Despre proteste și alți demoni

Chateau de la hulpe

Aseară, în timp ce în Piața Victoriei se strângeau protestatarii, noi ne plimbam vorbind în șoaptă prin pădure, fără țipenie de om în apropiere, cu copilul adormit în sistemul de purtare, oprindu-ne din când în când să mâncăm mure.

În comuna noastră liniștită poți spune că e comod, că privim evenimentele cu detașare, în confort și siguranță. Și așa este. Mai puțin detașarea. Nu e chiar completă, n-are cum să fie. În Piața Victoriei avem prieteni dragi, în țară familiile.

Noi n-am plecat fugind de ceva, ci am plecat îndreptându-ne spre altceva, am plecat cu un vis, cu intenția de a ne construi o viață fidelă principiilor și valorilor noastre. Am plecat pentru că nu ne simțeam la locul nostru, nu ne integram în peisaj și știam că se poate și altceva, am plecat să experimentăm acest altceva, să ne construim această altă viață.

Din motive obiective, nu am putut fi în țară ieri. Mă întrebam dacă am fi mers la protest toți trei în cazul în care am fi fost în țară, dacă aș fi avut puterea asta și dacă aș fi crezut că este parte din misiunea mea.

Azi-dimineață, urmărind știrile post protest, mi-am adus aminte că în 2005, la primul marș LGBT, mi-am luat aparatul foto și m-am dus să văd, de pe margine, cum se desfășoară marșul. Odată ajunsă acolo și văzând atitudinea oamenilor de pe margine, unii fluturând icoane și răcnind imnul național, alții aruncând cu pietre, alții strigând injurii, mi-am dat seama că locul meu era cu cei care mărșăluiau, că acolo, cu bucuria și iubirea din coloană, eram și eu și inima mea, că și în mine trebuie să se arunce cu pietre dacă e să se arunce în cineva. Nu simțeam nici ură și nici furie la adresa celor de pe margine, care pur și simplu nu erau capabili să conceapă altceva în afara propriei realități. Mi-am dat seama și că nimic nu-i poate ajuta mai mult în acele momente decât exact ceea ce se întâmpla: expunerea la o altă realitate. Așa că am ales să fiu eu însămi și m-am alăturat coloanei de participanți la marș. Un jandarm m-a avertizat că nu e bine ce fac și că dacă am intrat în coloană măcar să nu mai ies. N-am mai ieșit. De atunci, niciodată. Poate așa aș fi pățit și ieri. Iar eu sunt pasională, nu cunosc jumătăți de măsură…

Știți, când eram nefericită în fosta mea căsnicie și îi spuneam mamei că mă gândesc la despărțire, ea mă asculta îngrijorată și încerca sa mă descurajeze:

– Așa sunt toți, Dana mamă, să nu crezi că găsești pe altcineva mai bun.

Pesemne că frica o făcuse să uite că toată adolescența cel mai prețios sfat pe care mi l-a dat în repetate rânduri, a fost acela de a-mi urma inima, în cele mai profunde crize existențiale în care m-am zbătut și despre care puteam discuta cu ea fără teamă pentru că reușise să construiască între noi o relație de încredere bazată pe deschidere și respect.

– Fericită n-o să fii în veci! mă încuraja și tata în discuțiile noastre despre sensul vieții, când îi explicam că pentru mine e important să mă simt împăcată și fericită indiferent de contextul de viață și de deciziile pe care le iau.

– Ceea ce cauți există, îmi răsuna însă adesea în minte și-n inimă, glasul unuia dintre profesorii mei, într-un cu totul alt context de viață. Ce noroc că l-am crezut!

– Tu ești cel pe care îl așteptai, aș mai adăuga la corul vocilor care îmi răsună în minte în momentele de răscruce, deși nu mai știu cine a zis asta.

Așa gândesc foarte mulți oameni: că oricum e greu, că toți politicienii sunt hoți, că nu există alternativă, că n-are rost și că mai bine îți vezi de treaba ta și te mulțumești cu ceea ce ai și stai cuminte la locul tău. “E greu, mamă, e greu!” Nu pot vedea vreo speranță.

Oare toți oamenii ăștia își merita soarta?

Eu cred că este ca într-o căsnicie: dacă crezi că nu există decât soți bețivi, violenți, care nu se implică în creșterea copiilor și în viața de familie, necomunicativi sau afemeiați, care așteaptă să le calci cămășile și să le asiguri alte servicii domestice, soții bârfitoare, profitoare, cheltuitoare, isterice, proaste, curve etc, atunci așa este. Și așa meriți.

În schimb, dacă măcar o parte din tine crede că și altceva este posibil, atunci nu doar că ar trebui, ci cred că ai datoria morală față de tine însuți să creezi acea realitate acolo unde ești, alături de oamenii cu care ești, sau să o cauți în altă parte  până o găsești. Altfel, niciodată nu vei fi mulțumit și vei fi măcinat de regrete la final de viață, în loc să te simți împlinit și recunoscător.

Cred că dacă e ceva ce vreau să-i transmit copilului meu, atunci este asta: ceea ce cauți există. Nu te da bătut niciodată. Vei gasi. Mergi acolo unde este locul tău și clădește-ți viața pe care inima ta dorește să o trăiască. Nu te atașa de ceea ce cunoști deja. Dacă ai un vis, el poate deveni realitate. Doar de tine depinde. Luptă pentru asta până la capăt! Da! Se poate! Tu poți! Din plinătatea inimii tale poți.

Azi-noapte am visat că mă luptam cu un demon. Mă străduiam să-l alung dintr-o casă care nu era a mea, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii care locuiau acolo și care erau mult prea înspăimântați ca să facă ei înșiși ceva. Mie nu-mi era frică și suflam spre el cu multă forță. El se folosea de forța cu care veneam spre el și o absorbea, o înghițea, o inspira și chiar reușea să-mi ia mai multă forță și energie decât proiectam eu voit asupra lui. M-am oprit, mi-am tras sufletul (la propriu), m-am întors către locuitorii casei care stăteau și mă priveau și le-am spus că avem nevoie să găsim o nouă strategie.

