– Dacă e să facem o comparație, maiaua e o orchestră întreagă, în timp ce drojdia este doar un instrument din orchestră, explică Grațiela la atelierul de făcut pânie cu maia la care am fost duminica trecută.
În jurul meu, șapte femei sporovăiesc ca o adunătură de vrăbii ciugulind firmituri sub un copac. Vorbesc tare, unele peste altele, pun întrebări la care nu așteaptă răspunsul, sar de la un subiect la altul și se bucură de companie. Par niște copii scăpați de acasă, când în sfârșit au ieșit de sub supravegherea vigilentă a părinților și pot face multe lucruri pe care nu-și permit prea ușor să le facă în viața de zi cu zi.
– Bărbată-miu zice că am prea multe haine și cum adică n-am cu ce să mă îmbrac când șifonierul e plin ochi? Mai întâi să scap de hainele pe care nu le mai port, să le vând sau să le dau, și apoi să-mi iau altele. Așa și cu vasele. De ce să-mi mai cumpăr când deja am o grămadă pe care nu le folosesc?
– Păi să-mi dai din pâinea ta să-i duc și lui bărbată-miu să guste ca să zică iar că mie nu-mi iese nimic. Că a mea normal că n-o să iasă ca a ta.
Mă uit la băieții mei așezați cuminți pe o pernă într-un colț al camerei, hipnotizându-se reciproc. Privirile ni se intersectează adesea, în liniște și complicitate. Am venit aici să învăț să fac pâine cu maia. În bula noastră, cei doi băieți ai mei mă însoțesc ca să pot alăpta la cerere piticul de trei luni, care acum râde în brațele tatălui lui. Cele șapte femei se străduiesc și chiar reușesc să facă abstracție de ei. Las bolul cu aluat pe masă și, cu mâinile lipicioase ridicate la nivelul pieptului, mă duc la ei să-i sărut. Recunoștința îmi curge în suflet de sus, ca cerneala într-un pahar cu apă. Valuri transparente se succed până când nu se mai știe care era culoarea mea inițială.
– Maiaua este vie, ea este o ființă, trăiește, puteți vorbi cu ea. Aceasta este o pâine cu suflet, explică pe limba mea atât de firesc Grațiela și mă cucerește definitiv.
Cu doar două zile înainte m-am întâlnit în parc cu o prietenă dragă care și-a descoperit o nouă pasiune: Shibari. Își comandă frânghii din Japonia și-mi povestește despre mândria care o umple văzându-și vânătăile de după câte o sesiune. Îmi amintește de cât de mult îmi iubeam vânătăile când ajungeam acasă după câte o seară cu jam session de dans contemporan.
– Uite, ăsta e bondage-ul pe care îl practicăm noi, îi spun râzând, arătându-i legăturile wrapului elastic în care îmi port bebelușul.
Câteva zile mai târziu, fac o comandă de jucării pentru noua mea pasiune: oală de fontă cu capac, bol pentru amestecarea ingredientelor, mănuși de bucătărie, grătar de inox. Și de-acum pot să brutăresc ca la carte. Fiecare nouă viață vine la pachet cu pasiunile ei, se pare. Anul trecut pe vremea asta călătoream prin Anglia (Londra, York, Peterborough, King’s Lynn), iar acum doi ani prin Thailanda și Cambogia (Bangkok, Pnom Penh, Siam Reap). Bine, dacă e să fiu sinceră, de mulți ani visam să fac pâine cu maia. Doar că viața asta s-a lăsat o vreme așteptată…
