O lipisem laolaltă din bucăți de carton tăiate din cutii vechi, sosite cu cine știe ce colete, cu lucruri comandate de pe net în momente de singurătate și plictiseală, în speranța că ne vor da un sens. Nu ne mai erau de folos și ne-am gândit să ne construim din ele o mașinărie a timpului, în care să ne pitim când afară lucrurile păreau de neacceptat. Și ne ascundeam acolo și ne imaginam că suntem aici și acum și că ne-am găsit. Nu era niciodată așa. Tăcerile, precum spuneam, se așterneau între noi și, din când în când, se porneau de-a valma în avalanșe care ne-acopereau membrele paralizându-le. Erau foarte convingătoare. O vreme chiar credeam că ne este absolut imposibil să ne mișcăm.
Adevărul însă răsărea de fiecare dată, nemilos ca soarele primăvara peste pârtiile de ski. Și gata. Nu ne mai puteam preface, oricât ne străduiam. Adevărul țâșnea din stratul umed și murdar ca brândușele, ghioceii și toporașii. Ne făcea să ne fie dor de ninsoare, de adrenalina de pe pârtii, de nemișcarea de sub stratul gros de zăpadă căzută peste noi. Ne făcea să privim în urmă încercând să salvăm câte ceva, dar neadevărul ne aluneca printre degete ca nisipul și se risipea la picioarele noastre. Cadavrele tăcerilor îngrășau apoi solul pentru ceea ce avea să vină.
Nu vreau să vorbim, continuam să îți spun cu încăpățânare. Obosisem. Din pieptul meu nu mai porneau ramuri tinere, iar când încercai să mă îmbrățișezi palmele îmi alunecau de fiecare dată pe lângă corp, amorțite și reci, precum cadavrele tuturor tăcerilor noastre. Nu, nu vreau, răspundeam de fiecare dată, cu o voce tot mai stinsă, alunecând înapoi în tăcere ca la sfârșitul vieții.