Tonight I had a little conversation with my youngest, as he was running his palms against my face, my chest and my arms.
“Mommy, I love you very much.”
“I love you, too.” I said. And then, just like that, I stopped time.
And I just breathed the same air as he was breathing.
This is it, I said to myself, feeling the moment dilate like air in a hot air balloon, all my senses flooded by happiness.
Why don’t I just lie here right now, with no plan of helping him fall asleep sooner, no plan of getting up earlier and sitting in front of my laptop.
What’s the point? What’s the point of this marathon? Did I sign up for this? Who’s to say my life is worth the hours I spend working? Who’s to say my life is worth the amount in my bank account or the value of my properties or how sustainable I’ve learnt to live? Who’s to say anything about MY life but ME? And who am I lending my voice to?
“Nathaniel, I love you. Thank you for choosing me as your mother. You are such a special child, so strong and so brave and so loving and kind. I learn so much from you every day. I love you very much, thank you for our time together, I love sleeping next to you and waking up together and playing with you every day. I am so happy we are together. Thank you.”
He listened quietly while running his small, warm palms up and down my cheeks. Then, without another word, he put his arms around me and fell asleep.
And I continued my train of thought.
Sometimes having everything can feel like having nothing.
There is a level of freedom where it feels like you are on top of the world and the height can feel overwhelming. And you can feel a bit nauseous. And lonely.
Take another look around you. Not many people around, right?
Because most of them have their little boxes to mind. Their titles, their routines, their shoulds, musts and oughts, their little lives where they feel safe. Everybody seems to have it all figured out.
Not you.
You’ve stepped out of your boxes a long while ago. And several times. You’ve left comfort behind so many times. Because you’ve made an important promise to yourself: you will never give up freedom for comfort.
Yes, you may be feeling nostalgic.
It’s all right.
It’s all right to even go back to one of your little boxes in one of your past lives. You know you won’t last in there.
– Alexandra, de ce crezi tu că are nevoie acest bebeluș ca să vină pe lume în siguranță, o întreb pe cea de-a doua moașă a mea, mamă a cinci copii și foarte tânără bunică.
– De timp, îmi răspunde fără să stea pe gânduri, zâmbindu-mi înțelegătoare. O să iasă din burtă până la urmă, toți ies, adaugă mângâind muntele care m-a strivit sub el.
Am rămas tăcută ascultând. Alexandra venise la noi și mă consulta. Peste două zile se împlineau 39 de săptămâni, termenul limită până la care moașele melemă puteau susține în planul meu de a naște acasă.
– Poate ai nevoie să plângi puțin, a adăugat ea. Poate te ajută să te eliberezi. Și poate ți-ar face bine să te relaxezi cu Cristian și Valentin, să petreci un timp liniștit cu ei, sunt minunați.
De două săptămâni am eliminat orice sursă de stres eliminabilă, bărbatul și-a luat concediu și e cu noi non stop, am întrerupt contactul cu subiecte și persoane toxice, ocolesc subiectul nașterii cu cei cu care mai țin din când în când legătura și fac tot ce-mi stă în putință să-l conving pe bebe să iasă din burtă. Absolut tot. Și am și ajutoare de nădejde. Și nimic. Speculăm și așteptăm că poate la noapte sau dimineață, poate în cutare sau cutare zi, poate la nu știu ce sărbătoare. Și tot nimic.
– E un copil cu personalitate foarte puternică. O să-ți fie greu să-l convingi de ceva fără argumente solide, îmi explică Alexandra râzând. Ceea ce e bine! adaugă ea. Îți seamănă…
Ascultând-o pe Alexandra, m-am liniștit brusc. Mi-am adus aminte că-i promisesem bebelușului că nu-l va scoate nimeni din burtă până când el nu va fi pregătit și va dori să iasă. Și ia uite, tocmai eu voiam să-l scot și-mi încălcam promisiunea. Și asta pentru confortul meu, asta ca să evit să mă confrunt cu o frică foarte mare – aceea de a naște la spital.
Am plâns. Am plâns nu de neputința de a controla totul, ci de părere de rău că eram așa grăbită să închei, și pentru mine și pentru bebeluș, această perioadă cu adevărat miraculoasă, pe care niciunul din noi nu o va mai putea retrăi vreodată la fel. Și am plâns pentru că mi-e mult prea familiară această durere a separării.
“Alexandra, îți mulțumesc”, i-am scris mai târziu. “Nu mai fac absolut nimic, starea de bine a bebelușului meu și relația mea cu el sunt mult mai importante decât frica mea de spital și poate că e momentul potrivit să mă confrunt și cu ea. Am încredere că va fi așa cum e potrivit să fie acum, pentru mine și pentru el.” S-a bucurat.
Așa că mi-am luat inima-n dinți și mi-am făcut bagajul pentru spital. Contracțiile tot începeau și se opreau de vreo două săptămâni, dar sâmbătă era clar că eram în travaliu. M-am plimbat și jucat cu Valentin prin grădină, am gătit, am mâncat, Alexandra a fost la noi de vreo trei ori peste zi și a revenit pe seara.
– Oau, 6cm, exclama fericită când a venit să mă consulte. Bravo! Minunat. Aș zice că pe la 8 cm ar fi bine să mergem la spital, mi-a spus.
Am acceptat fără tragere de inimă, dar fericită că ‘drumul’ până la cei 6cm fusese atât de lin și de ușor de gestionat.
Seara l-am alăptat și culcat pe Valentin și am continuat să așteptăm. Când Alexandra a spus că, judecând după intensitatea contracțiilor, e timpul să mergem la spital, am simțit un gol în stomac. Bărbatul a vrut să meargă să-l trezească pe copil și să pornim cu toții. Era în jur de ora 22.00. L-am convins cu greu să-l lase să doarmă și să rămână cu el acasă.
