And absolutely adorable

baby in wrap

Late autumn is the season of death. I can very well remember my previous deaths. Caring for a baby this autumn is a totally new way to die. The best one so far, I’d say. You truly have to kill whoever you used to be. The new you needs none of your former selfish endeavors. The new you has no time to waste. The new you is just happy to be of service.

I’ve read some of my former writing pieces and I wonder if I’m ever going to be that good again, if ever again I can focus on something else than diapers, breastfeeding and the lack of intimacy in what used to be a (more or less) romantic relationship. And still, as I’m writing this, I feel it’s not entirely accurate. It’s just that I’m going through changes and until the storm has settled I cannot find my new voice (too much noise to hear myself write). Old structures are falling, new ones are being erected and all this time I’m taking long good looks in the mirror.

“Look at you”, a friend says when she comes to visit, “You don’t even look like you’ve given birth! You’ve lost so much weight!”

And yes, that’s so comfortable. I put on very little weight during pregnancy and in the first few days after delivery I quickly went back to my pre-pregnancy weight. I do feel somewhat attractive, but still feel my whole body is just being used by this growing creature, losing its former glory and attractiveness. Nevertheless, it has gained tremendous force trough birth, I think. And a newly found respect for its wonderful strength and endurance.

“You’ve really got someone now, you’ll never be alone again”, she continues as we’re walking out of a shop late in the afternoon, in the noise of the crazy rush hour traffic.

Then what’s with the lump I keep feeling in my throat? What’s with the chest pain? What’s with the longing? I wonder… There must be something wrong with me. Where is my beloved? Who am I still waiting for? What/ who is still missing from my life?

It’s nothing, love, it’s just baby blues. Yes, again… You should be glad it’s not postpartum depression, my inner shrink goes off as soon as I’m quiet again.

Fuck it, I break out. I’m tired of this. Fix me already! Am I not over this already? I’m getting bored of this shit. I feel too much.

I decide to end my blog post here, but I open my pdf copy of Forty rules of love at page 300 (I decide it’s the number for October 30, my and my son’s birthday) to see what Elif has to say about it:

“The town had finally gone to sleep. It was that time
of night when even the nocturnal animals are reluctant to
disturb the reigning peace. It always made me both
immensely sad and elated to listen to a town sleep,
wondering what sorts of stories were being lived behind
closed doors, what sorts of stories I could have lived
had I chosen another path. But I hadn’t made any
choice. If anything, the path had chosen me.
I remembered a tale. A wandering dervish arrived
in a town where the natives didn’t trust strangers.
Go away!” they shouted at him. “No one knows
you here!
The dervish calmly responded, “Yes, but I know
myself, and believe me, it would have been much
worse if it were the other way round.”
As long as I knew myself, I would be all right.
Whosoever knows himself, knows the One.
The moon showered me with its warm glow. A light
rain, as delicate as a silk scarf, began to fall on the
town. I thanked God for this blessed moment and left
myself in His hands. The fragility and brevity of life
struck me once again, and I recalled another rule: Life
is a temporary loan, and this world is nothing but a
sketchy imitation of Reality. Only children would
mistake a toy for the real thing. And yet human
beings either become infatuated with the toy or
disrespectfully break it and throw it aside. In this
life stay away from all kinds of extremities, for they
will destroy your inner balance.
Sufis do not go to extremes. A Sufi always
remains mild and moderate.

As I’m bouncing on the fitness ball with him in my arms at 3 am this morning, I’m going through my memories of labor again. He’s one month old today. I take one more look at him and all my complaints fade in the face of his perfection.

She was everybody’s darling

fullmoon16sept16

tshirtparty16sept16

 

“I wonder… Why did you write that with the end of the world?”
“That it’s the end of the world as we know it?”
“Yes, that’s it!”
“Well, isn’t it. I sure hope it is…”
“What do you want this full moon to change?”
“Everything…”

PS The lower part of the T-shirt is self-made, while the poem is a collaborative writing piece by Bea, Andreea, Moni, Ilinca and me. Ilinca is eight years old and wrote the last line. The title is the image on top and the lines were written one by one, without any of us seeing what the others wrote. We just uncovered the whole thing at the end and enjoyed the surprise.

The photo of the full moon was taken by Bea.

All from the all girls Full moon & eclipse blockprinting party I hosted yesterday.

Fereastra

Cerul era de un albastru adânc și mi-era cald. Din păr îmi alunecau pe frunte pârâiașe de transpirație care mi se opreau istovite în sprâncenele albe și stufoase. Dacă n-aș fi fost un om bătrân, aș fi plonjat în răcoarea cerului ca-n mare.

Doamne, câte turnuri de apărare! Iar eu nu mi-am luat nici măcar o pălărie să mă apere de soare… cred că sunt un om tare curajos! Nici măcar soarele nu poate să mă doboare, oricât s-ar distra el bătându-mă-n cap fără milă.

