De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Salutări din tărâmul primăverii eterne

La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!

Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.

În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.

Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:

new year resolutions

Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.

Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.

Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.

E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.

Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.

Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!

Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.

Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.

Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!

Mămicenie, invidie și antroposofie

– Lucrați? ne întreabă Monique, vecina de peste drum. (Soția lui Achilles, comerciantul de vin. Au amândoi peste 70 de ani și nu au copii. “Încă”, spune el.)
– Soțul meu, îi răspund. Eu sunt în concediu de maternitate cu bebelușul.
– Deci lucrați amândoi, răspunde ea zâmbind.

În cele mai multe dimineți și în unele seri la noi în casă miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Tot cam în fiecare zi a mâncare: legume, pește, brânză și fructe în combinații pe care le pun la cale ca un pictor când își împrietenește culorile unele cu altele după ce și-a pregătit pânza.

O parte din familie crede că mutarea în Belgia este pentru mine un fel de vacanță în care pierd și eu vremea cum pot și, în general, mă plictisesc plimbându-mă de colo până colo. Cred că doar cine nu are copii sau cine nu și i-a crescut el însuși poate crede asta. Până nu demult mă deranja foarte tare această părere. Deși conștientizam de la bun început că fiecare judecă după propriul nivel și după cât îl poate duce capul, tot îmi venea să tai niște capete.

O altă părere care m-a înfuriat a fost că aș avea nevoie de cineva care să stea cu copilul meu cât timp eu “fac treabă”, dacă tot insist eu că am o grămadă de lucruri de făcut și nu am timp să mă plictisesc. Când am auzit, m-am gândit că poate mai degrabă aș avea nevoie de cineva care să facă treabă în timp ce eu stau cu copilul meu. Că doar asta este, de fapt, singura treabă pe care ar trebui să o am, fiind mama lui. Doar că mi-am dat repede seama că ar fi un aranjament care nu m-ar face deloc fericită și care, mai mult, n-ar fi nici sănătos pentru mine sau pentru familia mea.

Eu nu gătesc pentru că trebuie, pentru că așa m-ar fi învățat mama, pentru că asta ar aștepta soțul sau pentru că, doh, trebuie să și mâncăm. Gătesc pentru că mâncarea nu e doar o materie care îți potolește foamea, ci pentru că te hrănește. Nu mă gândesc că, de foame acolo, o să mănânce orice îi pun în față, ci mă străduiesc ca ceea ce pregătesc să fie bun și să arate bine. Pun acolo energia mea, iubirea mea, grija mea, creativitatea mea, pasiunea mea, iubirea mea pentru viață și recunoștința pentru pământul ăsta atât de darnic cu noi.

Copilul meu nu stă singur și plânge în timp ce eu gătesc. E cu mine, fie în locul de joacă, fie în scaunul de luat masa, fie în sistemul de purtare. Îi povestesc și îi arăt ce fac și ce ingrediente folosesc, îi cânt, îi dau să ronțăie câte ceva sau să se joace cu tacâmurile lui. Simte toate mirosurile și vede toate culorile și formele și e martor activ al procesului prin care ia naștere hrana familiei noastre. Bine, uneori doarme și atunci gătesc în șoaptă.

La masă aprindem o lumânare dacă e răcoare și mâncăm înăuntru, dar, dacă afară e frumos, mâncăm în grădină. Așteptăm ca toți trei să avem mâncarea în față și să fim pregătiți să mâncăm, ne urăm poftă bună și ne bucurăm de acest timp împreună în care ne hrănim nu doar trupurile. Rămânem cu toții așezati până fiecare termină de mâncat, mulțumim pentru masă și tot împreună strângem. Dacă suntem cu toții acasă, atunci cu toții gătim și pregătim masa. Ne exprimăm plăcerea, aprecierea și bucuria pentru hrana primită. E adevărat că uneori ne grăbim să mâncăm dacă piticul dă semne că nu-și va petrece prea mult timp la masă și e adevărat că nu ne iese mereu să mâncăm, așa cum le spuneam copiilor la grădiniță, ca niște prinți și prințese – stând drepți, fără să sorbim supa, fără să uităm de noi cu ochii în farfurie, folosind tot arsenalul de luat masa după regulile bunelor maniere. Dar ne străduim. Pentru că știm că asta transmitem mai departe.

