Viața (intimă a) satului

Dacă nu ați experimentat asta direct, probabil că nu știți în ce măsură și cum te izolează mămicenia. Bebelușul agățat de tine este, în general, un fel de pază nu doar împotriva interacțiunilor sociale cu care erai obișnuită, ci și împotriva flirtului și a sexualizării la care erai supusă în ochii bărbaților heterosexuali by default, ca femeie, încă dinainte de pubertate. Iar dacă ai un bebeluș în burtă și un copil în cărucior sau de mână, cu atât mai mult nu mai exiști ca organ sexual umblător (mai mult sau mai puțin liber) prin lume.

Mai mult decât faptul că am permanent cu mine cel puțin un copil, din vara anului trecut trăiesc într-o comună. E liniște și pace. Îmi petrec mult timp în grădină și pe străduțe pustii, cu case și grădini. Mă străduiesc să ajung o dată pe zi și pe strada principală a comunei, ca să simt un pic de aglomerație. Dar cât de animat poate să fie peste zi, când cei mai mulți locuitori până la vârsta senectuții sunt la serviciu? De socializat cu băbuțele și moșii din vecini e simpatic o vreme, dar am ajuns să prefer compania simplă, autentică și luminoasă a copiilor.

De câteva săptămâni merg într-un alt sat la aquagym, o dată pe săptămână. O ocazie să mă mișc. Eu și băbuțele nu prea avem multe de povestit. Ultima dată a avut loc o discuție intensă, plină de interjecții, despre ciocolateriile dintr-un sat vecin. Timp de o jumătate de oră. În apă, în timp ce mușchii noștri lucrau în absența noastră. Eu am tăcut. Ciocolata nu-mi face bine și nici nu mă pasionează subiectul. Deci am socializat doar prin prezență fizică, nu știu dacă se pune.

Ieri am mers la o altă piscină, în căutarea încă unui loc pentru că nu-mi ajunge o singură seară de mișcare intensă pe săptămână. Instructorul, un bărbat cărunt, trecut de 50 de ani, obișnuit să fie adorat de audiența obișnuită de băbuțe care merg la orele lui de aquagym, a fost încântat de prezența mea. În primele secunde de la primul contact, deja îmi atingea burta și picioarele și nu a simțit nevoia să-mi ceară aprobarea să-mi corecteze pozițiile cu mâinile lui, nu doar verbal. Ochii îi alunecau adesea pe sânii mei (care nu doar că erau în apa de 18 grade, dar știți cum sunt în sarcină – mă rog, sau nu știți dacă nu ați trecut prin asta voi înșivă sau dacă nu ați avut o parteneră care să fi trecut prin asta lângă voi, căci femeile însărcinate nu mai există în meniul devoratorului de carne din mers, cu excepția cazului în care, ca posesor de penis, ai un fetiș pentru burți cu bebeluși).

Pierrot a insistat să ne tutuim și, în timp ce trupurile noastre brăzdau apa rece evitând să se atingă, mi-a povestit că a locuit trei ani la București și că știe pe cineva care locuiește la Brașov. M-a întrebat de unde sunt eu, dacă sunt la primul copil, ce vârstă are primul și mi-a admirat flexibilitatea, rezistența și forța. După curs, s-a bucurat să converseze cu soțul meu și cu fiul nostru. Așa, ca între băieți, ce are? Ne-a condus politicos până la mașină, atenționându-mă asupra importanței monitorizării deschiderii colului uterin.

Să observ libidinoșenia lui a fost o experiență foarte interesantă. Nu mă mai simțisem demult obiectificată așa. În timpul primei sarcini, simțeam că strălucesc și adesea atrăgeam priviri pe stradă, în pofida burții. Acum nu mă mai simt nici la fel de strălucitoare și nici la fel de tolerantă cu genul ăsta de intruziune. Analizând cum se simte, este un soi de agresiune în această privire care te pătrunde în pofida voinței tale.

Știu că așa educă societatea masculii și femelele. Uitați-vă în jur, în mass media și pe stradă. Femeile chiar sunt reprezentate ca niște organe sexuale în întregime. Organe sexuale umblătoare prin lume, de parcă asta ar fi menirea lor, pentru satisfacția (cel puțin vizuală) a masculilor care nu fac altceva decât să fie ei înșiși, așa cum i-au educat familiile (cel puțin prin exemplul tatălui, dacă nu și cu tot cu sfaturi și pilde).

Eu privesc în jur și văd oameni. Nu bărbați și femei. Poate că bisexualitatea îmi dă o altă perspectivă asupra lumii (știu, sunt un om dificil). Nu cred că bărbații și femeile se nasc cu diferențe majore, ci cred că foarte mult din ce înseamnă a fi bărbat sau femeie ne este inoculat de mediu, educație, exemplele celor din jur. Cred că nevoile noastre de bază sunt aceleași și că la nivel de porniri animalice nu suntem deloc diferiți, unii doar mai reprimați, iar alții mai bine educați decât alții.

Și cred că motivele pentru care oamenii își înșeală partenerul (fie că asta înseamnă că fac sex cu altcineva, că flirtează sau că se masturbează consumând pornografie sau doar imagini sexualizate cu femei trăgându-se una pe alta de păr sau bărbați dând cu aspiratorul) sunt aceleași și țin de ei înșiși, de lucruri care le lipsesc în interior, de tendințe și nevoi ce țin de propriul proces de descoperire și construire a indentității. Cu diferența că bărbaților li se pare firesc ca ei să facă asta și le face plăcere și sunt încurajați să se laude și să se umfle în pene, iar femeile ascund asta, fiind încurajate să păstreze secretul și să minimizeze. Pentru că altfel sunt niște curve ordinare, spre deosebire de masculi, care sunt doar “ca băieții”. Dublul standard nu pare să deranjeze prea multă lume, nu e ca și când am vorbi despre corupție, nu? Ei bine, ba chiar așa e. Dar despre asta, cu altă ocazie.

1a7412ab-ae5e-46c0-b7be-d174649fc987 60f7a0e0-b726-4e9d-8b7b-dcb7ac4f298a

Credința conform căreia, ca bărbat, ești supus atâtor tenații la care, vai, ce greu e să faci față, dar că tu, cu tot eroismul de care ești capabil, ții piept valului de impulsuri sexuale care năvălesc peste tine cu aproape fiecare vagin umblător care îți intră în raza vizuală este cel puțin hilară, dacă nu revoltătoare. Oameni buni, nu suntem animale. Nu suntem sclavii impulsurilor și ai instinctelor și suntem mult mai mult decât penisuri și vaginuri, oricât de fenomenale ar fi aceste două organe capabile să creeze noi vieți împreună.

Să mai menționez dimensiunea spirituală a interacțiunilor noastre de natură sexuală și nu numai? Sunt absurdă, știu. Nu puteam pur și simplu să o iau ca pe un compliment? Mai bine vă las, nu? Mă întorc la viața mea semi-invizibilă.

Primii pași

img-1949

“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este  pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)

Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.

De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.

Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.

Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.

Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!

Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.

Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)

Da, față de viața mea de dinainte totul s-a  schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!