Mai mulți vecini se oferiseră să steacu Valentin când urma să merg la spital, dar cum el nu este un copil foarte sociabil și nu stătuse niciodată cu nimeni fără noi, nu ne-am dorit ca nașterea fratelui lui să fie o traumă pentru el. Și nici să se chinuie o noapte pe holurile spitalului nu-mi doream. Era prima noapte pe care aveam să o petrecem separat.
I-am promis bărbatului că vom ține legâtura și că îi chemăm înainte de expulzie. Ne-am desprins cu greu unul de altul și cred că nu ne-am iubit niciodată mai mult. N-am să uit niciodată privirea lui și palmele calde, așezate pe inimă, urmărindu-mă dispărând în drumul spre spital.
Pe drum Alexandra își cerea scuze pentru fiecare zdruncinătură, iar eu glumeam că, cine știe, poate așa se rup odată și membranele. N-a fost să fie. Dar liniștea și răcoarea întunericului m-au făcut să mă simt ca-ntr-una din călătoriile mele aventuroase, de una singură, prin Turcia. Sau așa mi-a plăcut să mă încurajez.
La spital era liniște și pace. Am intrat la urgențe și am dansat liniștită balansându-mi șoldurile și respirând zgomotos în timp ce Alexandra se ocupa de formalități.
Pe holurile semi-întunecate nu ne-am întâlnit cu nimeni. Mergeam încet, ca la plimbare, și când am ajuns la secția de nașteri, Nadine, moașa de gardă, o femeiemărunțică și mai în vârstă, ne-a întâmpinat cu bucurie.
– Aveți contracții? Aveți dureri? m-a întrebat puțin contrariată de starea mea.
Nu puteam zice că am dureri, intensitatea a ceea ce experimentam era medie și foarte ușor de gestionat. Alexandra a plecat cu ea în biroul ei și i-a arătat dosarul meu medical, planul de naștere, carnetul în care notasem valorile glicemiei și i-a povestit despre mine. Între timp, le-am scris bărbatului și prietenei care mă susținea, mi-am scos poza de familie din geantă, am luat în palmă cuarțul roz primit cadou de la bărbat, mi-am pus muzică și difuzorul cu uleiuri esențiale și priveam pădurea întunecată pe geam, legănându-mă.
Când s-a întors, Nadine vorbea în șoaptă și mi-a explicat că ne va lăsa în pace și că dacă am nevoie de ea să o chem apăsând pe buton. I-am mulțumit și i-am spus că o rog să mă informeze dacă intervine orice în timpul procesului și că dacă e vreo situație de urgență, atunci e treaba ei, dar dacă nu, eu doresc să încerc soluții alternative înainte de apela la substanțe și proceduri spitalicești. I-am spus că ținem legătura și cu prietena mea, care e medic homeopat, și că doresc să apelez la remedii homeopate, uleiuri esențiale și tehnici energetice înainte de orice altceva.
A fost imediat de acord, fără urmă de împotrivire sau ironie. Singurul lucru pe care nu a vrut să-l negocieze a fost punerea branulei. Mi-a explicat că asta e regula spitalului și că e obligată să facă asta pentru că în caz de urgență are altceva de făcut și are nevoie să aibă acul deja în venă. Și acum îmi pare rău că nu am întrebat unde să semnez că refuz. A fost extrem de dureros și am simțit-o mult timp, iar la mai bine de o săptămână după naștere locul era încă dureros și umflat. A fost oribil.
După tortura cu branula și luat sânge pentru analize, Alexandra mi-a pregătit baia și am intrat în apă. Mi-a făcut masaj cu ulei de salvie, m-a mângâiat, mi-a adus difuzorul cu uleiuri esențiale aproape, mi-a pregătit remediile homeopate, mi-a dat apă și a stat în liniște cu mine.
Nadine s-a întors și ne-a explicat că glicemia ieșise mare.
– Cât de mare? am întrebat.
– 136, a răspuns. Pentru tine nu e mare, dar pentru spital da, aici avem reguli stricte… Protocolul zice să îți dau insulină.
– Nu vreau. Cât timp ne poți da să o scădem altfel?
– Două ore.
– E puțin, spune Alexandra.
– Nu pot mai mult, spune Nadine. Aveți două ore să o scădeți (parcă sub 100 a zis, nu mai rețin) cu remedii homeopate sau cum vă pricepeți sau vin cu insulina.
– Ok, mulțumim, îi răspund.
– Alexandra, e din cauza stresului cu branula și cu spitalul, îi spun. O să scadă de la sine.
– Nu cred că într-un timp atât de scurt, îmi răspunde ea și o simt îngrjijorară.
După două ore în care și eu și prietena mea ne-am rugat întruna și la 15 minute luam câte o gură de apă în care dizolvasem câteva granule de remediu homeopat, Nadine a revenit cu un glucometru. S-a așezat în genunchi lângă cadă și mi-a cerut un deget. Am simțit acul, aparatul a bipăit și, după câteva secunde, Nadine exclama:
– 75! Perfect! Bravo! Ține-o tot așa. Data viitoare când mă întorc la tine să ai o dilatație de 8 cm ca să rupem membranele, bine? ciripește veselă.
– Ok, boss, cum zici tu, îi răspund râzând după o contracție.