Și e adevărat și că piticul aruncă cu mâncare peste tot și și-o întinde peste tot, inclusiv în cap. Se joacă, cercetează, descoperă – texturi, mirosuri, gusturi și gravitația. După fiecare masă trebuie spălat și schimbat și locul unde am luat masa curățat, la fel și scaunul de luat masa. Da, de 3-4 ori pe zi. În fiecare zi. De multe ori cu el în brațe. Știu, e mare și greu.

Nimic din toate lucrurile acestea nu se face pocnind din degete, necesită timp, efort, disciplină și energie. Și nimic nu este o corvoadă. Nu avem părinți sau bunici aproape care să ne ajute pentru că așa am ales noi. Iar aici se pare că sunt oameni care și de doi ani caută pe cineva care să le facă menajul, așa că deocamdată ne descurcăm noi. Sunt sigură că, deși nu e simplu cu un copil, e mult mai simplu decât cu doi, trei sau mai mulți. Dar și că, deși ar fi double trouble, ar fi și double fun și double love.

Da, am trăit ani lucrând 12-13 ore pe zi, cu o grămadă de oameni, m-am plimbat dintr-un loc într-altul kilometri, am gândit planuri, strategii, materiale de curs, teste, evaluări, rapoarte, am participat la ședințe, întâlniri, cursuri. Am făcut o facultate și un master și nenumărate cursuri. Credeam că o să am mai mult timp de citit și de scris în perioada asta. Nu am. Poți spune că nu-i simplu să treci de la o astfel de viață la una de schimbat scutece, gătit pentru o familie și pus la rând o casă. Și nu e. Dar e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Și mai mult decât atât, e ceea ce am ales și ceea ce aleg în continuare în fiecare zi.

Pare viața perfectă? Chiar e. Pentru că e cea pe care, repet, am ales-o. La fel cum fiecare alt om are tot viața perfectă. Pentru că e, ați ghicit, cea pe care și-a ales-o. Puteți spune că nu, eu nu am ales viața asta, că uite, diverse circumstanțe m-au adus aici. Poate că nu vă mai aduceți aminte, dar la un nivel mai înalt, asta ați ales. Pentru că exact ceea ce experimentați acum, în fiecare clipă, vă e de cel mai mare folos pentru evoluția proprie.Când se deschide o portiță de schimbare, minunat, înseamnă că e momentul pentru o schimbare.

De ce, atunci, am invidia pe cineva pentru viața pe care o are? În perioada aceasta mă preocupă subiectul invidiei și tot cercetez, observ și analizez. Rudolf Steiner (un ciudat clarvăzător care a pus bazele antroposofiei – știința spiritului, pe care se bazează și pedagogia Waldorf) tratează în aceeași conferință subiectul invidiei și subiectul minciunii, în context karmic. (Despre karmă dați și voi o căutare pe Google să vă scoată din ceață, dacă e cazul. Ah, și dacă nu credeți în karmă și reîncarnare, ghinion, că nu e nevoie să credeți în ele ca să existe.)

Așa… Și el zice că invidia și minciuna sunt la polul opus empatiei, pentru că atunci când invidiem și mințim pe cineva nu prețuim sâmburele de divinitate din el. Și că invidia ține de cel mai profund egoism al omului, nefiind în stare să se bucure de nivelul pe care un seamăn al lui l-a atins.

Iar minciuna, spune el, e asemănătoare în felul în care îi separă pe oameni, fiind în viziunea lui chiar o crimă la adresa a ceea ce îi leagă pe oameni, a adevărului care este valabil pentru toți oamenii. În fine, și explică el foarte pe larg și frumos despre forțele care alimentează aceste două defecte ale oamenilor și despre faptul că aceste defecte, odată ce începi să lupți împotriva lor, se manifestă în viața omului sub niște măști.