Așa se gândea Matei Casian în prima lui vizită la Castelul Corvinilor, într-o zi fierbinte de vară când, deodată, tresări:

–          Dragi vizitatori, bun venit la castel!  Preafrumoase domnițe și curajoși domni, vă poftesc la mine acasă! Eu sunt cavalerul castelului! se auzi din mulțime o voce tunătoare care făcu celelalte voci să pară niște ciripituri sfioase ce se subțiară lungindu-se la pământ pentru ca apoi să se stingă ca flăcările lumânărilor în bătaia unei pale de vânt la slujba de Înviere, când mâinile înfrigurate nu izbutesc să se facă destul de repede căuș.

Ca un val, o pădure de brațe se arcuiră ridicând în aer un stol de aparate de fotografiat, care se-ndreptară ca-ntr-un dans sincron către vocea tunătoare. Cavalerul castelului, înveșmântat în straie neobișnuit de albe, era un domn solid, cu păr cărunt și lung până la brâu, cu barbă stufoasă și ochi negri, pătrunzători. La brâu îi atârna o sabie grea, vârâtă în teacă, iar încheieturile mâinilor îi erau apărate de fâșii de piele legate cu șireturi, ale căror margini se ascundeau sub tivul cămășii albe când brațele cavalerului se odihneau pe lângă trup.

Sprâncenele lui Matei Casian se uniră la mijloc, formând un cozoroc stufos deasupra ochilor verzi.

–          Mă scuzați! se răsti el către doamna grasă din dreapta lui, măsurându-i trupul de la picioare până la cap și apoi invers.

Doamna, într-o rochie roșie cu buline albe care îi ajungea până la genunchi, îl călcase pe Matei Casian pe piciorul drept și părea că parcase acolo, cu talpa piciorului așezată ferm și confortabil peste pantoful lui Matei Casian, lustruit de cu dimineață. Păru că nu aude vocea care i se adresa și nu se mișcă deloc.

–          Doamnă! se răsti din nou Matei Casian, făcându-l pe cavalerul castelului să privească încruntat în direcția lui și să ridice și mai mult vocea, acoperind de data aceasta nu doar ciripitul, ci până și gândurile rătăcite ale mulțimii adunate în fața lui.

–          Vă rugăm să ne scuzați! se auzi ciripitul timid al unei fetițe pe care Matei Casian n-o văzuse și care ieși parcă din faldurile rochiei roșii cu buline albe.

Matei Casian își coborî privirea spre ea fără să-și aplece bărbia și se-ncruntă și mai mult, făcând ca sprâncenele lui albe să pară troiene de zăpadă care se-ngrămădesc gata-gata să se prăvălească într-o avalanșă peste obrajii arși de soare.

–          Păi… apucă el să rostească.

–          Știți, continuă fetița, mama nu mai aude deloc.

Prinse apoi mâna bătătorită a femeii, uitată parcă în pliul rochiei roșii cu buline albe și o scutură cu blândețe, privind în sus spre fața ei și zâmbindu-i înțelegătoare, ca unui copil care acum învață cum merg lucrurile pe pământ.

–          Mama, spuse apoi fetița.

Femeia se lumină deodată, de parcă un nor cenușiu tocmai alunecase de pe chipul ei, dezgolindu-l și făcându-l să se înalțe cu cerul albastru în spate, ca un al doilea soare. Iar dacă și alți copii ar fi privit atunci chipul femeii, s-ar fi-ntrebat de când are pământul doi sori și unde se ascunsese până acum acest al doilea soare, cald și aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor.

–          Draga mea, răspunse al doilea soare, înroșindu-se ușor.

–          Mama, domnul te roagă frumos să-ți muți piciorul. L-ai călcat, spuse rar  fetița, lăsând cuvintele să-și rostogolească fiecare sunet de pe buzele ei ca un pârâiaș de munte țâșnind din izvor și făcându-și apoi loc printre pietre și frunze și crengi, cu grijă să nu deranjeze nici măcar un fir de păianjen de la locul lui, dar totuși izvorând limpede și luminos.

–          O, vă rog să mă scuzați, spuse repede doamna întorcându-se spre Matei Casian și luându-i mâna în mâinile ei. Mă scuzați, nu mai aud deloc, spuse ea mai tare decât ar fi fost nevoie. În același timp, își mută piciorul, eliberând de greutatea lui pantoful lui Matei Casian, care se retrase rapid un pas mai în spate, respirând ușurat și încercând acum să-și elibereze și mâna din strânsoare.

–          Trebuie să fiți mai atentă, se bâlbâi el. Știți… adică…

Nu apucă să-și ducă ideea până la capăt că fetița țâșni de după mama ei și, cu un salt, se aruncă asupra lui, lipindu-și trupul firav de picioarele lui groase și obrazul de burta bombată, făcându-l pe Matei Casian să se clatine și să se lase pe spate, eliberându-și astfel mâna din strânsoarea femeii.  Își aruncă brațele încercând să cuprindă trupul acestui om și-l strânse cât de tare putu.

