De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

iona de marin sorescu

Sentimentele mele față de România au fost mai mereu ambivalente, niciodată n-am fost cu totul mișcată de sentimente patriotice profunde sau de vreo mândrie de a aparține acestei nații, pe care o respect îndeajuns încât să n-o consider nici mai bună, nici mai puțin bună decât alte nații. Deci stați liniștiti, că nici între timp nu m-a lovit vreo formă de naționalism, din fericire.

Mă consider nu doar un cetățean român sau european, ci un cetățean al lumii. Iubesc nu doar țara în care m-am născut sau țara care m-a adoptat de câteva luni, ci iubesc Pământul ăsta binecuvântat, care ne poartă pe toți pe spinarea lui în Univers. Cred cu tărie că granițele au de-a face cu o ordine exterioară a lucrurilor, la un anumit nivel. În același timp, iubesc să descopăr specificul local, cultura și obiceiurile, ceea ce e unic și autentic, oriunde ajung. Iar diferențele sunt minunate pentru că ne permit să experimentăm diversitatea, să ne lărgim orizonturile cunoașterii, să ne îmbogățim ca ființe. Iubesc libertatea de mișcare și cred că fiecare ne suntem nouă înșine datori să ne găsim locul care ne poate susține în ceea ce avem de îndeplinit în fiecare etapă a vieții.

Mi-ar fi plăcut ca, de sărbătoarea Centenarului, România să se fi pregătit măcar pe jumătate din cât a făcut-o Finlanda și mi-ar fi plăcut să văd mai puțină grandomanie, umilire, bădărănie, falsitate și mai puțin spirit comunist în toată această sărbătoare, mai puține pomeni și mai puține parade militare și defilări ale jandarmeriei (spre deloc, adică). Dar se pare că atât s-a putut, și de data asta. România, cu toate păcatele ei, rămâne însă țara rădăcinilor mele, țara copilăriei printre dealuri de poveste, la poalele munților, țara tinereții mele zbuciumate, țara profesorilor mei, țara primelor iubiri, țara atâtor dureri, speranțe și vise, țara de lansare în lume, țara părinților și a bunicilor mei, țara cu prieteni dragi de păstrat o viață, țara unde s-a născut fiul meu și unde m-am îndrăgostit de tatăl lui.

Îmi doresc să revin acolo cu plăcere și drag, îmi doresc să călătoresc în locuri pe care nu le-am văzut încă, să-mi duc copiii peste tot, să le povestesc despre meleaguri, oameni și obiceiuri. Îmi doresc să revin într-o țară unde educația este o prioritate națională, unde omul este respectat, iar cinstea, corectitudinea, respectul pentru viață, pentru Pământ și pentru Adevăr sunt valori de necontestat. De aici ar curge toate celelalte în mod organic, firesc, natural – infrastructură, sistem de protecție socială, programe coerente de incluziune socială, un sistem de sănătate funcțional, la standarde internaționale, orașe și sate bine gospodărite, un mediu respectat și protejat, un mediu de afaceri sănătos etc.

Știu că e greu să fim mulțumiți în tot contextul actual, dar cum ar fi să încercăm? Știți deja, noi suntem cei pe care îi așteptam. Nimeni altcineva nu va putea vreodată să ne facă fericiți, multumiți, recunoscători. Așa că vă propun să găsim motive pentru care să fim recunoscători și să facem lucruri care ne fac fericiți. Măcar azi, mâine, dacă nu chiar în fiecare zi. Fie că ascultăm o muzică, citim o carte, mergem la o plimbare, vedem un film, îmbrățișăm un om drag sau orice altceva ne mai face inima să danseze. Din bucuria asta ne adăpăm cu resursele necesare pentru a schimba lumea – în fiecare zi, nu doar când mergem la un protest sau la vot.

Eu, dacă aș fi în București, aș face o plimbare pe Strada Dumbrava Roșie și apoi prin Parcul Ioanid și aș vizita Casa Stork. M-aș opri la un ceai și o prăjitură la Vlaicu și aș îmbrățișa o grămadă de oameni dragi, cu care m-aș întâlni probabil în Piața Victoriei. Dacă aș fi în Petroșani, m-aș plimba pe Strada Independenței și pe ‘strada cu casele mici’, aș urca pe deal și în Parâng și aș merge la Buni să mănânc plăcinte fierbinți, cu brânză, mărar și foi de ceapă verde și să o ascult spunându-mi povești adevărate din copilăria ei dintr-un sat de lângă Cluj. Dacă aș fi la Oradea, mi-aș îmbrățișa părinții, sora și nepoții, aș mânca bunătăți făcute de mama și m-aș plimba pe malul Crișului și prin centrul vechi. Iată că sunt în La Hulpe și o să-i drăgălesc pe băieții mei, o să trebăluiesc prin casă și prin grădină și m-ar mai bucura o plimbare prin pădure, să apuc să pictez și să pun decorațiunile de iarnă prin casă, în timp ce fredonez colinde vechi românești.

La mulți ani, Românie binecuvântată, soră a tuturor popoarelor europene și cetățean responsabil al Lumii! La mulți ani, români iubiți, demni, curajoși și buni! La mulți ani, oriunde vă aflați! Ne doresc să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, să ne ridicăm capetele plecate în fața neadevărului, să ne scuturăm de orice formă de opresiune și să redescoperim bucuria de a trăi. La mulți ani cu pace și iubire, dragi Oameni! Acum și în fiecare zi, în fiecare viață ce va veni.