Următoarea procedură a fost ruperea membranelor. Dacă la prima naștere apa caldă năvălind afară a fost semnalul începerii furtunoase a travaliului, de data aceasta nici vorbă de așa ceva. Pentru că travaliul dura deja de foarte mult timp, ruperea membranelor era o idee bună pentru a-l accelera. Nu de alta, dar eram deja obosită.
Nadine și-a chemat o colegă și împreună au dus la capăt procedura, foarte neplăcută dealtfel. Am uitat să vă zic că medicul ginecolog încă nu-și făcuse apariția în sala de nașteri. Era întuneric, liniște și pace. Litri de apă s-au scurs într-o tăviță de inox și în toată sala. Eram un izvor. Nu exagerez. Litri. Izvor. Izvor termal de apă limpede și vindecătoare, în care nouă luni se scăldase un bebeluș.
De aici totul s-a accelerat. Ginecologul a bătut la ușă și a venit de două ori. Doar a doua oară m-a atins, să verifice că e loc în bazin pentru a trece copilul. Foarte blând și neintruziv. Bătea la ușă, s-a prezentat, a cerut voie, a explicat, vorbea în șoaptă, și-a arătat disponibilitatea să ajute dacă e cazul, m-a asigurat că e totul bine, m-a încurajat și a plecat.
Nadine a venit la un moment dat să-și ia rămas bun pentru că i se termina tura și mi-a prezentat-o pe noua moașă, care avea pe lângă ea o studentă în practică. Energia s-a schimbat. Contracțiile au scăzut ca intensitate.
Deja împingeam de trei ore, în toate pozițiile în care mi-am putut imagina și ieșise tot ce putea ieși înafară de copil.
– Lasă-ne să te ajutăm, mi-a spus noua moașă atingându-mi brațul și privindu-mă în ochi. Vrem să-ți dăm puțină oxitocină artificială să te ajute să ai contracții mai eficiente și să poți împinge.
– Și eu cred că e o idee bună, Daniela, m-a asigurat Alexandra.
– Ok, am acceptat fără tragere de inimă, dar doza minimă.
– Minimă, a confirmat moașa.
După oxitocină (pe care nu pot spune că am simțit-o, deci sigur a fost doza minimă) și împins iar din răsputeri, timp în care cele trei femei îmi făceau galerie, a revenit și ginecologul, pregătit să intervină să scoată copilul. Mă resemnasem cu gândul că ceva trebuia făcut și, extenuată, împingeam cu conștiinciozitate în continuare, la fiecare contracție.
Ginecologul se așezase între picioarele mele și evalua situația. (Notă: eram într-un fel de variantă a clasicei poziții, cu fundul în aer și genunchii la piept – e important de menționat.)
Aud un copil pe hol.
Doamne, sper că nu e Valentin, mă gândesc, dar nu apuc să-mi duc bine gândul la capăt că întorc capul și în sala de naștere intră bărbatul. Al meu.
– Iubirea mea, am spus amândoi aproape în același timp și-am întins brațele către el, trângând de firul cu oxitocină. Și ne-am îmbrățișat în acele secunde cât pentru toate viețile.
Nimeni nu mai apucase să-l informeze sau să-l cheme. L-a trezit cu greu pe Valentin și a venit. Era 8.30 dimineața. Pe la 6 Alexandra îmi spusese că e un moment bun să-l chemăm, dar am refuzat. Știam că nu era.
Bărbatul iese apoi câteva secunde, să arunce un ochi la Valentin, care se joacă râzând cu asistentele. Se întoarce. Ginecologul se gândește la vid extractor, dar nu zice nimic. Moașele își frâng mâinile și-și tot aruncă ochii între picioarele mele. Vine o contracție. Nimeni nu mai zice nimic. Împing. O mână nevăzută scoate capul copilului. Sau sare el afară. Se rotește, ginecologul îl apucă.
-Oh, ok, ok, spune el surprins.
– Acum foarte încet, Daniela, împinge doar pe contracție și foarte încet, foarte încet.
Dar mi-am lăsat capul pe spate, mâna în mâna bărbatului, nașterea în seama bebelușului și soarta în mâinile lui Dumnezeu. Fac cum spune, însă nu simt că fac eu nimic. Dar absolut nimic nu fac eu. Eu sunt doar un canal prin care se face. O forță superioară înfăptuiește acest miracol. Prin mine, slujitorul ei. Mă dau la o parte și-o las să lucreze. Eu nu mai exist. Suntem una.
– Oau, oau… îl aud pe bărbat de lângă mine.
– Daniela, uită-te, îmi spune fericită Alexandra, uită-te.
Dar nu pot deschide ochii chiar atunci. Când o fac, simt deja bebelușul, alunecos și cald, lungindu-mi-se pe piept. Mă privește cu ochii mijiți, are buzele roșii și e acoperit tot cu un strat gros de vernix. Am avut dreptate, ar mai fi stat.
– Felicitări! Vreți să tăiați cordonul? ginecolul îi oferă bărbatului foarfeca.
– Nu! strigă el.
– Nu, nu tăiați cordonul, strig și eu, gâfâind încă de la efort.
Ginecologul nu pricepe nimic și ne privește cu gura căscată.
– L-au clampat deja, Daniela, îmi spune Alexandra cu părere de rău.
– Nu, e în planul nostru de naștere, nu! strigă bărbatul războinic. Dacă bebe trebuie dus la pediatru, îl duc eu, adaugă el începând să arunce haine de pe el să-l pună pe bebe pe piept.