Cum ar fi?

Ziua în care bucătăreasa, menajera, secretara și prostituata și-au dat demisia

De dimineață bătea un vânt răcoros și părea că vrea să plouă, dar s-a abținut. Norii s-au învolburat îmbufnați, dar nu s-au judecat – atât au putut să ofere lumii acum. Data viitoare, cine știe?

Chiar înainte de prânz a ieșit soarele și era o căldură plăcută, iar păianjenul care-și făcuse casă pe scara interioară, între a doua treaptă și perete, a mai tors un fir în lumina ce se prăvălea ca un caier de lână peste el prin fereastra îngustă din capul scărilor.

După amiaza a fost plăcută, nici prea caldă, nici prea răcoroasă, cu trafic moderat și precipitații inexistente. Iarba din grădină a prins o nuanță mai intensă de galben, iar între cele două tufe de coacăz s-a mai adâncit crăpătura din pământ. Bradul cel înalt a mai îmbătrânit puțin.

Seara a venit târziu, ca o vedetă mult-așteptată care întârzie la propria petrecere, la care invitații s-au îmbătat deja. A fost primită cu oarecare ușurare, pe fondul unor frustrări firești, manifestate sub forma unor remarci deplasate și zgomotoase.

A fost o zi ca oricare alta, doar că liberă.

Ce pot să spun după primele două zile în Belgia

Grădina in Belgia

  • Zilele sunt lungi; poate o diferență de o oră pare puțin, dar mie mi se pare  mult și e ciudat să-l culcăm pe pitic când soarele e încă sus pe cer și păsările cântă. Ne străduim.
  • Încă suntem zăpăciți de oboseală și oarecum plutitori după maratonul din ultima lună în România. Deci habar nu avem care lucru pe unde e și uităm pe unde am pus obiecte mai mult sau mai puțin importante, cum ar fi portofelul cu acte și bani. Ceea ce ne cam dă palpitații. O să ne revenim.
  •  E incredibil de cald și ne place. Știm că n-o să țină.
  • Deci nici picior de melc. Deocamdată.
  • Podeaua reședinței temporare scârțâie așa de tare încât se aude pasul apăsat al mâței. E tulburător.
  • Colocatarii din reședința temporară cred că ne urăsc. I-am invadat. Când nu se aude mâța cea nebună, se aude piticul chirăind sau râzând. Plus că ne continuăm obiceiul de a face pâine și kefir, deci am cucerit și bucătăria. Ei aveau oricum doar băutură în frigider. Serios. Doar.
  • Apropo de mâță, după ce toată viața ei a trăit în apartament și, da, s-a mutat de câteva ori, a călătorit acum 2000 km și o zbughește în curte de câte ori i se ivește ocazia. Problema e că trăiește încă după ora din România și începe să miorlăie de la 4 dimineața. Oare sunt o persoană îngrozitoare dacă mă gândesc s-o eliberez în semi-sălbăticia de aici? Am adus-o să trăiască aventura vieții ei, acum, la venerabila vârstă de 14 ani.
  •  Nimic despre prețuri, încă transformăm. O să ne treacă.
  •  Belgienii spun “Voilà!” cel puțin o dată în fiecare propoziție. Un fel de “no” ardelenesc. E contagios.
  • Există aici o mare pasiune pentru vin. Sunt și dealeri locali. Avem unul peste drum de noua casă. Drept urmare, de unde eram hotărâtă să alăptez până la majoratul piticului, am început să contemplu înțărcarea. 8 luni și o săptămână ar trebui să fie de ajuns.
  • Am mari îndoieli că ne vor ieși planurile de izolare. Lumea pare sociabilă. Tot Suedia ne tentează.
  •  Până la 18 ani am locuit într-un oraș mic. Apoi 17 ani am locuit în capitală. Și tocmai m-am mutat acum la sat. Încă nu m-am hotărât dacă este un upgrade sau un downgrade.
  • Bruxelles pare un fel de București ceva mai mic. Traficul e cam la fel. Mai multe clădiri vechi și frumoase, totuși, semn că Ceaușescu was not here. Și e mai verde, da.
  • Cea mai bună mâncare mâncată aici până acum, în afară de cea produsă în regim autonom, a fost thailandeză.
  • Ne simțim foarte aproape de multe locuri și țări faine. Nu-i rău deloc.
  • E un sentiment ciudat că am venit aici să stăm, nu să ne plimbăm și să plecăm, așa cum mă obișnuisem să fac dintotdeauna.
  • Primim în continuare oferte de joburi prin diverse țări. Asta ne dă un sentiment de libertate nemaiîntâlnit. O să ne țină.
  • Da, mă, îi fain.
  • No, azi merem la mare.
  • Atât. Voilà!

PS Poza e din grădina reședinței temporare. Era seară. Mă rog, cât de seară putea fi…

Despre brutărit, părințenie și timp

Știți, după ce scoți pâinea din cuptor și o răstorni pe grătarul metalic, ea continuă să se coacă o vreme și toarce ca focul în sobă, trosnind ușor. Atunci, în clipele acelea fermecate, mă opresc din goană și-mi apropii fața de ea cu ochii închiși. Inspir adânc mirosul cald de fericire. Și timpul se oprește și se dilată preț de câte o fracțiune de secundă după alta cât o viață-ntreagă.

paine cu maia prospat scoasa din cuptor

Momentul acesta când, deși mai ai atâta treabă, faci un mic pas în lateral și ieși de pe rotița în care gonești și te oprești. Haaaaaa. Și cuvintele te părăsesc. La fel ca planurile și listele și zgomotele și oboseala și stresul. Inspiiiiiiiiri și haaaaaa. E doar fericire.