PS Poza este din Iona, de Marin Sorescu. Deschisă azi la întâmplare.

Mămicenie, invidie și antroposofie

– Lucrați? ne întreabă Monique, vecina de peste drum. (Soția lui Achilles, comerciantul de vin. Au amândoi peste 70 de ani și nu au copii. “Încă”, spune el.)
– Soțul meu, îi răspund. Eu sunt în concediu de maternitate cu bebelușul.
– Deci lucrați amândoi, răspunde ea zâmbind.

În cele mai multe dimineți și în unele seri la noi în casă miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Tot cam în fiecare zi a mâncare: legume, pește, brânză și fructe în combinații pe care le pun la cale ca un pictor când își împrietenește culorile unele cu altele după ce și-a pregătit pânza.

O parte din familie crede că mutarea în Belgia este pentru mine un fel de vacanță în care pierd și eu vremea cum pot și, în general, mă plictisesc plimbându-mă de colo până colo. Cred că doar cine nu are copii sau cine nu și i-a crescut el însuși poate crede asta. Până nu demult mă deranja foarte tare această părere. Deși conștientizam de la bun început că fiecare judecă după propriul nivel și după cât îl poate duce capul, tot îmi venea să tai niște capete.

O altă părere care m-a înfuriat a fost că aș avea nevoie de cineva care să stea cu copilul meu cât timp eu “fac treabă”, dacă tot insist eu că am o grămadă de lucruri de făcut și nu am timp să mă plictisesc. Când am auzit, m-am gândit că poate mai degrabă aș avea nevoie de cineva care să facă treabă în timp ce eu stau cu copilul meu. Că doar asta este, de fapt, singura treabă pe care ar trebui să o am, fiind mama lui. Doar că mi-am dat repede seama că ar fi un aranjament care nu m-ar face deloc fericită și care, mai mult, n-ar fi nici sănătos pentru mine sau pentru familia mea.

Eu nu gătesc pentru că trebuie, pentru că așa m-ar fi învățat mama, pentru că asta ar aștepta soțul sau pentru că, doh, trebuie să și mâncăm. Gătesc pentru că mâncarea nu e doar o materie care îți potolește foamea, ci pentru că te hrănește. Nu mă gândesc că, de foame acolo, o să mănânce orice îi pun în față, ci mă străduiesc ca ceea ce pregătesc să fie bun și să arate bine. Pun acolo energia mea, iubirea mea, grija mea, creativitatea mea, pasiunea mea, iubirea mea pentru viață și recunoștința pentru pământul ăsta atât de darnic cu noi.

Copilul meu nu stă singur și plânge în timp ce eu gătesc. E cu mine, fie în locul de joacă, fie în scaunul de luat masa, fie în sistemul de purtare. Îi povestesc și îi arăt ce fac și ce ingrediente folosesc, îi cânt, îi dau să ronțăie câte ceva sau să se joace cu tacâmurile lui. Simte toate mirosurile și vede toate culorile și formele și e martor activ al procesului prin care ia naștere hrana familiei noastre. Bine, uneori doarme și atunci gătesc în șoaptă.

La masă aprindem o lumânare dacă e răcoare și mâncăm înăuntru, dar, dacă afară e frumos, mâncăm în grădină. Așteptăm ca toți trei să avem mâncarea în față și să fim pregătiți să mâncăm, ne urăm poftă bună și ne bucurăm de acest timp împreună în care ne hrănim nu doar trupurile. Rămânem cu toții așezati până fiecare termină de mâncat, mulțumim pentru masă și tot împreună strângem. Dacă suntem cu toții acasă, atunci cu toții gătim și pregătim masa. Ne exprimăm plăcerea, aprecierea și bucuria pentru hrana primită. E adevărat că uneori ne grăbim să mâncăm dacă piticul dă semne că nu-și va petrece prea mult timp la masă și e adevărat că nu ne iese mereu să mâncăm, așa cum le spuneam copiilor la grădiniță, ca niște prinți și prințese – stând drepți, fără să sorbim supa, fără să uităm de noi cu ochii în farfurie, folosind tot arsenalul de luat masa după regulile bunelor maniere. Dar ne străduim. Pentru că știm că asta transmitem mai departe.

Și e adevărat și că piticul aruncă cu mâncare peste tot și și-o întinde peste tot, inclusiv în cap. Se joacă, cercetează, descoperă – texturi, mirosuri, gusturi și gravitația. După fiecare masă trebuie spălat și schimbat și locul unde am luat masa curățat, la fel și scaunul de luat masa. Da, de 3-4 ori pe zi. În fiecare zi. De multe ori cu el în brațe. Știu, e mare și greu.

Nimic din toate lucrurile acestea nu se face pocnind din degete, necesită timp, efort, disciplină și energie. Și nimic nu este o corvoadă. Nu avem părinți sau bunici aproape care să ne ajute pentru că așa am ales noi. Iar aici se pare că sunt oameni care și de doi ani caută pe cineva care să le facă menajul, așa că deocamdată ne descurcăm noi. Sunt sigură că, deși nu e simplu cu un copil, e mult mai simplu decât cu doi, trei sau mai mulți. Dar și că, deși ar fi double trouble, ar fi și double fun și double love.