Așadar, învidia se manifestă sub formă de critică. Și omul se amăgește că el are o minte brici și o privire clarisimă asupra lumii și de aceea vede defectele despre care vorbește obiectiv. De exemplu, o invidiez pe Lenuța că are țâțe mari și o critic că, totuși, par cam lăsate. Sau că are nasul mare. Sau că e cu nasul pe sus. Sau că n-o duce capul. În fine, ați prins ideea, găsesc eu ceva pentru care să o critic. E interesant să ne uităm pe cine și pentru ce criticăm, e interesant să scormonim ce e dedesubt. Mă rog, asta dacă nu ne place să ascundem mizeria sub covor.

Eu, de exemplu, mărturisesc că-mi invidiam partenerul de viață pentru ceea ce vedeam ca fiind libertate de mișcare (drumul până la gară, naveta cu trenul, timpul pentru meditație, citit sau stat aiurea pe net, socializarea cu colegii, timpul de ieșit la plimbare sau în parc în pauza de prânz) în contextul în care eu 24/7 sunt la dispoziția piticului și singurul timp fără el e tot cu el, cu o ureche ciulită să aud când se trezește. (Să ne înțelegem, nu-mi doresc cu adevărat să fie altfel.) Așa că-l criticam pentru te miri ce – că nu-mi răspunde suficient de rapid la mesaje, că nu înțelege stările prin care trec (nu că ar avea cum, e un cocktail de hormoni pe care trebuie să-l experimentezi ca să știi cum e, dar de străduit se străduiește) și mai găseam și altele, că de idei nu duc lipsă. Pentru el ceea ce eu priveam ca fiind libertate de mișcare este și o sursă de stres și de oboseală, dar nu mă interesa prea mult acest aspect, prea preocupată fiind de propria-mi poveste.

Ei bine, și Steiner explică foarte frumos ce se întâmplă când învingi un astfel de defect, de ce este el înlocuit și cum se manifestă oamenii în noul context, cum se confruntă cu efectele și consecințele experiențelor trecute. Și mai spune el că ne naștem printre oameni pe care i-am mințit, criticat, invidiat. Și că atitudinea corectă când observăm asta în jurul nostru este iertarea și iubirea. (Ce surpriză, nu? La naiba, de ce-o fi așa de greu?) Iubirea este un remediu cu o forță vindecătoare imensă, explică el. Și că asta e ceea ce putem face pentru ceilalți (că pentru noi înșine oricum nu putem face mare lucru) și, mai mult decât să întoarcem și celălalt obraz, e de folos “să răspundem cu cea mai mare bunătate la răul care ni s-a făcut”. Greu când nu doar că ai plecat la mii de km depărtare, dar îți vine în continuare să zbori niște capete. Cu iluzia că tu meriți această libertate și că ar face bine să-și vadă de micimea lor acolo și să te lase în pace. Nu-i de mirare că te critică pentru înfumurare…

Steiner insistă să mă lovească în continuare: “Nu înţelege nimic despre karmă cel ce crede că trebuie să-l lase pe celălalt în seama karmei sale.” Trebuie să ajutăm. La naiba, dar nu am eu destulă treabă cu mine? mă întreb înfigându-mi cu ciudă unghiile în palmă. Ce treabă am eu să-l iubesc pe Gicu după ce că-mi trimite venin zilnic? De ce să-i trimit iubire? Ducă-se. Ok, nu cea mai luminoasă parte a mea are tendințele astea, de acord. Dar e una destul de puternică. Steiner pune sare pe rană în continuare: “Dacă dezvoltăm în noi empatia în sensul cel mai înalt, vom simți îndatorirea de a simți empatie şi când e vorba de invidie şi de minciună. Dezvoltăm astfel în noi un sentiment al solidarității, care cuprinde în el toate sufletele umane.” Ok, Rudy, I got it, mă străduiesc.

