Pe nesimțite, încetăm să mai pronunțăm cuvinte care ne fac să ne azvârlim hainele de pe noi, cuvinte pe care le-am îngropa în nisip, cuvinte care ni se înroșesc pe vârful limbii ca cireșele la soare, cuvinte care ne fac să bem limonadă cu gheață sau să ne întindem pielea la uscat după o zi de scaldă. Nu mai rostim cuvinte care zboară ca puful de păpădie odată ce ne părăsesc buzele. Toamna vine când cuvintele noastre se domolesc și adesea uită să mai zboare și iernează undeva sub cerul gurii, în spatele dinților după care se chircesc ascunzându-se de vânt. Pentru că încep să găsească de mâncare acolo și mușcă din limbile noastre amorțite, doar-doar le-or trezi.
Abia pe urmă încep să ruginească și copacii, când nu-i mai pot ține cuvintele verzi.