Între timp venise și pediatrul și aștepta la măsuța lui să-l vadă pe copil. Nu am realizat că pentru ei era o urgență să-l consulte pentru că înainte de expulzie au observat meconiu în lichidul amniotic. A fost un moment de haos, în care a lipsit comunicarea. Bebe nu a plecat deloc de pe mine, a fost bine de la început, iar pediatrul ar fi trebuit să fie lângă mine și să-l examineze pe mine, fără să taie cordonul. Le-am scris mai târziu mailuri ginecologului, pediatrului și șefei de secție, care mă văzuse la ecografia de 35 de săptămâni. Le-au primit cu multă deschidere și recunoștință.
Încă mă doare pieptul la amintirea acelui moment cu cordonul. Îmi doream, ca la Valentin, o naștere semi-lotus, în care cordonul rămâne atașat de copil până după ce iese placenta, ceea ce asigură o trecere mai lină către viața extrauterină, transferul celulelor stem și a unei cantități însemnate de sânge și anticorpi, precum și trecerea mai lină la respirația pulmonară (bebe încă respiră și prin cordon).
– Ok, perfect, felicitări, nicio ruptură, nici hemoragie, deci nu am de lucru aici, spune ginecologul după ce iese singură și placenta, ne salutăm și apoi pleacă.
La câteva minute, intră și Valentin și își cunoaște fratele, pe care îl tot mângâiase prin burtică atâtea luni.
– Măă! i-a spus privindu-l de sus, în timp ce Alexandra filma momentul.
– Daniela, o să-mi aduc aminte de tine ca de o femeie foarte puternică. Și crede-mă că am văzut femei puternice în activitatea mea. Tu ești una dintre cele mai puternice, îmi declară Alexandra.
– Mulțumesc, ești o moașă minunată și un om extraordinar, îi spun și eu. Și cred că iubești enorm de mult oamenii, de poți să faci ceea ce faci.
Odată gata mulțumirile, declarațiile, îmbrățișările, actele, bagajele, adică după două ore de la naștere, plecăm acasă și dormim toți patru la prânz, în patul nostru generos și cald.
Sfârșit.
@2019, copyright Daniela Mihail, all rights reserved
Era prin noiembrie anul trecut când m-am trezit într-o sâmbătă dimineața pe la 4 și am coborât în bucătărie să beau apă. M-am pomenit în fața întunericului care năvălea de afară prin ușa din spate, larg deschisă înspre grădină. Respirația mi s-a oprit destul cât să simt momentul acela de suspendare, de lipsă de gravitație, de nemișcare.
Am închis și încuiat ușa, am căutat pisica și am găsit-o dormind încovrigată în baie, am băut apă și am urcat înapoi. Am decis pe scări că e un moment bun să fac testul de sarcină pe care îl cumpărasem cu o zi înainte.
Când m-am așezat pe toaletă încă simțeam plutindu-mi în stomac golul acela din fața ușii larg deschise spre grădină. N-am așteptat niciun minut, am stat privind fereastra îngustă și albă a testului pe care mi se încleștaseră degetele. Mi-am adus aminte de primul test pozitiv, cu un an și vreo zece luni înainte, de lacrimile țâșnind ca-n desenele animate, de amețeala și vâjâiala din centrul furtunii, de preșul zburând de sub picioare și inima luând-o la galop.
Acum era doar aer: haaaaaaa. Doar golul acela răcoros din dreptul ușii larg deschise spre grădină. A doua liniuță n-a întârziat să apară și, instantaneu, a venit și balonul de aer cald care m-a-nvăluit, făcându-mă să chicotesc.
Am mai stat apoi câteva minute în fața oglinzii, savurând aceste momente în care eram singurul om din lume care știa, păstrătorul unui prețios secret.
– Ce faci? m-a întrebat bărbatul când m-am strecurat înapoi în pat.
– Bine… i-am răspuns, încă nehotărâtă dacă să-l fac părtaș acum la secretul meu sau nu.
– Ai fost să bei apă?
– Da… Și am găsit jos ușa spre grădină larg deschisă.
– Hmm… Om fi uitat-o, îmi răspunde luându-mă în brațe.
– Ghici ce? îl întreb pe nerăsuflate.
– Ce?
– Păi ghicește… insist, aducându-mi aminte amuzată cât de greu mi-a fost să-i dau vestea prima dată.
– Păi nu știu… Spune-mi tu.
– Lasă atunci, poate aștepta până dimineață.
– Hai, acum, spune-mi, insistă el.
– Serios, poate aștepta dacă nu ghicești. Hai să dormim.
– Ai făcut un test de sarcină? mă întreabă după câteva secunde.
– Îhâm…
– Și?
– Șiiiiii… o să mai avem un bebeluș! exclam cumva în șoaptă, să nu-l trezesc pe Valentin, care respiră catifelat lângă noi, răsfirat ca o steluță de mare.
Trag aici perdeaua până se trezește și Valentin, vesel și luminos ca un neon:
– Valentin, i-am spus, avem o veste pentru tine! Fii atent! Tanaaaa! Avem un bebeluș în burtică! O să ai un frățior sau o surioară!
Valentin se uita când la mine, când la tatăl lui și râdea.
It’s been two hours since I need to pee and I am quietly sobbing in the darkness of our family bedroom, bouncing on the fitness ball with my baby fidgeting in my arms, while my toddler is rolling on the mattress, biting his nails.
It’s been one hour since I’ve been trying to get my boys to sleep. I’ve told them the nap time story, breastfed them God knows how many times, kissed, snuggled, pleaded, hoped, prayed, crammed up rolling between them. When the baby was almost asleep, the toddler was loud and kept him awake and the other way round. I don’t remember how many times. My nipples are sore and I’ve been kissed, licked, hit, kicked, puked on, sucked, climbed on, pinched, bitten, ridden, driven etc, etc.
