Cum a venit Nathaniel la noi. Partea a treia. Vreau acasă

 

Camera nastere acasă
@2019, Daniela Mihail, all rights reserved

– Daniela, stai puțin, acum nici două săptămâni totul era bine la consultație, iar testul de glucoză a ieșit bine. Hai să luăm lucrurile pas cu pas, îmi spune Emma, una din moașele mele.

– Dar doctorul de la spital vrea să repet ecografia săptămâna viitoare, îi spun, târâtă de burtă prin casă.

– Și tu cum te simți în legătură cu asta? mă întreabă Emma.

– Eu nu vreau să mă mai întorc acolo. Nu văd de ce aș mai face o ecografie așa curând. Bebelușul e mare, ok, nu va fi mai mic săptămâna viitoare și nici modificări majore nu pot surveni în timp așa scurt. Mi se pare lipsit de sens să fac asta, mă aud protestând din spatele burții.

– Ai dreptate, nu are sens. Nu are rost să o repeți așa curând. Prin săptămâna 35 poate, mai vedem până atunci, continuă Emma. Cred că testul de toleranță la glucoză e interesant de refăcut, dacă și tu îți dorești asta, măcar să știm o treabă, se pricepe ea să pună problema, intuind cu cine are de-a face. 

Peste câteva zile, testul meu iese cu una dintre valori puțin peste limita maximă admisă și primesc automat eticheta de gravidă cu diabet gestațional, ieșind astfel din grupul de sarcini cu risc scăzut. Pe scurt. 

– Asta înseamnă că nu mai pot să nasc acasă, așa cum îmi doresc? întreb speriată de după burtă.

– Nu! îmi răspunde Emma. Înseamnă doar că vom fi atente la ce se întâmplă de acum și la valorile glicemiei tale. Mai e mult până la naștere, mă asigură moașa. 

De la spital moașa care a făcut ecografia morfologică de trimestru trei și ginecologul care o supraveghea însistă să merg la secția de diabetologie și la nutriționist pentru educație și dietă și să văd din nou ginecologul. Insistențele se concretizează în telefoane date moașelor și mie, mailuri de toate părțile și propuneri de programări.

Accept doar prima parte, nu și consultația cu ginecologul, ceea ce înfurie atât de tare medicul, încât sunt certată de către asistenta de la diabetologie că am supărat-o pe doamna doctor și mă întreabă dacă moașele mele m-au sfătuit să refuz un follow-up. 

– Este decizia mea, nimeni nu mă poate convinge că există vreun beneficiu în a face ecografii două săptămâni la rând, când bebe e sănătos și eu sunt bine, în răspund cu fermitate, doar-doar o intui cu cine are de-a face.

– Mda, totul e bine, doar că e un bebeluș foarte mare, îmi răspunde rânjind.

– Nu e un bebeluș foarte mare, ci mare. Și sănătos. Se nasc și bebeluși mari, continui fără să mă așez.

După ce-mi pune o prezentare despre ce înseamnă diabetul gestational și mă întreabă cum e dieta mea, exclamă:

– Oare ce căutați aici? Știți totul! 

– Ați insistat să vin, îi răspund râzând, eu să știți că aveam și altă treabă. Dar e adevărat și că am mâncat cam multe dulciuri în sarcina asta, adaug.

– Dar de ce? De ce? mă întreabă râzând înmuiată.

– Trăiesc în țara ciocolatei acum. Cum să mă abțin?! Cum?!

– Oh, da, aici nu vă pot contrazice, îmi răspunde râzând, înțeleg perfect.

– Dar tot nu cred că am diabet gestational, adaug cu nerușinare, făcând-o să-și dea ochii peste cap.

– Dacă, totuși, veți decide să nașteți acasă, să vă testați glicemia la câteva luni de la naștere, insistă, începând să intuiască și ea cu cine are de-a face. 

Mi-am petrecut următoarele săptămâni, eliminând complet zahărul, reducând cantitatea de carbohidrați și hrănindu-mă și mai sănătos și înțepându-mă de patru ori pe zi ca să-mi măsor glicemia (care se încăpățâna să fie normală), mergând pe jos vreo două ore în fiecare zi, folosind adesea stepperul seara, făcând gimnastică, mergând la aqua gym, meditând și mai mult, cultivând o stare de bine prin toate mijloacele la dispoziție, căci sunt și acum convinsă că anxietatea și stresul au fost cauza majoră care a determinat atunci creșterea glicemiei. Am adăugat la ceea ce făceam deja o consultație cu un health coach, cursuri de hypno birthing, yoga pentru gravide, Theta healing, pregătire pentru naștere cu kinetoterapeut, hemi sync zilnic, tratament homeopatic, masaj prenatal, aromaterapie. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 