Da, am trăit ani lucrând 12-13 ore pe zi, cu o grămadă de oameni, m-am plimbat dintr-un loc într-altul kilometri, am gândit planuri, strategii, materiale de curs, teste, evaluări, rapoarte, am participat la ședințe, întâlniri, cursuri. Am făcut o facultate și un master și nenumărate cursuri. Credeam că o să am mai mult timp de citit și de scris în perioada asta. Nu am. Poți spune că nu-i simplu să treci de la o astfel de viață la una de schimbat scutece, gătit pentru o familie și pus la rând o casă. Și nu e. Dar e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Și mai mult decât atât, e ceea ce am ales și ceea ce aleg în continuare în fiecare zi.

Pare viața perfectă? Chiar e. Pentru că e cea pe care, repet, am ales-o. La fel cum fiecare alt om are tot viața perfectă. Pentru că e, ați ghicit, cea pe care și-a ales-o. Puteți spune că nu, eu nu am ales viața asta, că uite, diverse circumstanțe m-au adus aici. Poate că nu vă mai aduceți aminte, dar la un nivel mai înalt, asta ați ales. Pentru că exact ceea ce experimentați acum, în fiecare clipă, vă e de cel mai mare folos pentru evoluția proprie.Când se deschide o portiță de schimbare, minunat, înseamnă că e momentul pentru o schimbare.

De ce, atunci, am invidia pe cineva pentru viața pe care o are? În perioada aceasta mă preocupă subiectul invidiei și tot cercetez, observ și analizez. Rudolf Steiner (un ciudat clarvăzător care a pus bazele antroposofiei – știința spiritului, pe care se bazează și pedagogia Waldorf) tratează în aceeași conferință subiectul invidiei și subiectul minciunii, în context karmic. (Despre karmă dați și voi o căutare pe Google să vă scoată din ceață, dacă e cazul. Ah, și dacă nu credeți în karmă și reîncarnare, ghinion, că nu e nevoie să credeți în ele ca să existe.)

Așa… Și el zice că invidia și minciuna sunt la polul opus empatiei, pentru că atunci când invidiem și mințim pe cineva nu prețuim sâmburele de divinitate din el. Și că invidia ține de cel mai profund egoism al omului, nefiind în stare să se bucure de nivelul pe care un seamăn al lui l-a atins.

Iar minciuna, spune el, e asemănătoare în felul în care îi separă pe oameni, fiind în viziunea lui chiar o crimă la adresa a ceea ce îi leagă pe oameni, a adevărului care este valabil pentru toți oamenii. În fine, și explică el foarte pe larg și frumos despre forțele care alimentează aceste două defecte ale oamenilor și despre faptul că aceste defecte, odată ce începi să lupți împotriva lor, se manifestă în viața omului sub niște măști.

Așadar, învidia se manifestă sub formă de critică. Și omul se amăgește că el are o minte brici și o privire clarisimă asupra lumii și de aceea vede defectele despre care vorbește obiectiv. De exemplu, o invidiez pe Lenuța că are țâțe mari și o critic că, totuși, par cam lăsate. Sau că are nasul mare. Sau că e cu nasul pe sus. Sau că n-o duce capul. În fine, ați prins ideea, găsesc eu ceva pentru care să o critic. E interesant să ne uităm pe cine și pentru ce criticăm, e interesant să scormonim ce e dedesubt. Mă rog, asta dacă nu ne place să ascundem mizeria sub covor.

Eu, de exemplu, mărturisesc că-mi invidiam partenerul de viață pentru ceea ce vedeam ca fiind libertate de mișcare (drumul până la gară, naveta cu trenul, timpul pentru meditație, citit sau stat aiurea pe net, socializarea cu colegii, timpul de ieșit la plimbare sau în parc în pauza de prânz) în contextul în care eu 24/7 sunt la dispoziția piticului și singurul timp fără el e tot cu el, cu o ureche ciulită să aud când se trezește. (Să ne înțelegem, nu-mi doresc cu adevărat să fie altfel.) Așa că-l criticam pentru te miri ce – că nu-mi răspunde suficient de rapid la mesaje, că nu înțelege stările prin care trec (nu că ar avea cum, e un cocktail de hormoni pe care trebuie să-l experimentezi ca să știi cum e, dar de străduit se străduiește) și mai găseam și altele, că de idei nu duc lipsă. Pentru el ceea ce eu priveam ca fiind libertate de mișcare este și o sursă de stres și de oboseală, dar nu mă interesa prea mult acest aspect, prea preocupată fiind de propria-mi poveste.

Ei bine, și Steiner explică foarte frumos ce se întâmplă când învingi un astfel de defect, de ce este el înlocuit și cum se manifestă oamenii în noul context, cum se confruntă cu efectele și consecințele experiențelor trecute. Și mai spune el că ne naștem printre oameni pe care i-am mințit, criticat, invidiat. Și că atitudinea corectă când observăm asta în jurul nostru este iertarea și iubirea. (Ce surpriză, nu? La naiba, de ce-o fi așa de greu?) Iubirea este un remediu cu o forță vindecătoare imensă, explică el. Și că asta e ceea ce putem face pentru ceilalți (că pentru noi înșine oricum nu putem face mare lucru) și, mai mult decât să întoarcem și celălalt obraz, e de folos “să răspundem cu cea mai mare bunătate la răul care ni s-a făcut”. Greu când nu doar că ai plecat la mii de km depărtare, dar îți vine în continuare să zbori niște capete. Cu iluzia că tu meriți această libertate și că ar face bine să-și vadă de micimea lor acolo și să te lase în pace. Nu-i de mirare că te critică pentru înfumurare…