Their needs are so different and I can’t help thinking I am not doing the right thing for either of them. I am way too rational to believe that crap about being the perfect mother for them and way too spiritual to talk myself out of that same crappy conviction, so the conflict remains unresolved.
As my tears are warmly raining over my baby’s head, I feel his resistance melting in my arms and sleep settling in like a broody hen, while his weight is pushing my arms closer and closer to my thighs.
I get off the ball and start for the bed praying that he doesn’t wake up before or after I put him down and that his brother won’t make a loud noise or jump up when I get there. As I am softly kneeling on the mattress, I hear my older‘s velvet breath and realise he, too, has fallen asleep to my sobbing.
My prayers have been heard. One hour of hard work and a good cry was all it took. Thank you.
“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)
Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.
De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.
Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.
Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.
Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!
Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.
Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)
Da, față de viața mea de dinainte totul s-a schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!
În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.
De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.
Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!
De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.
Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți. Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.
Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.
La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!
Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.
În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.
Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:
Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.
Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.
Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.
E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.
Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.
Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!
Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.
Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.
Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!
– Lucrați? ne întreabă Monique, vecina de peste drum. (Soția lui Achilles, comerciantul de vin. Au amândoi peste 70 de ani și nu au copii. “Încă”, spune el.)
– Soțul meu, îi răspund. Eu sunt în concediu de maternitate cu bebelușul.
– Deci lucrați amândoi, răspunde ea zâmbind.
În cele mai multe dimineți și în unele seri la noi în casă miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Tot cam în fiecare zi a mâncare: legume, pește, brânză și fructe în combinații pe care le pun la cale ca un pictor când își împrietenește culorile unele cu altele după ce și-a pregătit pânza.
O parte din familie crede că mutarea în Belgia este pentru mine un fel de vacanță în care pierd și eu vremea cum pot și, în general, mă plictisesc plimbându-mă de colo până colo. Cred că doar cine nu are copii sau cine nu și i-a crescut el însuși poate crede asta. Până nu demult mă deranja foarte tare această părere. Deși conștientizam de la bun început că fiecare judecă după propriul nivel și după cât îl poate duce capul, tot îmi venea să tai niște capete.
O altă părere care m-a înfuriat a fost că aș avea nevoie de cineva care să stea cu copilul meu cât timp eu “fac treabă”, dacă tot insist eu că am o grămadă de lucruri de făcut și nu am timp să mă plictisesc. Când am auzit, m-am gândit că poate mai degrabă aș avea nevoie de cineva care să facă treabă în timp ce eu stau cu copilul meu. Că doar asta este, de fapt, singura treabă pe care ar trebui să o am, fiind mama lui. Doar că mi-am dat repede seama că ar fi un aranjament care nu m-ar face deloc fericită și care, mai mult, n-ar fi nici sănătos pentru mine sau pentru familia mea.
Eu nu gătesc pentru că trebuie, pentru că așa m-ar fi învățat mama, pentru că asta ar aștepta soțul sau pentru că, doh, trebuie să și mâncăm. Gătesc pentru că mâncarea nu e doar o materie care îți potolește foamea, ci pentru că te hrănește. Nu mă gândesc că, de foame acolo, o să mănânce orice îi pun în față, ci mă străduiesc ca ceea ce pregătesc să fie bun și să arate bine. Pun acolo energia mea, iubirea mea, grija mea, creativitatea mea, pasiunea mea, iubirea mea pentru viață și recunoștința pentru pământul ăsta atât de darnic cu noi.
Copilul meu nu stă singur și plânge în timp ce eu gătesc. E cu mine, fie în locul de joacă, fie în scaunul de luat masa, fie în sistemul de purtare. Îi povestesc și îi arăt ce fac și ce ingrediente folosesc, îi cânt, îi dau să ronțăie câte ceva sau să se joace cu tacâmurile lui. Simte toate mirosurile și vede toate culorile și formele și e martor activ al procesului prin care ia naștere hrana familiei noastre. Bine, uneori doarme și atunci gătesc în șoaptă.
La masă aprindem o lumânare dacă e răcoare și mâncăm înăuntru, dar, dacă afară e frumos, mâncăm în grădină. Așteptăm ca toți trei să avem mâncarea în față și să fim pregătiți să mâncăm, ne urăm poftă bună și ne bucurăm de acest timp împreună în care ne hrănim nu doar trupurile. Rămânem cu toții așezati până fiecare termină de mâncat, mulțumim pentru masă și tot împreună strângem. Dacă suntem cu toții acasă, atunci cu toții gătim și pregătim masa. Ne exprimăm plăcerea, aprecierea și bucuria pentru hrana primită. E adevărat că uneori ne grăbim să mâncăm dacă piticul dă semne că nu-și va petrece prea mult timp la masă și e adevărat că nu ne iese mereu să mâncăm, așa cum le spuneam copiilor la grădiniță, ca niște prinți și prințese – stând drepți, fără să sorbim supa, fără să uităm de noi cu ochii în farfurie, folosind tot arsenalul de luat masa după regulile bunelor maniere. Dar ne străduim. Pentru că știm că asta transmitem mai departe.
Și e adevărat și că piticul aruncă cu mâncare peste tot și și-o întinde peste tot, inclusiv în cap. Se joacă, cercetează, descoperă – texturi, mirosuri, gusturi și gravitația. După fiecare masă trebuie spălat și schimbat și locul unde am luat masa curățat, la fel și scaunul de luat masa. Da, de 3-4 ori pe zi. În fiecare zi. De multe ori cu el în brațe. Știu, e mare și greu.