Vorbeam recent cu o prietenă dragă despre cât de greu sau ușor este să crești un bebeluș și despre cum ne raportăm la asta. Dacă mă uit în urmă, au fost câteva momente, puține, când am simțit că mi-e greu. Dar au fost momente, nu perioade, și au trecut rapid, înghițite de marea de fericire.

Este însă adevărat că, dacă te aștepți ca, odată ce ai un copil, viața ta să continue exact la fel ca înainte, doar că introduci acolo un detaliu micuț – copilul, vei fi profund nefericit și dezamăgit. Nu are cum să fie la fel. Nimic. Nici măcar o mică parte din ea. Absolut totul se schimbă. Treci într-o altă etapă. Dacă renunți la ideea că e greu, că ai nevoie de cineva să facă lucruri pentru tine, că îți vrei viața înapoi, că bebelușul te consumă și te solicită mult prea mult, că ai nu știu câte alte lucruri de făcut, atunci vei fi liniștit.

Etapa asta de viață este despre tine ca părinte și despre bebeluș, despre redescoperirea vieții și a lumii de pe pământ, pas cu pas, în procesul de însoțire a bebelușului care se întrupează și crește, luându-și treptat propria viață în primire. Dacă te raportezi corect la această etapă și înțelegi că ești aici pentru el în aceeași măsură în care și el e aici pentru tine și că, din poziții diferite, vă susțineți reciproc într-o călătorie de transformare interioară și exterioară și că nu mai ai absolut nimic altceva de făcut, atunci vei fi fericit și recunoscător.

Zilele acestea, în care am avut tot timpul în doi, eu și bebe, au fost o foarte prețioasă perioadă de apropiere și cunoaștere, în care m-am surprins adesea zăbovind îndelung cu chipul asupra lui ca asupra pâinii proaspăt ieșite din cuptor,  ochi în ochi cu acest om pe care îl (re)cunosc în fiecare clipă. Iar timpul se oprea și mă scufundam în privirea lui ca-n mare și totul se topea și curgea ca acuarela pe foaia udă. N-am avut nevoie de nimic altceva decât să mă pun la dispoziția lui, să las totul și doar să fiu cu el, să-l privesc în ochi, să-l mângâi, să-l îmbrățișez, să ne jucăm și să râdem împreună. Fără grabă, fără să mă uit la ceas, fără absolut nimic altceva, doar cu deschidere și liniște. Și cum altfel am putea oare primi prețioasele daruri cu care vine el din lumea spirituală?

Și, surprinzător sau nu, prin magia pe care timpul știe să o facă atunci când e respectat și nu fugărit, am apucat să fac mult mai multe lucruri decât de obicei. Cine ar fi crezut? Nu, nu avem niciun ‘ajutor’. Suntem doar noi. Așa cum e cel mai frumos și mai sănătos.

Adio, dar rămâi cu mine. Sau despre prima incursiune în Belgia

Recunosc, atunci când călătoresc mă feresc de români. Pe de o parte pentru că îmi doresc alte experiențe, vreau să văd cum trăiesc și alți oameni, să le ascult poveștile, să le privesc expresiile, să le observ gesturile. Pe de altă parte pentru că cei mai mulți conaționali, atunci când călătoresc par să dea dovadă de un provincialism greu de egalat.

Țin minte, de exemplu, zborul Madrid-București de acum doi ani, când mă întorceam din Porto. Aveam senzația că sunt într-un film de Kusturica, lipseau doar găinile care să se zburătăcească printre scaune. În rest, toate condițiile te făceau să te simți în rata de Frumușani. Sau în vizită la rudele din Cucuieții din Deal, care nu te-au văzut demult și te întreabă tot ce vrei și ce nu vrei să spui despre viața ta, te învață cum să pui murături și cum să-ți crești copiii, din experiența lor vastă și absolut de neprețuit. Și te îndoapă cu mâncare și nu pricep cum de nu mănânci carne când ei ți-au gătit și sarmale și friptură și șnițele și mâine plănuiesc un grătar în cinstea ta în curte, cu toți vecinii de pe stradă. Cam așa… Pe scurt. Așa că prefer să dispar subtil dintre ei și să caut autismul nordicilor sau discreția și politețea detașată a vesticilor. Sau, și mai bine, un loc retras de unde pot observa cât mai bine ce se întâmplă în jur. De fapt, asta căutam. Acum, de când cu bebelușul, caut locuri liniștite, ferite de intruziuni, unde putem sta liniștiți, ne putem juca, putem dormi sau povesti.

Însă știți cum e, karma te urmează oriunde te-ai duce. Dacă pleci în lume cu gândul că fugi de problemele tale sau că le poți încuia în casa pe care o lași în urmă, îngropa sub o dală de beton în orașul pe care l-ai detestat atâția ani, mai bine te mai gândești. Vei fi dezamăgit. Problemele te urmează cum își urmează bobocii de rață mămica. Au nevoie de tine la fel de mult cum ai tu nevoie de ele. Doar pentru că ești tu în altă parte nu înseamnă că le poți lăsa de izbeliște. Îți vei face treaba cum te pricepi mai bine să le rezolvi, iar ele te vor forma și cizela așa cum se pricep ele mai bine.

Așadar, e clar că zburând din și spre România vei da mereu de conaționalii cu care nu-ți dorești să mai ai de-a face. Așa că, vei întâlni și cuplul care fumează la coadă la autobuz și se ceartă în văzul lumii, ea micuță și slăbuță, cu pielea de pe obrajilor ciupită de vărsat, el cu pielea îngălbenită de la fumul țigărilor pe care niciunul din ei nu se poate abține să le tot aprindă cu mâinile tremurând de nervi, amândoi tensionați, încruntați, cu maxilarele încleștate, priviri dușmănoase și gesturi smucite, ostile.