Steiner insistă să mă lovească în continuare: “Nu înţelege nimic despre karmă cel ce crede că trebuie să-l lase pe celălalt în seama karmei sale.” Trebuie să ajutăm. La naiba, dar nu am eu destulă treabă cu mine? mă întreb înfigându-mi cu ciudă unghiile în palmă. Ce treabă am eu să-l iubesc pe Gicu după ce că-mi trimite venin zilnic? De ce să-i trimit iubire? Ducă-se. Ok, nu cea mai luminoasă parte a mea are tendințele astea, de acord. Dar e una destul de puternică. Steiner pune sare pe rană în continuare: “Dacă dezvoltăm în noi empatia în sensul cel mai înalt, vom simți îndatorirea de a simți empatie şi când e vorba de invidie şi de minciună. Dezvoltăm astfel în noi un sentiment al solidarității, care cuprinde în el toate sufletele umane.” Ok, Rudy, I got it, mă străduiesc.

Ei, și explică el mai departe despre Christos și despre scopul reîncarnărilor și alte asemeana bazaconii. Vă las și pe voi să citiți aici. Nu-i simplu, dar zău că merită. Dacă nu insistați să vă mințiți. Eu o să insist să vă iubesc. Nu promit să-mi iasă din prima, dar nu mă dau bătută, deși am atâta treabă. (Hai cu empatia aici.)

Despre proteste și alți demoni

Chateau de la hulpe

Aseară, în timp ce în Piața Victoriei se strângeau protestatarii, noi ne plimbam vorbind în șoaptă prin pădure, fără țipenie de om în apropiere, cu copilul adormit în sistemul de purtare, oprindu-ne din când în când să mâncăm mure.

În comuna noastră liniștită poți spune că e comod, că privim evenimentele cu detașare, în confort și siguranță. Și așa este. Mai puțin detașarea. Nu e chiar completă, n-are cum să fie. În Piața Victoriei avem prieteni dragi, în țară familiile.

Noi n-am plecat fugind de ceva, ci am plecat îndreptându-ne spre altceva, am plecat cu un vis, cu intenția de a ne construi o viață fidelă principiilor și valorilor noastre. Am plecat pentru că nu ne simțeam la locul nostru, nu ne integram în peisaj și știam că se poate și altceva, am plecat să experimentăm acest altceva, să ne construim această altă viață.

Din motive obiective, nu am putut fi în țară ieri. Mă întrebam dacă am fi mers la protest toți trei în cazul în care am fi fost în țară, dacă aș fi avut puterea asta și dacă aș fi crezut că este parte din misiunea mea.

Azi-dimineață, urmărind știrile post protest, mi-am adus aminte că în 2005, la primul marș LGBT, mi-am luat aparatul foto și m-am dus să văd, de pe margine, cum se desfășoară marșul. Odată ajunsă acolo și văzând atitudinea oamenilor de pe margine, unii fluturând icoane și răcnind imnul național, alții aruncând cu pietre, alții strigând injurii, mi-am dat seama că locul meu era cu cei care mărșăluiau, că acolo, cu bucuria și iubirea din coloană, eram și eu și inima mea, că și în mine trebuie să se arunce cu pietre dacă e să se arunce în cineva. Nu simțeam nici ură și nici furie la adresa celor de pe margine, care pur și simplu nu erau capabili să conceapă altceva în afara propriei realități. Mi-am dat seama și că nimic nu-i poate ajuta mai mult în acele momente decât exact ceea ce se întâmpla: expunerea la o altă realitate. Așa că am ales să fiu eu însămi și m-am alăturat coloanei de participanți la marș. Un jandarm m-a avertizat că nu e bine ce fac și că dacă am intrat în coloană măcar să nu mai ies. N-am mai ieșit. De atunci, niciodată. Poate așa aș fi pățit și ieri. Iar eu sunt pasională, nu cunosc jumătăți de măsură…

Știți, când eram nefericită în fosta mea căsnicie și îi spuneam mamei că mă gândesc la despărțire, ea mă asculta îngrijorată și încerca sa mă descurajeze:

– Așa sunt toți, Dana mamă, să nu crezi că găsești pe altcineva mai bun.

Pesemne că frica o făcuse să uite că toată adolescența cel mai prețios sfat pe care mi l-a dat în repetate rânduri, a fost acela de a-mi urma inima, în cele mai profunde crize existențiale în care m-am zbătut și despre care puteam discuta cu ea fără teamă pentru că reușise să construiască între noi o relație de încredere bazată pe deschidere și respect.

– Fericită n-o să fii în veci! mă încuraja și tata în discuțiile noastre despre sensul vieții, când îi explicam că pentru mine e important să mă simt împăcată și fericită indiferent de contextul de viață și de deciziile pe care le iau.

– Ceea ce cauți există, îmi răsuna însă adesea în minte și-n inimă, glasul unuia dintre profesorii mei, într-un cu totul alt context de viață. Ce noroc că l-am crezut!

– Tu ești cel pe care îl așteptai, aș mai adăuga la corul vocilor care îmi răsună în minte în momentele de răscruce, deși nu mai știu cine a zis asta.

Așa gândesc foarte mulți oameni: că oricum e greu, că toți politicienii sunt hoți, că nu există alternativă, că n-are rost și că mai bine îți vezi de treaba ta și te mulțumești cu ceea ce ai și stai cuminte la locul tău. “E greu, mamă, e greu!” Nu pot vedea vreo speranță.