Nimic din toate lucrurile acestea nu se face pocnind din degete, necesită timp, efort, disciplină și energie. Și nimic nu este o corvoadă. Nu avem părinți sau bunici aproape care să ne ajute pentru că așa am ales noi. Iar aici se pare că sunt oameni care și de doi ani caută pe cineva care să le facă menajul, așa că deocamdată ne descurcăm noi. Sunt sigură că, deși nu e simplu cu un copil, e mult mai simplu decât cu doi, trei sau mai mulți. Dar și că, deși ar fi double trouble, ar fi și double fun și double love.
Da, am trăit ani lucrând 12-13 ore pe zi, cu o grămadă de oameni, m-am plimbat dintr-un loc într-altul kilometri, am gândit planuri, strategii, materiale de curs, teste, evaluări, rapoarte, am participat la ședințe, întâlniri, cursuri. Am făcut o facultate și un master și nenumărate cursuri. Credeam că o să am mai mult timp de citit și de scris în perioada asta. Nu am. Poți spune că nu-i simplu să treci de la o astfel de viață la una de schimbat scutece, gătit pentru o familie și pus la rând o casă. Și nu e. Dar e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Și mai mult decât atât, e ceea ce am ales și ceea ce aleg în continuare în fiecare zi.
Pare viața perfectă? Chiar e. Pentru că e cea pe care, repet, am ales-o. La fel cum fiecare alt om are tot viața perfectă. Pentru că e, ați ghicit, cea pe care și-a ales-o. Puteți spune că nu, eu nu am ales viața asta, că uite, diverse circumstanțe m-au adus aici. Poate că nu vă mai aduceți aminte, dar la un nivel mai înalt, asta ați ales. Pentru că exact ceea ce experimentați acum, în fiecare clipă, vă e de cel mai mare folos pentru evoluția proprie.Când se deschide o portiță de schimbare, minunat, înseamnă că e momentul pentru o schimbare.
De ce, atunci, am invidia pe cineva pentru viața pe care o are? În perioada aceasta mă preocupă subiectul invidiei și tot cercetez, observ și analizez. Rudolf Steiner (un ciudat clarvăzător care a pus bazele antroposofiei – știința spiritului, pe care se bazează și pedagogia Waldorf) tratează în aceeași conferință subiectul invidiei și subiectul minciunii, în context karmic. (Despre karmă dați și voi o căutare pe Google să vă scoată din ceață, dacă e cazul. Ah, și dacă nu credeți în karmă și reîncarnare, ghinion, că nu e nevoie să credeți în ele ca să existe.)
Așa… Și el zice că invidia și minciuna sunt la polul opus empatiei, pentru că atunci când invidiem și mințim pe cineva nu prețuim sâmburele de divinitate din el. Și că invidia ține de cel mai profund egoism al omului, nefiind în stare să se bucure de nivelul pe care un seamăn al lui l-a atins.
Iar minciuna, spune el, e asemănătoare în felul în care îi separă pe oameni, fiind în viziunea lui chiar o crimă la adresa a ceea ce îi leagă pe oameni, a adevărului care este valabil pentru toți oamenii. În fine, și explică el foarte pe larg și frumos despre forțele care alimentează aceste două defecte ale oamenilor și despre faptul că aceste defecte, odată ce începi să lupți împotriva lor, se manifestă în viața omului sub niște măști.
Așadar, învidia se manifestă sub formă de critică. Și omul se amăgește că el are o minte brici și o privire clarisimă asupra lumii și de aceea vede defectele despre care vorbește obiectiv. De exemplu, o invidiez pe Lenuța că are țâțe mari și o critic că, totuși, par cam lăsate. Sau că are nasul mare. Sau că e cu nasul pe sus. Sau că n-o duce capul. În fine, ați prins ideea, găsesc eu ceva pentru care să o critic. E interesant să ne uităm pe cine și pentru ce criticăm, e interesant să scormonim ce e dedesubt. Mă rog, asta dacă nu ne place să ascundem mizeria sub covor.
Eu, de exemplu, mărturisesc că-mi invidiam partenerul de viață pentru ceea ce vedeam ca fiind libertate de mișcare (drumul până la gară, naveta cu trenul, timpul pentru meditație, citit sau stat aiurea pe net, socializarea cu colegii, timpul de ieșit la plimbare sau în parc în pauza de prânz) în contextul în care eu 24/7 sunt la dispoziția piticului și singurul timp fără el e tot cu el, cu o ureche ciulită să aud când se trezește. (Să ne înțelegem, nu-mi doresc cu adevărat să fie altfel.) Așa că-l criticam pentru te miri ce – că nu-mi răspunde suficient de rapid la mesaje, că nu înțelege stările prin care trec (nu că ar avea cum, e un cocktail de hormoni pe care trebuie să-l experimentezi ca să știi cum e, dar de străduit se străduiește) și mai găseam și altele, că de idei nu duc lipsă. Pentru el ceea ce eu priveam ca fiind libertate de mișcare este și o sursă de stres și de oboseală, dar nu mă interesa prea mult acest aspect, prea preocupată fiind de propria-mi poveste.