Și pe tăntița care, cum te vede că vrei să scoți bebelușul din sistemul de purtare să-l pui pe măsuța de schimbat în baia din aeroport, vine și te anunță autoritar: “Vă ajut eu!” după care îți desface toate cataramele sistemului în timp ce te străduiești să-l ții pe bebe să nu cadă, pe fondul protestelor tale pe care le ia drept timiditate sau strămoșescul bun simț care te-mpinge să te descurci singur ca să nu cumva să deranjezi pe cineva, Doamne ferește. Nu se gândește deloc la importanța spațiului personal, a comunicării și a respectului pentru alegerile semenilor.

Și, desigur, pe toți ceilalți pasageri din avion care simt acut nevoia să aplaude la aterizare, făcându-te să-ți dai ochii peste cap. Doamne, încă se mai practică asta?! Dar oare oamenii ăștia își aplaudă și frizerul când le termină de aranjat părul, dentistul după ce le-a pus o plombă, ginecologul după ce le-a făcut o ecografie, cosmeticiana după ce le-a smuls părul? În fine…

Și pe bătrâna care trece pe lângă noi holbâdu-se la bebelșul adormit în sistem la coada de la controlul pașapoartelor exclamând: “Dar nu s-a sufocat deja acolo??” De parcă noi nu am fi de față, nu am auzi sau nu am înțelege. Se oprește apoi în mijlocul culoarului, blocând trecerea și vorbind tare și strident cu prietenele ei.

Desigur, și pe bărbații cu sandale și șosete, pantaloni trei sferturi și tricouri polo cu gulerul ridicat. Și pe domnișoarele care se plimbă ca pe cat walk, cu picioarele goale și rochițe albe care abia le acoperă fundul, astfel încât nu mă pot abține să nu mă gândesc că-și freacă chiloții de toate mizeriile din avion și aeroport. Și pe doamnele de la Frumușani, îmbrăcate elegant și colorat, care tocmai au coborât pentru prima dată din rată și se poartă adecvat ca să marcheze evenimentul istoric. Ah și cum era să uit? Tipele machiate strident, cu gene false și ruj roșu spre portocaliu, cu pielea bine ascunsă sub un strat gros de fond de ten și pudră, întreg ansamblul făcându-le să pară niște clowni.

Sunt rea, știu. Foarte rea!

Ieșiți mai târziu din karma de neam, descoperim că aici, în acest loc luminat cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, ritmul e lent și așezat, zâmbim mai mult sau mai puțin tâmp, ne pupăm și râdem mult învăluiți în parfumul de soc și de trandafiri care plutește deasupra pajiștilor și a grădinilor fără garduri care încojoară case răsfățate, pe sub ploaia mocănească pe care verdele o soarbe pe îndelete, tacticos ca o doamnă englezoaică savurându-și ceaiul.

horses belgium la hulpe forest green

Facebook îmi zice “Good morning, Daniela! Stay dry today in Waterloo.” Imposibil, deja m-am udat la picioare. Și, îngrămădiți sub umbrela prea mică, mergem din casă-n casă căutând-o pe a noastră. Ne gândim că n-ar fi chiar rău să transformăm acest soi de house hopping într-un obicei turistic peste tot pe unde ajungem în lume. Astfel, după ce ne rezervăm transportul și cazarea, să sunăm la câteva agenții imobiliare și să stabilim niște vizite în case în care ne-ar plăcea să locuim. Mă gândesc că ar fi ca o călătorie prin alte posibile vieți.

Casele sunt ca oamenii, mă gândesc. Sunt unele care te atrag de departe, dar când ajungi aproape te resping cu așa de multă forță că-ncepi să te-ntrebi dacă nu cumva ai nevoie de ochelari de distanță. Altele te atrag doar de aproape, ca o mireasmă suavă de parfum fin, doar puțin picurat pe sub lobul urechii – de departe nu ți-ar spune nimic. Altele sunt ca femeile tunate și știi sigur că n-ai să poți să strângi în mâini sânii ăia de plastic, deși arată atât de nenatural de bine. Altele au câte un detaliu atrăgător – cum ar fi picioarele lungi, un fund bombat, pectorali sculptați, sâni țuguiați, buze cărnoase. Dar, la naiba, privirea aia goală te-mpiedică să ai o relație cu ele. Și știi sigur, din prima clipă, că nu sunt the one. Iar când the one apare, știi de la distanță, încă înainte de a intra în raza ta vizuală, o simți undeva în străfundurile ființei tale și, deși poate are sânii lăsați, câteva kg în plus, fire albe sau a uitat să se epileze, te răscolește cu privirea ei profundă, te dă pe spate cu replicile inteligente și te învăluie în râsul ei contagios, astfel încât știi sigur că e a ta și că te oprești din căutări. Ba mai mult, te scoate cu totul din toate poveștile în care erai până atunci și, la scurt timp, nici nu-ți mai recunoști viața. Deși inițial ai tendința de a te opune, nu-i poți rezista. Eh, ce să-i faci…

Apropo de schimbat viața, ne hotărâm ca, după ce ne mutăm aici, să începem un proiect social de salvare a melcilor. Da, știm, e de mare angajament. Aici plouă des și melcii sunt peste tot. Peste tot. Chiar peste tot. În cadrul proiectului, am oferi transport gratuit melcilor care doresc să traverseze strada sau trotuarul până în cea mai apropiată grădină. De asemenea, am repara fracturi de cochilie, iar melcii homeless ar primi, desigur, cochilii pe care le-am putea confecționa din materiale naturale – de exemplu, unghiuțe de pitic colectate și lipite printr-un proces foarte laborios și minuțios. Intenționăm să accesăm fonduri europene. Cauza melcilor are potențial și e de maximă importanță.

Un drum printr-o pădure bătrână ne aduce o întâlnire cu câțiva căluți tare simpatici și ne hotărâm să ne apucăm și de echitație în puținul timp liber pe care l-am avea odată început proiectul cu melcii.

