A fost odată ca niciodată o pădure deasă și tare bătrână. Atât de bătrână încât niciunul dintre copaci nu-și mai aducea aminte când se născuse și ce fusese pe locul acela înainte să răsară, prin cine știe ce miracol, din cine știe ce semințe, pădurea. Cu rădăcinile lor întortocheate făcându-și drum prin pământul tare, printre bolovani, căutând cu hotărâre un loc tot mai adânc, de parcă s-ar fi străduit să ajungă tocmai în centrul pământului și abia acolo să-și lase brațele moi să atârne și să se odihnească după atâta caznă, copacii nu tăceau niciodată.
În tinerețe, când tulpinile lor subțiri încă se-ndoiau până la pământ în bătaia vântului care le făcea coroanele fragile să se-ncurce unele-ntr-altele ca părul copiilor la joacă, încă țineau minte și-și povesteau unii altora necontenit despre cum a fost demult, înainte să vină ei pe pământ, despre lumina pe care îngerul a suflat-o asupra semințelor pe care le ținea în palmă înainte de a le da drumul pe solul pustiu, ca unor zaruri pe care le arunci la-ntâmplare, neștiind ce-o ieși. Dar el știa.
Semințele, în înțelepciunea lor ascunsă sub coajă, știau și ele. Și nu se temeau că vreuna avea vreodată să dea greș. Aveau încredere în căldura pe care o simțiseră în palma îngerului, iar suflul lui le-a dat curajul de a se lăsa aruncate cât colo, tocmai din cer, pe pământul pustiu. Și-acolo, acoperite de praf, bătute de vânt, udate de ploi, s-au afundat tot mai mult și mai mult în pământul nou. Și, din când în când, îngerul zbura pe deasupra lor suflând căldură spre ele. Și-atunci prindeau și mai mult curaj și se deschideau tot mai mult și mai mult, până când coaja li se-nmuie și se umflă atât de tare încât pocni cu un zgomot ca de aterizare, care fu preluat ca un ritm de mai multe semințe deodată și apoi de altele, buimăcite la trezirea din somn, până când toate se deschiseră și pocniră ca floricelele de porumb.
Din miezul umed, strălucitor, porni câte un firicel atât de gingaș încât lumina, puțină câtă străbătea pământul până la el, îl traversa inundându-l și făcându-l transparent. El nu se lăsă și crescu tot mai puternic, lungindu-și apoi mustăți pe care și le trimise să scurme tot mai adânc pâmântul în căutarea unui loc și mai sigur și mai stabil unde să se adăpostească și de unde să apuce strâns mai întâi un grăunte de pământ, apoi un pumn întreg și să țină tupina ce începuse deja să crească din miez în sus, căutând căldura bunului soare, înălțându-se cu curaj tot mai sus și mai sus, acoperindu-se de o coajă tare și puternică și lăsând să-i crească apoi crenguțe cu frunze plutitoare, care tainic șușoteau mângâiate de vânt, spunându-și secrete pe care crengilor și tulpinii nu le-mpărtășeau.
Și așa copăceii și-au tot spus această poveste de început până când ea a fost înlocuită treptat de alte și alte povești – despre păsări care-au venit cu zborurile, cântecele și cuiburile lor, despre puii lor învățând să zboare și lovindu-se de crengi, despre furtuni care pe unii dintre ei i-au smuls din rădăcini, despre certuri legate de cât de multă libertate ar trebui să-și îngăduie unii altora să-și întindă sau să-și înalțe crengile în zonele aglomerate, despre veverițe, jderi, șoricei și căprioare, despre nuanțele schimbătoare ale frunzelor, despre încremenirea iernii, despre auriul prăfuit al toamnei, despre focul verii, despre veselia primăverii.
Acum erau deja atât de bătrâni, încât niciunul dintre ei nu mai putuse să țină socoteala anilor de când pădurea-și spunea poveștile acolo. Într-o noapte, frământat de rafale de vânt și neputând să doarmă, unul dintre ei care era mai înalt, întinzându-și o ramură mai sus, deasupra tuturor celorlalte ramuri, privi curios în depărtare, căci tare demult nu mai făcuse asta. Și nu mică îi fu mirarea să vadă pe un deal, hăt departe, un copac tânăr, singuratic, în bătaia vândului. Nu-l mai văzuse niciodată până atunci. „N-are cum să reziste”, își spuse. „O să-l doboare vântul înainte de răsăritul soarelui.” Tânărul singuratic îi trezi curiozitatea și bătrânul copac încerca acum să prindă câte o rafală de vânt care să-i salte cea mai înaltă ramură, să poată privi din nou. Luna plină, rotundă ca un gând bun, era aprinsă deasupra copacului singuratic și bătrânul putu să vadă că mai avea abia o mână de frunze roșiatice, care cu greu se mai țineau de crengile subțiri.
Tot întinzându-se el așa, văzu că la rădăcinile copacului singuratic era parcă o pătură de stele, întinsă pe sub covorul de frunze căzute. Când se uită mai atent, văzu piticul copacului aprinzând felinare printre rădăcini și muncind de zor să țină semințele la căldură. Iar vântul începu să aducă frânturi din cântecul piticului neobosit. Toți copacii știu că piticii se îngrijesc de rădăcinile și semințele lor, dar copacul cel înalt, înconjurat de frații lui, nu mai fusese niciodată atent la asta. Așa cum nu ești atent la aerul pe care îl respiri și nu-i mulțumești în fiecare zi că te ține în viață. Și nici corpului nu stai să-i mulțumești că te poartă prin lume, că doar e corpul tău și asta e treaba lui. În noaptea aceasta însă copacului înalt, vorba dinozaurilor pe care și-i aducea încă aminte cu groază câlcând apăsat, parcă-ncepură să-i cadă solzii de pe ochi. Și, privindu-l în tăcere pe copacul singuratic din depărtare, vederea începu să i se limpezească tot mai mult, ca un lac rece de munte.
Își coborî privirea către rădăcini și-și trimise o creangă mai joasă spre pământ, căutându-și piticul. Îl găsi muncind și-l atinse ușor pe umăr. Piticul nici nu băgă de seamă, avea mult prea multă treabă. Atunci copacul cel înalt strânse laolaltă niște frunze și-i pregăti un culcuș într-o scorbură ferită de vânt pentru când avea să se oprească și să se odihnească. Piticul, după ce adună lumină în jurul fiecărei rădăcini și se-ngriji ca fiecărei semințe adormite să-i fie cald, căscă, făcu doi pași în spate scărpinându-se pe sub căciula care-i tot pica peste ochi și mai-mai că se-mpiedică-n culcușul surpriză. Când se-ntoarse și-l văzu, își împinse căciula pe spate făcând ochii mari, dar n-avu putere să-și mai pună prea multe întrebări. Se lungi în culcuș, trase deasupra lui un strat gros de frunze și se cuibări ca-ntr-un sac de dormit. Închise ochii și se făcu dintr-o dată liniște, vântul se potoli, iar deasupra lui copacul, privindu-l cu multă iubire și recunoștință, legănându-și crengile, începu să-ngâne-ncetișor un cântec de leagăn în care se prinseră și frații lui ca-ntr-o vrajă curgând precum un ulei cald, umplând toată pădurea cu o ceață albăstruie.
PS I wrote the story for the kids in my class (third grade) last week, for the Waldorf lantern festival. The pictures are of work from our class.