Ei bine, și Steiner explică foarte frumos ce se întâmplă când învingi un astfel de defect, de ce este el înlocuit și cum se manifestă oamenii în noul context, cum se confruntă cu efectele și consecințele experiențelor trecute. Și mai spune el că ne naștem printre oameni pe care i-am mințit, criticat, invidiat. Și că atitudinea corectă când observăm asta în jurul nostru este iertarea și iubirea. (Ce surpriză, nu? La naiba, de ce-o fi așa de greu?) Iubirea este un remediu cu o forță vindecătoare imensă, explică el. Și că asta e ceea ce putem face pentru ceilalți (că pentru noi înșine oricum nu putem face mare lucru) și, mai mult decât să întoarcem și celălalt obraz, e de folos “să răspundem cu cea mai mare bunătate la răul care ni s-a făcut”. Greu când nu doar că ai plecat la mii de km depărtare, dar îți vine în continuare să zbori niște capete. Cu iluzia că tu meriți această libertate și că ar face bine să-și vadă de micimea lor acolo și să te lase în pace. Nu-i de mirare că te critică pentru înfumurare…
Steiner insistă să mă lovească în continuare: “Nu înţelege nimic despre karmă cel ce crede că trebuie să-l lase pe celălalt în seama karmei sale.” Trebuie să ajutăm. La naiba, dar nu am eu destulă treabă cu mine? mă întreb înfigându-mi cu ciudă unghiile în palmă. Ce treabă am eu să-l iubesc pe Gicu după ce că-mi trimite venin zilnic? De ce să-i trimit iubire? Ducă-se. Ok, nu cea mai luminoasă parte a mea are tendințele astea, de acord. Dar e una destul de puternică. Steiner pune sare pe rană în continuare: “Dacă dezvoltăm în noi empatia în sensul cel mai înalt, vom simți îndatorirea de a simți empatie şi când e vorba de invidie şi de minciună. Dezvoltăm astfel în noi un sentiment al solidarității, care cuprinde în el toate sufletele umane.” Ok, Rudy, I got it, mă străduiesc.
Ei, și explică el mai departe despre Christos și despre scopul reîncarnărilor și alte asemeana bazaconii. Vă las și pe voi să citiți aici. Nu-i simplu, dar zău că merită. Dacă nu insistați să vă mințiți. Eu o să insist să vă iubesc. Nu promit să-mi iasă din prima, dar nu mă dau bătută, deși am atâta treabă. (Hai cu empatia aici.)
Aseară, în timp ce în Piața Victoriei se strângeau protestatarii, noi ne plimbam vorbind în șoaptă prin pădure, fără țipenie de om în apropiere, cu copilul adormit în sistemul de purtare, oprindu-ne din când în când să mâncăm mure.
În comuna noastră liniștită poți spune că e comod, că privim evenimentele cu detașare, în confort și siguranță. Și așa este. Mai puțin detașarea. Nu e chiar completă, n-are cum să fie. În Piața Victoriei avem prieteni dragi, în țară familiile.
Noi n-am plecat fugind de ceva, ci am plecat îndreptându-ne spre altceva, am plecat cu un vis, cu intenția de a ne construi o viață fidelă principiilor și valorilor noastre. Am plecat pentru că nu ne simțeam la locul nostru, nu ne integram în peisaj și știam că se poate și altceva, am plecat să experimentăm acest altceva, să ne construim această altă viață.
Din motive obiective, nu am putut fi în țară ieri. Mă întrebam dacă am fi mers la protest toți trei în cazul în care am fi fost în țară, dacă aș fi avut puterea asta și dacă aș fi crezut că este parte din misiunea mea.
Azi-dimineață, urmărind știrile post protest, mi-am adus aminte că în 2005, la primul marș LGBT, mi-am luat aparatul foto și m-am dus să văd, de pe margine, cum se desfășoară marșul. Odată ajunsă acolo și văzând atitudinea oamenilor de pe margine, unii fluturând icoane și răcnind imnul național, alții aruncând cu pietre, alții strigând injurii, mi-am dat seama că locul meu era cu cei care mărșăluiau, că acolo, cu bucuria și iubirea din coloană, eram și eu și inima mea, că și în mine trebuie să se arunce cu pietre dacă e să se arunce în cineva. Nu simțeam nici ură și nici furie la adresa celor de pe margine, care pur și simplu nu erau capabili să conceapă altceva în afara propriei realități. Mi-am dat seama și că nimic nu-i poate ajuta mai mult în acele momente decât exact ceea ce se întâmpla: expunerea la o altă realitate. Așa că am ales să fiu eu însămi și m-am alăturat coloanei de participanți la marș. Un jandarm m-a avertizat că nu e bine ce fac și că dacă am intrat în coloană măcar să nu mai ies. N-am mai ieșit. De atunci, niciodată. Poate așa aș fi pățit și ieri. Iar eu sunt pasională, nu cunosc jumătăți de măsură…
Știți, când eram nefericită în fosta mea căsnicie și îi spuneam mamei că mă gândesc la despărțire, ea mă asculta îngrijorată și încerca sa mă descurajeze:
– Așa sunt toți, Dana mamă, să nu crezi că găsești pe altcineva mai bun.
Pesemne că frica o făcuse să uite că toată adolescența cel mai prețios sfat pe care mi l-a dat în repetate rânduri, a fost acela de a-mi urma inima, în cele mai profunde crize existențiale în care m-am zbătut și despre care puteam discuta cu ea fără teamă pentru că reușise să construiască între noi o relație de încredere bazată pe deschidere și respect.
– Fericită n-o să fii în veci! mă încuraja și tata în discuțiile noastre despre sensul vieții, când îi explicam că pentru mine e important să mă simt împăcată și fericită indiferent de contextul de viață și de deciziile pe care le iau.
– Ceea ce cauți există, îmi răsuna însă adesea în minte și-n inimă, glasul unuia dintre profesorii mei, într-un cu totul alt context de viață. Ce noroc că l-am crezut!
– Tu ești cel pe care îl așteptai, aș mai adăuga la corul vocilor care îmi răsună în minte în momentele de răscruce, deși nu mai știu cine a zis asta.