Alte câteva detalii:

  • Spanioloaicele gălăgioase de la hotel, pe care am vrut să le lipesc de pereți, dar m-am abținut până când tovarășul de viață a ieșit pe hol la ele și le-a spus foarte frumos: “Please go back to your rooms.”
  • Agenta imobiliară care se străduiește să ne convigă că proprietatea pe care tocmai am vizitat-o nu este potrivită pentru noi pentru că este umezeală la subsol, mușchi crescut pe acoperiș și proprietarul nu pare dornic să repare problemele. “You know, I rent and sell houses, this is my job. But I have to be honest.” Mă umplu de recunoștință, am întâlnit încă un suflet prieten.
  • Căldura de duminică m-a convis de necesitatea unei grădini în care să ne lungim ca șopârlele la soare. După ce am salvat de la pieire toți limacșii care ne ies în cale.
  • Târgul cu bunătăți și alte chestii de lângă gara din Waterloo mi-a adus aminte de târgurile de lângă calea ferată de la stadionul din Petroșani. Deși nu erau cu bunătăți.
  • Locul ăsta seamănă mult cu Suedia – lumină până noaptea târziu, păduri și lacuri, răcoare. Doar că oamenii, în loc să se întoarcă din drum când dau nas în nas cu tine sau să se uite rapid în altă direcție, îți zâmbesc și te salută. E o Suedie mai mică și mai prietenoasă, unde chiar poți să-ți găsești chirie ca simplu muritor.
  • Tăcerea dintre noi în drum spre gară, liniștea interioară care s-a lăsat ca ceața în văi.
  • “Dacă e a noastră lucrurile se vor lega și, dacă nu, găsim soluții” mă asigură tovarășul de viață mascându-și propriile frici. În ciuda temerilor pe care le avem, că doar oameni suntem, avem încredere în propriul destin și așa abordăm orice ni se ivește în cale. Deși mai cădem și-n agitație și stres, capul e mereu deasupra valului.
  • În coada de români de la ceck-in, bulucindu-se nerăbdători, așteptăm cuminți distrându-ne cu bebe când o familie din fața noastră se dă frumos la o parte și ne spun, serioși și politicoși: “Noi vă lăsăm să treceți în fața noastră, sunteți cu bebe.” Deși inițial refuzăm, oamenii insistă. Există și așa ceva.
  • Cina în aeroport, ca-ntr-o oază de liniște într-un deșert de agitație. Pianul.
  • Stânjeneala de a nu ști în ce limbă să-i mulțumești domnului care se apleacă și îți ridică trolerul răsturnat peste bagajul unui alt domn la coadă la îmbarcare, cu bebelușul în sistemul de purtare și tatăl bebelușului ocupat să organizeze celelalte bagaje.
  • -Please leave them open, îi spun însoțitorului de bord ca să apucam să ne punem bagajele după ce am ajuns chiar ultimii oameni în avion.
    -Ce doriți? mă întreabă el încordându-și pectoralii intens lucrați la sală și eșuând să mă impresioneze.
  • Bebelușul, după supt intens și somn profund în timpul decolării, își face prieteni în avion zâmbind cuceritor și povestindu-le vrute și nevrute în limba bebelușească. Insistent. Până când toți pasagerii din jurul lui râd topindu-se sub privirile lui și un nene chiar scoate telefonul să-i facă poze când îl atenționez ferm că nu sunt de acord. Plâns și oboseală apoi.
  • Privit cerul.

airplane shot sky sunset

Ne întoarcem ca să ne facem bagajele.

Scurt inventar urban

Să vii în vizită în București e altceva. Preț de câteva ore sau chiar zile poți să îl lași să te sufoce în îmbrățișarea lui puturoasă de unchi grăsan, nespălat și libidinos, veșnic nemulțumit că nu i-ai adus destule cadouri. Poți chiar să-l lași să-ți ia pe furiș mostrele de cremă din necessaire-ul care staționează în baie, pe marginea slinoasă a chiuvetei, lângă toaleta cu capac de plastic albastru zgâriat, asortat cu faianța cu delfini și valuri.

Dacă, în schimb, te muți la el, va fi veșnic nemulțumit de sumele cu care contribui la cheltuielile comune, mereu imposibil de cuantificat corect, în funcție de consumul real pe persoană.

Mă plimb pe Bulevardul Magheru cu bebelușul în sistemul de purtare. Prima dată când am venit în București, într-o dimineață răcoroasă de vară, am ieșit de la metrou în Piața Romană și am străbătut pe jos bulevardul până la Universitate. Am făcut o scurtă pauză la o terasă de pe marginea drumului și am băut o cafea mică și tare. Am mers apoi și m-am înscris la examenul de admitere la facultate. Eram cu mama. Au trecut șaptesprezece ani de atunci.

– Să va trăiască, îmi urează cu accent un negru trecând pe lângă mine.

La trecerea de pietoni, prin fața noastră alunecă un motor portocaliu călărit de un pletos cu brațele pline de tatuaje. Ascultă muzică tare, ca într-o decapotabilă, dacă e să facem o comparație cu un alt clișeu.

Două lesbiene adolescente, ținându-se de mână. Le zâmbesc și se înroșesc.

-Și-a pierdut papuceii, îmi strigă un bătrân amuzat de picioarele goale ale piticului.

O tipă masivă, în rochie de voal, mă privește sever cu buzele țuguiate. Mă uit cu nerușinare mai întâi la sânii ei mari și apoi direct în ochi, ca un bărbat care știe prea bine ce poate, ce vrea și cine e. Sau ca o femeie în aceeași situație.

Sirene de ambulanțe.

O fată cu maieu alb pe sub care sânii mici și fermi țopăie tuguiați, cu sfârcurile ca două moțuri de caramel lipite pe două prăjituri cu lapte frecându-se de bumbacul ușor aspru.