Oare toți oamenii ăștia își merita soarta?

Eu cred că este ca într-o căsnicie: dacă crezi că nu există decât soți bețivi, violenți, care nu se implică în creșterea copiilor și în viața de familie, necomunicativi sau afemeiați, care așteaptă să le calci cămășile și să le asiguri alte servicii domestice, soții bârfitoare, profitoare, cheltuitoare, isterice, proaste, curve etc, atunci așa este. Și așa meriți.

În schimb, dacă măcar o parte din tine crede că și altceva este posibil, atunci nu doar că ar trebui, ci cred că ai datoria morală față de tine însuți să creezi acea realitate acolo unde ești, alături de oamenii cu care ești, sau să o cauți în altă parte  până o găsești. Altfel, niciodată nu vei fi mulțumit și vei fi măcinat de regrete la final de viață, în loc să te simți împlinit și recunoscător.

Cred că dacă e ceva ce vreau să-i transmit copilului meu, atunci este asta: ceea ce cauți există. Nu te da bătut niciodată. Vei gasi. Mergi acolo unde este locul tău și clădește-ți viața pe care inima ta dorește să o trăiască. Nu te atașa de ceea ce cunoști deja. Dacă ai un vis, el poate deveni realitate. Doar de tine depinde. Luptă pentru asta până la capăt! Da! Se poate! Tu poți! Din plinătatea inimii tale poți.

Azi-noapte am visat că mă luptam cu un demon. Mă străduiam să-l alung dintr-o casă care nu era a mea, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii care locuiau acolo și care erau mult prea înspăimântați ca să facă ei înșiși ceva. Mie nu-mi era frică și suflam spre el cu multă forță. El se folosea de forța cu care veneam spre el și o absorbea, o înghițea, o inspira și chiar reușea să-mi ia mai multă forță și energie decât proiectam eu voit asupra lui. M-am oprit, mi-am tras sufletul (la propriu), m-am întors către locuitorii casei care stăteau și mă priveau și le-am spus că avem nevoie să găsim o nouă strategie.

Cum ar fi?

Tăcerile noastre ningeau peste o lume mică și prăpădită.

O lipisem laolaltă din bucăți de carton tăiate din cutii vechi, sosite cu cine știe ce colete, cu lucruri comandate de pe net în momente de singurătate și plictiseală, în speranța că ne vor da un sens. Nu ne mai erau de folos și ne-am gândit să ne construim din ele o mașinărie a timpului, în care să ne pitim când afară lucrurile păreau de neacceptat. Și ne ascundeam acolo și ne imaginam că suntem aici și acum și că ne-am găsit. Nu era niciodată așa. Tăcerile, precum spuneam, se așterneau între noi și, din când în când, se porneau de-a valma în avalanșe care ne-acopereau membrele paralizându-le. Erau foarte convingătoare. O vreme chiar credeam că ne este absolut imposibil să ne mișcăm.

Adevărul însă răsărea de fiecare dată, nemilos ca soarele primăvara peste pârtiile de ski. Și gata. Nu ne mai puteam preface, oricât ne străduiam. Adevărul țâșnea din stratul umed și murdar ca brândușele, ghioceii și toporașii. Ne făcea să ne fie dor de ninsoare, de adrenalina de pe pârtii, de nemișcarea de sub stratul gros de zăpadă căzută peste noi. Ne făcea să privim în urmă încercând să salvăm câte ceva, dar neadevărul ne aluneca printre degete ca nisipul și se risipea la picioarele noastre. Cadavrele tăcerilor îngrășau apoi solul pentru ceea ce avea să vină.

Nu vreau să vorbim, continuam să îți spun cu încăpățânare. Obosisem. Din pieptul meu nu mai porneau ramuri tinere, iar când încercai să mă îmbrățișezi palmele îmi alunecau de fiecare dată pe lângă corp, amorțite și reci, precum cadavrele tuturor tăcerilor noastre. Nu, nu vreau, răspundeam de fiecare dată, cu o voce tot mai stinsă, alunecând înapoi în tăcere ca la sfârșitul vieții.

The small blonde and her white dog

Heading home at the end of one of my daily postpartum walks, as I like to call them, I stop at a traffic light and wait for it to go green before I can cross the street. Next to me another woman stops, carrying her dog – a small, white, fluffy and very energetic animal. I look at it and smile. I think it smiles back.

“Each with her own baby”, she says in a loud, high pitched voice, looking at my boy all tucked in the wrap on my chest, under the winter cover.

“He’s so cute”, I reply trying to assure her I’m not judging, but simply admiring.

She’s a short, small blonde, wearing bright pink lipstick, dark sunglasses and a ponytail. Her outfit is all black – hooded parka, shiny tights and platforms. The kind of woman tall women typically hate and the kind that typically hates tall women.* The kind insecure men typically prefer because it makes them feel big and strong.**

The small blonde and her small, white dog spring forward as the light goes green and then briefly stop on the other side of the road so that the dog is released from its owner’s arms and they continue their quick walk down the narrow sidewalk, beside the crazy traffic (which I manage to ignore most of the times and imagine it’s a waterfall or the sea on a stormy day).