Așa gândesc foarte mulți oameni: că oricum e greu, că toți politicienii sunt hoți, că nu există alternativă, că n-are rost și că mai bine îți vezi de treaba ta și te mulțumești cu ceea ce ai și stai cuminte la locul tău. “E greu, mamă, e greu!” Nu pot vedea vreo speranță.
Oare toți oamenii ăștia își merita soarta?
Eu cred că este ca într-o căsnicie: dacă crezi că nu există decât soți bețivi, violenți, care nu se implică în creșterea copiilor și în viața de familie, necomunicativi sau afemeiați, care așteaptă să le calci cămășile și să le asiguri alte servicii domestice, soții bârfitoare, profitoare, cheltuitoare, isterice, proaste, curve etc, atunci așa este. Și așa meriți.
În schimb, dacă măcar o parte din tine crede că și altceva este posibil, atunci nu doar că ar trebui, ci cred că ai datoria morală față de tine însuți să creezi acea realitate acolo unde ești, alături de oamenii cu care ești, sau să o cauți în altă parte până o găsești. Altfel, niciodată nu vei fi mulțumit și vei fi măcinat de regrete la final de viață, în loc să te simți împlinit și recunoscător.
Cred că dacă e ceva ce vreau să-i transmit copilului meu, atunci este asta: ceea ce cauți există. Nu te da bătut niciodată. Vei gasi. Mergi acolo unde este locul tău și clădește-ți viața pe care inima ta dorește să o trăiască. Nu te atașa de ceea ce cunoști deja. Dacă ai un vis, el poate deveni realitate. Doar de tine depinde. Luptă pentru asta până la capăt! Da! Se poate! Tu poți! Din plinătatea inimii tale poți.
Azi-noapte am visat că mă luptam cu un demon. Mă străduiam să-l alung dintr-o casă care nu era a mea, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii care locuiau acolo și care erau mult prea înspăimântați ca să facă ei înșiși ceva. Mie nu-mi era frică și suflam spre el cu multă forță. El se folosea de forța cu care veneam spre el și o absorbea, o înghițea, o inspira și chiar reușea să-mi ia mai multă forță și energie decât proiectam eu voit asupra lui. M-am oprit, mi-am tras sufletul (la propriu), m-am întors către locuitorii casei care stăteau și mă priveau și le-am spus că avem nevoie să găsim o nouă strategie.
Zilele sunt lungi; poate o diferență de o oră pare puțin, dar mie mi se pare mult și e ciudat să-l culcăm pe pitic când soarele e încă sus pe cer și păsările cântă. Ne străduim.
Încă suntem zăpăciți de oboseală și oarecum plutitori după maratonul din ultima lună în România. Deci habar nu avem care lucru pe unde e și uităm pe unde am pus obiecte mai mult sau mai puțin importante, cum ar fi portofelul cu acte și bani. Ceea ce ne cam dă palpitații. O să ne revenim.
E incredibil de cald și ne place. Știm că n-o să țină.
Deci nici picior de melc. Deocamdată.
Podeaua reședinței temporare scârțâie așa de tare încât se aude pasul apăsat al mâței. E tulburător.
Colocatarii din reședința temporară cred că ne urăsc. I-am invadat. Când nu se aude mâța cea nebună, se aude piticul chirăind sau râzând. Plus că ne continuăm obiceiul de a face pâine și kefir, deci am cucerit și bucătăria. Ei aveau oricum doar băutură în frigider. Serios. Doar.
Apropo de mâță, după ce toată viața ei a trăit în apartament și, da, s-a mutat de câteva ori, a călătorit acum 2000 km și o zbughește în curte de câte ori i se ivește ocazia. Problema e că trăiește încă după ora din România și începe să miorlăie de la 4 dimineața. Oare sunt o persoană îngrozitoare dacă mă gândesc s-o eliberez în semi-sălbăticia de aici? Am adus-o să trăiască aventura vieții ei, acum, la venerabila vârstă de 14 ani.
Nimic despre prețuri, încă transformăm. O să ne treacă.
Belgienii spun “Voilà!” cel puțin o dată în fiecare propoziție. Un fel de “no” ardelenesc. E contagios.
Există aici o mare pasiune pentru vin. Sunt și dealeri locali. Avem unul peste drum de noua casă. Drept urmare, de unde eram hotărâtă să alăptez până la majoratul piticului, am început să contemplu înțărcarea. 8 luni și o săptămână ar trebui să fie de ajuns.
Am mari îndoieli că ne vor ieși planurile de izolare. Lumea pare sociabilă. Tot Suedia ne tentează.
Până la 18 ani am locuit într-un oraș mic. Apoi 17 ani am locuit în capitală. Și tocmai m-am mutat acum la sat. Încă nu m-am hotărât dacă este un upgrade sau un downgrade.
Bruxelles pare un fel de București ceva mai mic. Traficul e cam la fel. Mai multe clădiri vechi și frumoase, totuși, semn că Ceaușescu was not here. Și e mai verde, da.
Cea mai bună mâncare mâncată aici până acum, în afară de cea produsă în regim autonom, a fost thailandeză.
Ne simțim foarte aproape de multe locuri și țări faine. Nu-i rău deloc.
E un sentiment ciudat că am venit aici să stăm, nu să ne plimbăm și să plecăm, așa cum mă obișnuisem să fac dintotdeauna.
Primim în continuare oferte de joburi prin diverse țări. Asta ne dă un sentiment de libertate nemaiîntâlnit. O să ne țină.
Da, mă, îi fain.
No, azi merem la mare.
Atât. Voilà!
PS Poza e din grădina reședinței temporare. Era seară. Mă rog, cât de seară putea fi…