Ei, și explică el mai departe despre Christos și despre scopul reîncarnărilor și alte asemeana bazaconii. Vă las și pe voi să citiți aici. Nu-i simplu, dar zău că merită. Dacă nu insistați să vă mințiți. Eu o să insist să vă iubesc. Nu promit să-mi iasă din prima, dar nu mă dau bătută, deși am atâta treabă. (Hai cu empatia aici.)

Ce pot să spun după primele două zile în Belgia

Grădina in Belgia

  • Zilele sunt lungi; poate o diferență de o oră pare puțin, dar mie mi se pare  mult și e ciudat să-l culcăm pe pitic când soarele e încă sus pe cer și păsările cântă. Ne străduim.
  • Încă suntem zăpăciți de oboseală și oarecum plutitori după maratonul din ultima lună în România. Deci habar nu avem care lucru pe unde e și uităm pe unde am pus obiecte mai mult sau mai puțin importante, cum ar fi portofelul cu acte și bani. Ceea ce ne cam dă palpitații. O să ne revenim.
  •  E incredibil de cald și ne place. Știm că n-o să țină.
  • Deci nici picior de melc. Deocamdată.
  • Podeaua reședinței temporare scârțâie așa de tare încât se aude pasul apăsat al mâței. E tulburător.
  • Colocatarii din reședința temporară cred că ne urăsc. I-am invadat. Când nu se aude mâța cea nebună, se aude piticul chirăind sau râzând. Plus că ne continuăm obiceiul de a face pâine și kefir, deci am cucerit și bucătăria. Ei aveau oricum doar băutură în frigider. Serios. Doar.
  • Apropo de mâță, după ce toată viața ei a trăit în apartament și, da, s-a mutat de câteva ori, a călătorit acum 2000 km și o zbughește în curte de câte ori i se ivește ocazia. Problema e că trăiește încă după ora din România și începe să miorlăie de la 4 dimineața. Oare sunt o persoană îngrozitoare dacă mă gândesc s-o eliberez în semi-sălbăticia de aici? Am adus-o să trăiască aventura vieții ei, acum, la venerabila vârstă de 14 ani.
  •  Nimic despre prețuri, încă transformăm. O să ne treacă.
  •  Belgienii spun “Voilà!” cel puțin o dată în fiecare propoziție. Un fel de “no” ardelenesc. E contagios.
  • Există aici o mare pasiune pentru vin. Sunt și dealeri locali. Avem unul peste drum de noua casă. Drept urmare, de unde eram hotărâtă să alăptez până la majoratul piticului, am început să contemplu înțărcarea. 8 luni și o săptămână ar trebui să fie de ajuns.
  • Am mari îndoieli că ne vor ieși planurile de izolare. Lumea pare sociabilă. Tot Suedia ne tentează.
  •  Până la 18 ani am locuit într-un oraș mic. Apoi 17 ani am locuit în capitală. Și tocmai m-am mutat acum la sat. Încă nu m-am hotărât dacă este un upgrade sau un downgrade.
  • Bruxelles pare un fel de București ceva mai mic. Traficul e cam la fel. Mai multe clădiri vechi și frumoase, totuși, semn că Ceaușescu was not here. Și e mai verde, da.
  • Cea mai bună mâncare mâncată aici până acum, în afară de cea produsă în regim autonom, a fost thailandeză.
  • Ne simțim foarte aproape de multe locuri și țări faine. Nu-i rău deloc.
  • E un sentiment ciudat că am venit aici să stăm, nu să ne plimbăm și să plecăm, așa cum mă obișnuisem să fac dintotdeauna.
  • Primim în continuare oferte de joburi prin diverse țări. Asta ne dă un sentiment de libertate nemaiîntâlnit. O să ne țină.
  • Da, mă, îi fain.
  • No, azi merem la mare.
  • Atât. Voilà!

PS Poza e din grădina reședinței temporare. Era seară. Mă rog, cât de seară putea fi…