The next day, as I’m walking out of our apartment building, I hear footsteps coming from the elevator behind me so I stop and hold the front door, waiting for the steps to approach. When I turn around, I see the blonde and her white dog. We say hello and then they quickly walk past me. But as the couple gets to the warden’s kiosk, the warden quickly comes out and stops them:

“One for you and one for the doggy”, he says handing the small blonde two candies. “They’re sugarless”, he adds as she thanks him and puts the candies in her coat pocket.

During their short conversation, the white dog raises one of its hind legs and pees on the wall next to the warden’s door. They both pretend not to see it and the warden goes back inside his kiosk, careful not to step in the dog’s urine, while the small blonde and her white dog walk away.

Once again I am left behind, feeling like a whale carrying her calf – calmly and quietly floating in the blue vastness, slow and steady, witnessing everything, taking it all in and releasing it all, lacking the motivation to speed up, deeply sunk in our meditative wisdom. We seem as old as the world itself.

*Since most women typically hate other women, for various reasons that escape logic and defy reason, but are typical of the misogynistic, patriarchal, consumerist society that educates them to compete. God forbid they should form a powerful sisterhood. (That sounded so bitterly feminist, didn’t it?)

**Since most men (around here, at least) are typically educated to try to seem bigger and stronger than they truly are and pair up with weaker specimens of the opposite sex so as to dominate, use and abuse, instead of aiming for a real partnership, on equal terms. (Is it just me, or did that sound even more bitterly feminist?)

3 months old today, the love of my life…

Your feet bear the promise of freedom
as I rest my lips on them.
They carry so many stories of faraway journeys,
some of them that have passed,
others that will come to pass.
What roads will they roam?
And will they bring you back to me?
We have the same birthday,
my dear time traveler,
35 years apart.
Meet me again. And again.

baby feet

Related posts:

Run, Forrest, run!

baby

A teenage boy wearing thick glasses, no jacket over a thin white blouse and flip flops over his grey socks is feeding bread from a plastic bag to the seagulls on the river bank. He tears big pieces of the soft loaf and throws them in the air, pausing from time to time to take hungry bites himself.  When both the boy and the birds finish their lunch together, he folds the plastic bag and hides it in his fist before shoving it in his trousers pocket and crossing the street, disappearing among the old houses on the other side of the road. My baby is sound asleep against my chest, tucked in the elastic wrap and I can feel his warm breath against my skin. I stop in my walk to watch the scene. I know it’s one of those moments that are going to turn into lasting memories and stick with me for a long while.

Just like my midwife’s coffee scented breath in the wee hours of the morning as she’s blowing softly on my face during labor, while I’m feeling my baby’s head with my fingertips before he finally comes out later.

Or his heart pounding like a racing horse’s under that pink flowered tree in the park, as he pulled me closer and closer, giving me long kisses before allowing a short distance between our mouths and resting his eyes on my lips while uttering the question he’d been rehearsing so many times. It was a cool evening after a rainy day this spring and I felt like peeing.

Or seeing that second line on the pink test at 4 am on March 8, sitting on the toilet in his bathroom and trying to live through the next day as if everything hadn’t completely changed forever.

Or his warmth when I cuddled in his arms on our first night together and my chest exploding from the incredible heat as he so full of himself assured me: “Relax, I am here for you.” Back in Harmony street, early December…

Or sitting in my seat on the bus taking me from Konya to Cappadochia, my dark red fingernails matching the fresh bruises on my face, and the whiteness of the skin on my neck reflected in the clean window. November 1, last year.

Or landing in Cambodia in such perfect darkness that night in February last year, my 85 year old Swiss friend sitting beside me, a long saliva string with sparkling beads hanging from the corner of his mouth all the way down to his shirt, while I’m struggling with such a strong combination of anxiousness, curiosity and fear.

Or that rainy evening in March last year, landing in Istanbul to meet a beloved friend on her birthday after a delayed flight. Looking for flowers and cake in the airport and ending up with a huge lolly pop in my hand as I’m walking up to her in that impressive crowd in the Ataturk airport to surprise her from behind. Her smile and her tight hug bringing back old feelings of guilt.

Or coming out of the shower, wrapped up in that white towel, water still dripping from my hair down my bare shoulders, and seeing that silver mist fill up that shabby candle lit hotel room in Istanbul where I stayed for a whole week a month later. “My happy time”, as my Syrian friend called it. “You’re happy, Dana”, he explained, “that’s why you see this fog in the room. It’s called happiness.”

Or crossing that bridge lined with flower pots somewhere in Cluj in the summer of 2015, construction noise filling up the area and dust sticking to the skin on my feet, my sandals getting sweaty on the hot asphalt.

Or a particular evening in August two years ago while carrying stuff on my bike from my former home when I moved in Harmony street and I heard this little girl say: “Look, mom, the lady is going on holiday!” and I felt she was making such an accurate description of my situation in spite of the distance between us.

Or that morning back in my former home, probably in the spring of 2015, folding laundry and sprinkling it with warm, fresh tears on the stretched out couch in the living room where I’d just spent my first night alone, out of the bedroom. “This is so damn hard”, I told him, “Help me”. “Do you want me to help you stay or help you leave?” he asked picking up a T-shirt, tears rolling from his eyes down his cheeks and crossing paths on his chin, making it shiver uncontrollably.

Or that narrow road in Crete about ten years ago, after dinner in that beach tavern where those Greeks suddenly spoke no English at all when they brought us our overcharged bill. The day was losing strength as night was closing in, and so was I losing respect for the man driving next to me.

