprimați, iar alții mai bine educați decât alții.
Și cred că motivele pentru care oamenii își înșeală partenerul (fie că asta înseamnă că fac sex cu altcineva, că flirtează sau că se masturbează consumând pornografie sau doar imagini sexualizate cu femei trăgându-se una pe alta de păr sau bărbați dând cu aspiratorul) sunt aceleași și țin de ei înșiși, de lucruri care le lipsesc în interior, de tendințe și nevoi ce țin de propriul proces de descoperire și construire a indentității. Cu diferența că bărbaților li se pare firesc ca ei să facă asta și le face plăcere și sunt încurajați să se laude și să se umfle în pene, iar femeile ascund asta, fiind încurajate să păstreze secretul și să minimizeze. Pentru că altfel sunt niște curve ordinare, spre deosebire de masculi, care sunt doar “ca băieții”. Dublul standard nu pare să deranjeze prea multă lume, nu e ca și când am vorbi despre corupție, nu? Ei bine, ba chiar așa e. Dar despre asta, cu altă ocazie.
Credința conform căreia, ca bărbat, ești supus atâtor tenații la care, vai, ce greu e să faci față, dar că tu, cu tot eroismul de care ești capabil, ții piept valului de impulsuri sexuale care năvălesc peste tine cu aproape fiecare vagin umblător care îți intră în raza vizuală este cel puțin hilară, dacă nu revoltătoare. Oameni buni, nu suntem animale. Nu suntem sclavii impulsurilor și ai instinctelor și suntem mult mai mult decât penisuri și vaginuri, oricât de fenomenale ar fi aceste două organe capabile să creeze noi vieți împreună.
Să mai menționez dimensiunea spirituală a interacțiunilor noastre de natură sexuală și nu numai? Sunt absurdă, știu. Nu puteam pur și simplu să o iau ca pe un compliment? Mai bine vă las, nu? Mă întorc la viața mea semi-invizibilă.
“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)
Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.
De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.
Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.
Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.
Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!
Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.
Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)
Da, față de viața mea de dinainte totul s-a schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!
În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.
De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.
Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!
De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.
Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți. Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.
Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.