Doi guguștiuci ciugulind firimituri din niște hârtii de brioșe mișcate de vânt lângă un stâlp de beton.

Tei înfloriți, praf, borduri sparte, gropi, scări ciobite ca dinții vagabondului cu tricoul suflecat deasupra burții, care trece pe lângă noi împingând un cărucior de copil în care-și duce toată averea: un munte de lucruri acoperite de o plapumă roz.

Mă cuprinde un drag infinit pentru orașul tinereții și libertății mele. Acum, când ne luăm rămas bun.

Cu bebe la purtător, față cu reacțiunea

Zilele trecute, la un supermarket cu trei case și o singură coadă – pe măsură ce se eliberează câte una, câte un cumpărător se îndreaptă pe rând spre ea – sunt prima, vine rândul meu, când din spate un domn se strecoară pe lângă mine și merge în față, la casa din dreapta, proțăpindu-se în spatele unui client care încă nu apucase să elibereze casa.

-Stai, că e doamna cu copilul, îl atenționează blând soția lui și-l urmează strecurându-se pe lângă mine. Bărbatul n-o ia în seamă, iar femeii pare să i se fi stins fraza ca o brichetă în bătaia vântului, pe care își dă seama că n-are rost să-ncerce s-o mai aprindă. Așteaptă tăcută în spatele lui.

Pufnesc și mă enervez. Piticul dă din picioare în sistemul de purtare. Decid că nu voi lăsa lucrurile așa. Aștept să-mi vină rândul la următoarea casă care se eliberează, plătesc cumpărăturile și, înainte de a ieși din supermarket, mă opresc lângă bărbatul care staționa lângă ieșire și-i spun pe un ton cât se poate de calm, însă fără ezitări, cu intenția fermă de a-l informa:

-Eram în fața dumneavoastră la rând la case când m-ați depășit și ați intrat în față.

Bărbatul mă privește de departe, ca printr-un perete de sticlă murdară, mijind ochii să mă vadă mai bine. Pare că nu e sigur că cineva i-a vorbit și nu înțelege ce se așteaptă de la el. Mi se pare că tocmai am comunicat cu un extraterestru, aterizat pe Pământ din cu totul altă lume.

-Nu, nu, nu, nu, nu… repetă legănându-și degetul arătător în fața ochilor ca pe un pendul, încercând parcă să se auto-hipnotizeze, incapabil să iasă din ritmul ăsta ca dintr-un coșmar în care același sunet și aceeași imagine se repetă până când, tresărind, te trezești. Doar că el nu se trezește.

Îl privesc în ochi. Nu e aici. În jurul lui plutesc pânze invizibile pe care sunt proiectate imagini și impresii care-l țin captiv în altă lume, cam cum îmi imaginam că a pățit personajul din “La țigănci”.

-Ba da, îi răspund și ies.

Pe drum îmi analizez starea și mă gândesc de ce am făcut asta. Trag concluzia că mi-e mai bine decât înainte – nu că mi-aș fi umflat mușchii, ci că nu simt că mă sufoc de nedreptate, mă simt liberă, dreaptă, echilibrată și puternică.

Între domnul care se bagă în fața mea la casă în supermarket, tăntița din parc care mă atenționează că o să-mi distrug spatele dacă-mi mai port bebelușul:

-Eu vă spun, că nu vă spune nimeni asta, eu am avut probleme și știu cum e, nu e bine să-l țineți atâta în brațe, îmi spune plină de afabilitate în timp ce cățelul ei se oprește să facă un căcățel pe care stăpâna lui nu binevoiește să-l ridice (o fi durând-o spatele).

…sau cea din hipermarket care mă ceartă că-i îngheață copilului picioarele desculțe:

– Păi! spune desfăcându-și palmele pe lângă trunchi cu un gest de dojană. Îi îngheață picioarele!

…sau bărbatul care mă privește alăptând în mers și nu se poate abține să nu exclame, de parcă aș fi nevastă-sa mirosind a ceapă prăjită, cu părul năclăit de sudoare și șorțul murdar atârnat de mine pe sub copil și-am fi la noi în curte:

-Papă țâțăăă afară! Hăhăhă!

…sau tipa de la cabinetul dentistului care îi vorbește bebelușului de parcă s-ar adresa unui moș senil, retardat și surd. Nu, de parcă ar fi ea însăși o babă senilă, retardată și surdă, de fapt:

-Dhal eu mă plictișeeșc îngroșitoor! N-haveși deloc acșiuune și pentlu mine haiși! strigă umplând întregul spațiu al sălii de așteptare, încât copilul tresare și face ochii mari încercând să priceapă ce naiba mai e și asta.

…sau tipul care mă oprește pe stradă să-mi ofere numărul lui de telefon:

-Am observat că mămicile care își poartă bebelușii au adesea dureri de spate și eu sunt maseur terapeut și locuiesc aici, aproape. Întotdeauna e bine să ai un maseur aproape, îmi explică insistent.

…sau doamna din piață care, după ce-și achită cumpărăturile, dă cu ochii de piticul adormit sub un șal în sistem și-ncepe să vorbească tare și pițigăiat, aruncându-și o mână spre piciorul lui gol:

-Stă si el acolo, micusul, uite! Tse fase el acolo? Doalme? Ptiu, să nu-l deochi!

Îmi imaginez cum ar fi să am o reacție spontană de același tip la adresa ei:

-Aww, uită-te la ea, fsi-a pufs lochia mov de voal astăfsi! Da! Fsi pălălie de fsoale! Vlea fsă fie flumoafsă băbufsa, da! Uite ce dlăgufsă e! Ptiu, fsă n-o deochi!