Or that creepy studio I lived in for a few months when I finished university, with its dirty armchair by the balcony door, where he sat, legs spread, arms resting in his lap, lowered chin and faint voice. That “I don’t love you anymore” that threw me out of my own life like a dog kicked out of a yard when its people are tired of it.

Or that “I love you!” spoken to me as if it were a huge and painful problem, sitting at the desk in my room back in my home town, while I was still in high school. I didn’t know how to answer that, so I closed my eyes and hugged him and just copied a detached attitude I’d seen was successful and repeated what someone else had said to me not long before: “What am I going to do with you?”

And so many others, like a big box with a wide selection of pralines – different sizes, shapes and flavors. I wonder if Forrest Gump had a similar perception when he remembered “My mom always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”

PS Yeah, that’s me in the photo.

And absolutely adorable

baby in wrap

Late autumn is the season of death. I can very well remember my previous deaths. Caring for a baby this autumn is a totally new way to die. The best one so far, I’d say. You truly have to kill whoever you used to be. The new you needs none of your former selfish endeavors. The new you has no time to waste. The new you is just happy to be of service.

I’ve read some of my former writing pieces and I wonder if I’m ever going to be that good again, if ever again I can focus on something else than diapers, breastfeeding and the lack of intimacy in what used to be a (more or less) romantic relationship. And still, as I’m writing this, I feel it’s not entirely accurate. It’s just that I’m going through changes and until the storm has settled I cannot find my new voice (too much noise to hear myself write). Old structures are falling, new ones are being erected and all this time I’m taking long good looks in the mirror.

“Look at you”, a friend says when she comes to visit, “You don’t even look like you’ve given birth! You’ve lost so much weight!”

And yes, that’s so comfortable. I put on very little weight during pregnancy and in the first few days after delivery I quickly went back to my pre-pregnancy weight. I do feel somewhat attractive, but still feel my whole body is just being used by this growing creature, losing its former glory and attractiveness. Nevertheless, it has gained tremendous force trough birth, I think. And a newly found respect for its wonderful strength and endurance.

“You’ve really got someone now, you’ll never be alone again”, she continues as we’re walking out of a shop late in the afternoon, in the noise of the crazy rush hour traffic.

Then what’s with the lump I keep feeling in my throat? What’s with the chest pain? What’s with the longing? I wonder… There must be something wrong with me. Where is my beloved? Who am I still waiting for? What/ who is still missing from my life?

It’s nothing, love, it’s just baby blues. Yes, again… You should be glad it’s not postpartum depression, my inner shrink goes off as soon as I’m quiet again.

Fuck it, I break out. I’m tired of this. Fix me already! Am I not over this already? I’m getting bored of this shit. I feel too much.

I decide to end my blog post here, but I open my pdf copy of Forty rules of love at page 300 (I decide it’s the number for October 30, my and my son’s birthday) to see what Elif has to say about it:

“The town had finally gone to sleep. It was that time
of night when even the nocturnal animals are reluctant to
disturb the reigning peace. It always made me both
immensely sad and elated to listen to a town sleep,
wondering what sorts of stories were being lived behind
closed doors, what sorts of stories I could have lived
had I chosen another path. But I hadn’t made any
choice. If anything, the path had chosen me.
I remembered a tale. A wandering dervish arrived
in a town where the natives didn’t trust strangers.
Go away!” they shouted at him. “No one knows
you here!
The dervish calmly responded, “Yes, but I know
myself, and believe me, it would have been much
worse if it were the other way round.”
As long as I knew myself, I would be all right.
Whosoever knows himself, knows the One.
The moon showered me with its warm glow. A light
rain, as delicate as a silk scarf, began to fall on the
town. I thanked God for this blessed moment and left
myself in His hands. The fragility and brevity of life
struck me once again, and I recalled another rule: Life
is a temporary loan, and this world is nothing but a
sketchy imitation of Reality. Only children would
mistake a toy for the real thing. And yet human
beings either become infatuated with the toy or
disrespectfully break it and throw it aside. In this
life stay away from all kinds of extremities, for they
will destroy your inner balance.
Sufis do not go to extremes. A Sufi always
remains mild and moderate.

As I’m bouncing on the fitness ball with him in my arms at 3 am this morning, I’m going through my memories of labor again. He’s one month old today. I take one more look at him and all my complaints fade in the face of his perfection.

October is my favorite month

“Come here, stand like this, closer to the lady, yes, I want your hand here, good, lower the bouquet, smile, yes, now a little kiss, hold it, hold it, ok, now here, like this…” the ‘military’ lady at the city hall is directing everything so that she can take “just a few pictures, not many, just a few!”

As soon as we get inside the marriage room, she takes over and informs us she’s going to take photos of us whether we like it or not.

“It’s ok”, I try to stop her, “we already have our own photographer, so it’s not necessary, thank you.”

“That’s why I’m telling you it’s just a few photos, not many, and it’s gonna cost you just 100 ron, not more.”

We later laugh when we remember her, in her military style, giving us orders about how to stand, where to look, when and how long to kiss for the camera. Eventually, her photos didn’t turn out bad at all, though. But the military lady’s style is in such a sharp contrast to our dear friend’s, who’s actually a lawyer and took a day off from her office so that she could be with us and give us this wonderful gift of taking our wedding pictures in such a loving, soothing and embracing manner! And she’s a very talented photographer, indeed!