Matei Casian privi încruntat în jos, spre capul copilului lipit de burta lui și, simțind cum cămașa i se lipește de pielea umedă de transpirație, încercă să se dea un pas și mai în spate. Copila îl urmă fără efort, căci o trase pur și simplu cu el, ca pe o a doua haină.

–          E… în… regulă… nicio… problemă… bâigui Matei Casian încercând să scape.

Doamne Dumnezeule,  cred că a înnebunit lumea, a luat-o razna. Cum scap eu de aici?! Ce mă fac?

Fetița se lipi de el și mai mult, iar Matei Casian se văzu nevoit să se sprijine de zidul rece din spatele lui. Atunci observă pentru prima oară fereastra din fața lui, prin care se vedeau crengile copacilor și dealurile verzi, cu case colorate, iar deasupra lor cerul strălucitor de vară. Fetița îl strângea tot mai tare, cu o forță pe care nu i-ar fi bănuit-o, făcându-l să ofteze și să simtă cum din interior începe să alunece ca mierea pe pereții borcanului după ce borcanul a fost zdruncinat bine. Doar că zdruncinăturile încă nu se terminaseră.

Fetița își îndreptă capul și privi în sus spre Matei Casian, căutându-i ochii. De sub troienele de zăpadă ce începuseră acum să se topească, picurând pe obrajii arși, ochii verzi ai lui Matei Casian priveau pentru prima dată chipul fetiței, care părea că-i zâmbește nu din fața lui, ci de undeva de dincolo de timp, de dincolo de tot ce cunoscuse el de-a lungul celor 68 de ani de când era pe pământ. Nu vedea nici culoarea ochilor ei, nici forma chipului, nici a dinților dezgoliți de buze, ci doar raze de lumină pătrunzând printr-o fereastră drept în sufletul lui, inundându-i cele mai umbrite cotloane.

Și, pentru prima dată după mult, mult timp, Matei Casian zâmbi. Îi zâmbea acestui copil străin pe care simțea că-l cunoaște dintotdeauna. Își puse palmele pe umerii fetiței și o împinse ușor de lângă el, făcându-și loc să alunece cu spatele pe lângă zid și să se lase pe vine, pentru a o putea privi drept în ochi. Erau căprui. Preț de câteva clipe, cei doi se priviră în ochi și toată lumea se învârtea în jurul lor ca prinsă-ntr-o tornadă în care ei erau însuși ochiul imobil și luminos, liniștea însăși.

Matei Casian continua să zâmbească și, după o vreme, își auzi vocea rostind cu blândețe:

–          Mulțumesc.

 

Handwritten and hand bound into a booklet during the creative writing workshop for children I taught in Hunedoara between August 16-20, at the Corvin Castle, part of the Digital Art and Storytelling for Heritage Audience Development Project.  

I never forget to say thank you

I go jogging late tonight and, before leaving the hotel, I ask the receptionist, placing my room key on the reception desk, whether the party in the restaurant is gonna last long.

“Till morning”, she says, smiling while looking straight into my eyes.
“So… How do you suppose the other people in the hotel can sleep tonight?” I ask her, smiling back.
“Well… I am sorry… What floor are you on? Oh, the first… Yes… You see, I would change your room, but we are fully booked, I am sorry. It is not up to me…”

Then she adds something about some of the guests having to leave the country tomorrow and the party having been postponed from daytime to nighttime in the nick of time and other stuff I choose to ignore as I’m smiling and nodding.

I thank her and go out. And I am so tired and just want to go to bed but the least I can do is spend my time in a useful way if the noise is too loud to sleep. So I run. My legs hurt, my arms hurt and I yawn from time to time. But at least it’s quiet as I am moving further away from the hotel and I can listen to the crickets and the leaves rustling under my feet and I can see the full moon above, lighting up the sky like the sun at night up in the north.

I force myself to go all the way and, when I start running back, on the other side of the road, I stop from time to time to collect feathers from the ground, as I need them for the creative writing workshop I am teaching this week. So I end up running with this small bunch of black feathers closely tucked in my right hand. Listening to them whizzing as I am running, I make the decision to start working on my book in September and finish it before the end of the year. I have all it takes.

So I get back to the hotel, holding my small bunch of black feathers. The party is loud and quite a lot of people are dancing on the terrace or chatting in the parking lot. As I make my way to the entrance, three men standing in front of the main door, holding their drinks, sticking out their bellies and waving huge, imaginary dicks in my face, are quietly staring at my legs. I pretend not to notice and raise my chin, sticking out my chest as I walk past them and into the lobby. The receptionist hands me my key without a word. I say thank you and go upstairs.

pene

Zborul

zborul

Când eram pasăre
Mă-nțepau rădăcinile penelor
În piele, căutând albul oaselor
Dacă picioarele-mi zăboveau
În țărână prea mult.
Drumurile mele toate
Începeau cu V și cu U.
Copacii, hanuri de popas
Când aripile osteneau.
Când eram pasăre
Mă purta vântul în îmbrățișare,
Iar inima mea vuia, nu bătea.
Când eram pasăre
Mi-era dor de pământ.

Wrote it during My summer school creative writing workshop with kids.