Oamenii nu realizează că și bebelușii sunt niște persoane, nu jucării la dispoziția oricărui trecător, și că să vorbești tare nu are sens pentru că ei aud foarte bine încă dinainte de a se naște, iar toată prosteala și stâlcitul cuvintelor îi fac să fie ridicoli. Pe ei, nu pe pe bebelușii care îi privesc intrigați.

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia, așa mulți și stridenți cum sunt, este totuși o plajă largă în care încape șoferul care a oprit lângă mine să mă informeze că “Doamnă, vedeți că tocmai v-a căzut o șosețică de la bebelușul neastâmpărat care tot dă din piciorușe” sau doamna care insistă să merg în fața ei la casă în alt supermarket și se apleacă și-mi ridică ea cumpărăturile din coș și le pune pe bandă, ca să nu mă mai aplec cu bebe în brațe. Sau vânzătoarea care îmi pune grijulie cumpărăturile în sacoșă căci “Știu că e greu.”

Ce-o fi în neregulă cu noi? Ca nație zic…

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia sunt spații largi în care am putea cultiva respectul, discreția și bunul simț până ar crește așa de mari încât i-ar înghiți cu totul… De ce avem impresia că am avea vreun drept să ne băgăm cu cizmele murdare de noroaiele proprii în viața altcuiva? De ce ne simțim datori să dăm sfaturi nesolicitate ca și când doar noi, de pe tot pământul ăsta, am ști cum stau, de fapt, lucrurile în viață și de noi ar depinde bunăstarea celorlalți, care sunt mici și proști?

Îmi amintesc pe drum cum i-am spus partenerului meu de viață și de parenting că de-acum, că avem un copil, ne-am pierdut luxul de a ‘spune ca ei și a face ca noi’ sau de a trece lucruri cu vederea. Nu că ăsta ar fi fost vreodată stilul meu, de fapt… Copilul nostru are nevoie să vadă că avem coloană vertebrală, că facem ceea ce spunem, că ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți, că ne susținem deciziile și modul de viață în orice situație, în fața oricui, și că prețuim și cultivăm adevărul.

Deci păzea, căci exersez și mă antrenez.

O capră, pompierii și noi

baby in carrier

Pe una dintre străduțele cu sens unic din zona Fabricii Flaros circulația este blocată. O dubă a pompierilor Smurd oprită în stradă împiedică celelalte mașini să treacă și, îmbrățișându-mi bebelușul în sistemul de purtare, mă strecor printre șirul de mașini parcate de pe margine și cele oprite în stradă. Ajung în dreptul mașinii la care pompierii Smurd operează. Miroase a ars și are capota ridicată. În jurul ei, puhoi de oameni ieșiți din curți. Chiar înainte sa depășesc mașina, unul dintre pompieri scoate victorios, făcând o abilă mișcare de răsucire cu mainile înnegrite, un pisoi dintre mațele de sub capota mașinii. Îl ridică în aer până în dreptul ochilor și-l cercetează, iar puiul scoate un mieunat înainte de a ajunge în mâinile modelate-ntr-un cuib ale unuia dintre bărbații aplecați deasupra mașinii. Mulțimea scoate strigăte scurte de bucurie și răsuflă ușurată.

-Ce drăguț e! exclamă o fetiță fugind spre mașină.

Parcă aș fi asistat la o naștere, mă gândesc și, privind în față, văd o capră care iese behăind dintr-o curte și se oprește și ea curioasă pe trotuar, privind spre mulțime.

Mi se pare suprarealist. Sunt ruptă de somn și preț de o secundă mă întreb dacă nu cumva visez în mers.

Susținându-mi cu mâna un sân în gura bebelușului, mă uit în urmă. Realizez că am asistat la un moment de care îmi voi aduce aminte poate întotdeauna și aș vrea să mă conving că totul e adevărat. Ba chiar îmi trece prin cap să mă întorc și să retrăiesc experiența, de parcă aș putea să dau rewind, cum făceam când ascultam vreo casetă și se termina o piesă care-mi plăcea. Doar că vraja s-a destrămat: mașina de pompieri deblocase drumul și facea manevre de plecare, capota fusese trântită înapoi la locul ei, iar oamenii plecau încetișor spre treaba lor. Capra intrase în curte și behăia în pragul ușii de la intrare. Începe să tune când copilul îmi adoarme în brațe și plecăm spre casă. La colțul străzii, o doamnă în vârstă se holbează cu gura căscată și sprâncenele împreunate la copilul din sistemul de purtare de parcă eu nici n-aș fi acolo.

Uite, dacă e să cred că ceva mi-ar lipsi vreodată de aici, asta ar fi: firescul absurdului, naivitatea cu care trăim în această capitală europeană ca într-un sat, căscând cu toții gura la orice vedem pe stradă de parcă totul s-ar petrece mereu în propria ogradă. Acum, e adevărat, totuși, că pompierii Smurd salvau un pisoi. Ceea ce e absolut fascinant este că cineva de pe strada aceea chiar îi chemase. Bine, și că o capră behăia pe trotuarul din fața casei ei, aproape de centrul Bucureștiului. Oricum, e clar că dăm conceptului de ‘global village’ valențe cu o aromă locală unică.

PS De la noi din casă dimineața se aud cocoșii în curțile vecine. Nu-i rău deloc.

 

Și? Cum e să fii mămică?

mama

Păi, e foarte frumos… Cred că sunt foarte norocoasă: am avut o sarcină ușoară și fericită, în care am călătorit și am urcat pe munți, am născut acasă, în ritmul meu, alături de oameni dragi, fără intervenții medicale, rupturi, tăieturi sau traume, am un bebeluș sănătos, frumos și fericit, cu care îmi încep fiecare zi râzând.

