Plouă mărunt

Plouă mărunt deja de mai bine de o săptămână și stropii mici răpăie cuminți pe acoperiș. Ploaia se aude ca o pisică imensă torcând molcom. Copilul mic se strânge în cuibul pe care corpul meu încovoiat i-l așterne. Copilul mare mă caută cu palma și căldura degetelor lui zăbovește pe brațul meu. Ușor-ușor, palma i se-nmoaie și alunecă, prăbușindu-se lângă spatele meu. Aud respirația caldă a tatălui lor îmbrățișându-ne pe toți trei.

Închid ochii. Copilul mic îmi frământă ușor sânul în somn. Buzele i se desprind și-apoi mă caută din nou. Îi sărut fruntea și mă odihnesc o vreme acolo, în sărutul acela, în momentul acela, în mirosul lui de bomboane de lapte cu sare. Mă afund în această clipă care se dilată și mă cuprinde ca o burtă în care mă odihnesc.

Văd dealurile verzi ale copilăriei mele, copacii înalți legănându-se, vârfurile albe ale munților. Moliciunea ierbii îmi primește talpa și glezna, iar vârfurile firelor îmi gâdilă pielea gambelor, desenând drumuri peste drumuri peste drumuri. Cântecul neîncetat al greierilor și zumzetul albinelor umplu tot spațiul minții. Și mă afund în iarba parfumată și alerg și simt aerul acela infinit umplându-mi plămânii. Peste zumzetul gâzelor din iarba dansând se iscă vântul în crengile copacilor, aud scârțâitul unui trunchi înalt și un cal nechezând. Mă las pe spate, cu brațele deschise și privesc cerul, în libertatea lui măiestuasă.

Mi-e dor de mama și de mirosul ei discret, pudrat, fragil. Mi-e dor de mâinile bătătorite ale bunicii. Mi-e dor de tata și de-mbrățișarea lui strânsă, mereu grăbită. Mi-e dor s-ajung acasă. Mi-e dor să mă primească.