Oh, I got married, yes. It happened on a perfect Indian summer day, 17 October, in our 37th week of pregnancy. Only 7 guests (what a number!) – our parents, our godparents and the very good friend who took photos. I’ve always had a special connection to number 17… And it was one of those days when you are so happy and truly believe nothing can ever go wrong again, everybody seems friendly, you feel great and look your best standing up tall in your pink shoes matching the pink flower in your hair and the rose bouquet in your hand and basically can’t stop smiling.

He proposed in May, under a very special tree, with pink flowers grown right on its bark, in a garden where we often used take long walks. My ring has a small emerald stone, embraced by a loose silver knitting. We’ve been through so much since May and it does feel as if the relationship had to grow and ripen until autumn so that we could take the big step. I didn’t feel fearful at all, which is such a blessing after so much inner turmoil, anxiety and so much questioning.

Not bothered by other people’s expectations and projections, I am enjoying the freedom and confidence a higher level of maturity brings. Having gone through a lot of comparing and feelings of inadequacy, getting the urge to run away so many times, I feel stable now, I feel like I’m right where I’m supposed to be, where I have chosen to be, with my new partner, taking a new name that I love, living in a new house that we’re making into a home, wearing new clothes and new shoes, on a brand new day, in my brand new life. Exactly what I was dreaming of.

Nothing is what it used to be. Before the wedding day a lot of memories from my past lives visited and even haunted me for a while, making me nostalgic, sad and even regretful at times. It felt as if all the past ghosts wanted to visit and say goodbye before I stepped over the threshold and into my new life. No, the whole thing was not just a formality (as I initially thought it might come down to).

When we first stepped into the church, exactly one month and a day before the wedding, I knew that was it – we’d found the place. It was a beautiful Saturday morning, still quite warm, and we had an ultra sound appointment at the medical center next to the church, on the same street as the university I attended more than ten years before. The receptionist told us the doctor was late, so we went out and decided to visit the church. Such a pleasant, quiet and warm atmosphere! When the priest – white haired, kind, smiling and sociable, probably in his late fifties – came out and gave us a brief introduction in the history of the church (dating since the late 1700s), I was sure.

Among other fascinating pieces of information, he tells us it’s the only church where a woman has ever been allowed to preach in the orthodox church – Olga Greceanu, who also painted part of the church. It’s my church, I’m thinking, feeling happier and happier about the discovery. “When I first entered the church, more that twenty years ago, I just knew this was my church.” the priest adds, and I know for sure he’s one of my kind. Which later proves right, as he performs the wedding ceremony and then comes out of the church with us to tell us more stories and we are all amazed at so many coincidences, which make us exclaim one more time: “It’s such a small world!”

I was happy my parents were there, although I admit the thought felt a bit irritating in the beginning. Their presence, with their warm smile and affection, their hearts pounding and palms sweating, their discretion and decency, their respect, strong support and warm love – everything made me feel I am so lucky to have them as my parents, despite the more difficult childhood years and the conflicts we’ve had. It all melted away in the light of new love and newly found common ground – a magical place where I felt our hearts met.

This week, the 38th week, I’m feeling slower and I’m getting tired more easily. It’s an interesting feeling – not being able to rush. Slowing down always brings me closer to myself, helps me become more aware of my breath, the sensations in my body and my thoughts. I notice the rush around me as I’m walking in the street and I’m feeling so lucky to be in a totally different world. It’s as if I were the center of the tornado sometimes. Still and heavy, a pregnant whale floating in the vastness of the ocean casting its waves on faraway beaches. Sometimes the heaviness of the belly or the sudden baby kicks hurt, but they’re still so beautiful. Well, a whale is luckier since she doesn’t have to take toilet trips every two hours (be it night or day), like I do… I’m still feeling so beautiful, in spite of the heaviness.

On the other hand, the nesting instinct (of which I used to think was a mere marketing invention or at best a pretext for bored housewives) having taken over me, I can’t stop making preparations, although I know the best way to spend this time is simply to rest… “Maybe you can find the time to stop and enjoy the last week you’re carrying your baby inside you… It’s a miracle you have there.” a friend writes and I decide to follow her wise advice.

So… I’ve made lamps for the entire house, a felt and wool raining cloud to hang over the changing table, I modeled angel wings and houses out of clay and started planning Christmas gifts and decorations (the earliest I’ve ever started preparing for Christmas.!), I’ve sewed a felt ball and stuffed it with wool for the baby to play with, washed all his clothes, of course, ordered the closets, drawers and shelves…

And so much more. I keep thinking after I finish preparing, we can just relax, take naps, cuddle and enjoy the nest. And that after the baby comes, we can focus on him and not worry about anything else… I know it doesn’t really work like that, but that’s what I’m dreaming of.

You know, I’ve discovered that even when you are in charge of your own time and you can set your own rhythm and schedule, if you’re used to being busy, then you’ll be busy all the time, you’ll always have a long to do list you just can’t get to the bottom of because every day you add more and more tasks to it. I feel like laughing at myself for that, but still cannot help overdoing it. And walking long distances, which still feels great.

taking long walks in the third trimester of pregnancy

My birthday is coming up this Monday, so I’m evaluating the time since my last birthday and find it amazing! It’s been the year with the greatest changes ever! But this is for another blog post, coming up soon unless the baby decides to come out sooner that that. By the way, I expect birth to be the most amazing experience ever, intense and smooth and also funny (why not?) and moving and rewarding. Oh and then Christmas as a new family… I’m feeling so grateful for such precious gifts!

PS Photos of the big day (taken by our friend) are still on their way.