Da, cred că m-am și schimbat. În primul rând, râd mult mai mult și cânt și dansez pe stradă cu el în brațe. Și mi se pare că sunt mai luminoasă și mai frumoasă. Fizic sunt foarte bine – la două zile după naștere aveam aceeași greutate ca înainte de sarcină, iar acum cântăresc chiar mai puțin, mi-au explodat niște vinișoare pe picioare, dar nu am vergeturi pe abdomen (pe coapse și gambe am din adolescență, oricum). Dar dacă în sarcină nu mi-a căzut părul aproape deloc, acum pare că se reglează și asta…

Altfel, sunt cam același om.

Ieri vorbeam cu prietenul meu elvețian în vârstă de optzeci și ceva de ani cu care am călătorit în Thailanda și Cambogia și mă-ntreba cum îmi e.

-Cât a trecut de la călătoria noastră? Doi ani? Da… Deci nu mai ești liberă… Peste două săptămâni mă duc în Thailanda. Fără tine. Mă duc singur. Dar poate vă vizitez și pe voi… Dar pe când încă un bebeluș pentru tine?

Uneori îmi aduc aminte de călătoriile mele solitare peste mări și țări și de aventurile de acolo, de curajul pe care mă bucur că-l am și pe care sunt sigură că-l va moșteni și piticul. Sau de sesiunile zilnice de meditație și de munca spirituală susținută, pe care acum o desfășor cel mai adesea în fapte practice – de genul “un măturat, o respirație”, cum făcea măturătorul Beppo din povestea “Momo”.

Alteori, când se umple casa de miros de iarbă și mă chinuie vreo tristețe, mi-aș dori să sar balustrada balconului, să fac câțiva pași pe acoperișul de tablă până la balconul vecinilor și să le cer un fum. Doar unul. Nu cred c-ar putea refuza o vecină la ananghie. Sau sunt momente îmi vine să urlu și să plâng și mă uit la pitic și mă trezesc că râd. Sau mi se face dor să citesc și să scriu pe îndelete sau să fac o baie lungă. Sau să transpir alergând seara, trăgând cu ochiul la activitatea prostituatelor de lângă biserică (seria poetry while jogging).

Sau să mă masturbez în voie în miezul zilei și să mă culc fericită după tre-cinci-șapte orgasme. Doar că, dincolo de lipsa timpului, am decis că nu mai fac asta (deh, maturitatea -nu maternitatea- a venit cu decizia de a trăi sexualitatea doar alături de partener). Sau să fiu trezită pentru sex de trei ori pe noapte, nu pe săptămână. Cel puțin o dată sălbatic, în rest poate fi și tandru și liniștit. Da, în continuare îmi doresc să mă simt atrăgătoare, dorită și iubită. Nu iubită, de fapt. A-do-ra-tă.

Azi-noapte am visat că decisesem să-mi las bebelușul la părinții mei când plecam într-o călătorie. Îi adusesem toate lucrușoarele și-i instruisem pe ai mei despre cum să aibă grijă de el. Când nu l-am mai avut în brațele mele, însă, am simțit un gol dureros și m-am răzgândit în ultima clipă. Strângându-l la piept, i-am adunat rapid lucrușoarele, le-am îndesat într-o geantă și-am fugit la gară să prindem trenul. N-am renunțat la călătorie și nici n-am făcut compromisuri, după cum mă știu, ci am plecat împreună, fericiți.

Da, unele lucruri s-au mai schimbat. Dar, altfel, sunt cam același om.

PS Unul din cântecele pe care îmi place să i le cânt bebelușului:


 

PPS Celor cărora li se pare că am fost prea directă sau că am dat prea multe detalii sau că sunt prea oricum, le amintesc că au libertatea deplină de a alege cum își petrec timpul pe internet. Fără intenția de a mă justifica, voi menționa că eu cred în adevăr, autenticitate și libertate. Și mai cred că și femeile sunt oameni și, în consecință, simt și gândesc. Și au dreptul de a se exprima liber și plenar, ca restul oamenilor, fără ca acest lucru să le răpească în vreun fel frumusețea interioară și exterioară.

Foto din “Mama” de Helene Delforge și Quentin Greban, Editura Cartemma, 2018.

Cum se desfășoară firesc interacțiunea cu instituțiile publice în țara noastră dragă, în limba noastră ca o comoară în adâncuri îngropată.

Țârrrr! Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

Țârrrr! Clank!

Bip, bip, bip.

-Grijania…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

-Futu-i grijania și…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Deah!

-A… alo! Bună ziua!

– Da…

– Am o întrebare legată de cutare chestiune.

Bip. Tananananana…

– Da!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

– Păi n-ați sunat bine.

-Păi aici mi s-a făcut legătura.

-Cine v-a făcut legătura?

-…

-Stați așa. Ileanooo!

Bip. Tananananana…

-DA!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

-Păi ziceți!

-Știți, așa și pe dincolo în ziua respectivă și de atunci…

-Zi, fată… Unde?

-… a trecut o anumită perioadă și documentul cu pricina…

-Hai că te aștept pe la mine mai târziu, da?

-… nu a ajuns la mine și acum am nevoie de el și…

-Te pup! Te aștept, hai că am treabă, da?

-… nu știu cum să fac să intru în posesia lui.

-Așa… ziceți…

-Păi am zis.

-Păi ziceți acuma.

-Cum să fac să intru în posesia documentului cu pricina?

-Nu documentul cu pricina vă trebuie, ci hârtia respectivă.

-Aha… Așa… Bun, și cum să fac să primesc hârtia respectivă?

-Păi nu aici. Ați sunat la Instituția Cutare. Trebuie să vă adresați Direcției respective.

-Și cum fac?

-Vă privește.

-…

-Îi sunați, mergeți acolo, treaba dumneavoastră.

-Am înteles… Știți cumva unde au sediul?

-Strada aceea, același număr.

-Aha, în regulă, deci…

– Io vă zic că mai bine mergeți acolo. Depuneți o cerere cu buletinul și vă eliberează hârtia respectivă.

-Bine, în regulă, vă mul…

Bip, bip, bip.