Pentru ecografia de 35 de săptămâni, pe care am convenit cu moașele că e bine să o facem, am schimbat spitalul. Bebe părea că-și încetinise ritmul de creștere, iar măsurătorile și calculele arătau că ar fi fost posibil să aibă o greutate normală la termen. Totuși, deși medicul a fost foarte echilibrat și m-a ascultat și mi-a explicat și răspuns și zâmbit și m-a încurajat, tot am auzit prea des cuvântul “induction”. 

– Sper să nu ne mai întoarcem aici niciodată, spuneam apăsat în timp ce ne urcam în mașină să plecăm. Deși e frumos că e într-o pădure, am adăugat pentru mine, lăsând un pic de loc și sorții. Eu vreau să nasc acasă, totuși.

După ecografie, Emma a venit acasă și ne-a adus piscina și accesoriile pentru naștere și o lungă listă de recomandări menite să grăbească instalarea travaliului:  acupunctură, și mai mult ceai de zmeur, tinctură de alchemilla, ulei de primula serii, masaj cu ulei de salvie și mai mult sex, presopunctură, urcat și coborât scări și nici nu mai știu ce. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 

– Am vrea foarte mult să naști înainte de 39 de săptămâni. Dacă depășești 39 de săptămâni, va trebui să discutăm despre nașterea la spital, mi-a spus moașa. 

 – Emma, îi spuneam, ai încredere când îți spun că nu vom ajunge la 39 de săptămâni. Sper să ajungem la 37, îi spuneam din spatele burții, umflându-mă-n pene de atâta sjguranță.

Toate semnele arătau că bebelușul urma să vină devreme și mă rugam să nu fie înainte de 37 de săptămâni. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 37 de săptămâni s-au împlinit fix de ziua bărbatului, când, pentru siguranță, am ales să facem un picnic în grădină, nu în parc. Mă gândeam ce tare ar fi ca frățiorul mai mic să se nască de ziua tăticului lui, după de frățiorul mai mare se născuse fix de ziua mea. 

Deci la 37 de săptămâni am respirat ușurată că burta m-a purtat atâta timp și așteptam să fac poc din moment în moment. Seara mi-am umplut cada, mi-am pus uleiuri de salvie, lavandă și ylang-ylang, mi-am aprins lumânări și zăceam acolo, mângâind burtica și privind prin fereastra imensă norii călătorind, trecând prin câte o contracție blândă ca un val lin. Brusc, m-a cuprins o stare de furie care m-a făcut să sar afară, să mă șterg rapid cu prosopul, să mă îmbrac și să cobor.

– Dar ce atâta grabă? Ce? Ia mai lăsați-mă-n pace! Sunt doar 37 de săptămâni! Gata! îmi răsuna în cap în timp ce făceam ture cu pumnii încleștați. 

Și gata a fost.  

Va urma. 

Cum a venit Nathaniel la noi. Partea a doua. Burta

Valentin tocmai împlinise un an, iar eu 36 la sfârșit de octombrie anul trecut. La puțin timp de la întoarcerea din călătoria de ziua noastră, prin noiembrie, am primit vestea că va urma să mai avem un bebeluș. 

Am început să cercetăm ce presupune nașterea în Belgia și să ne organizăm. Burtica creștea repede și, deși aveam momente când gândul la încă o naștere și încă un bebe mă aduna și mă mototolea până mă simțeam ca un cearceaf ud în mașina de spălat, cel mai adesea pluteam cu balonul tot mai rotund. 

– O să fie bine, o să vezi, o să ne descurcăm foarte bine, crede-mă, veneau încurajările pline de încredere ale bărbatului. Abia aștept să avem doi copiluți!

Ca și prima dată, știam de la bun început că ne dorim o naștere acasă. Pe de o parte pentru că studiile arată că în cazul unei sarcini cu risc scăzut, nașterea acasă presupune mai puține riscuri decât cea la spital, într-o țară unde ea e reglementată și unde sistemul sanitar e în stare să o integreze și să o susțină. Pe de altă parte, din cauza unei mari fobii de spitale, cadre medicale, agresiune și vulnerabilitate. 

Așa că am găsit echipa de moașe cu care am simțit că rezonăm din toate punctele de vedere și am început controalele și testele ‘de rutină’. Foarte pe scurt, aici nașterea acasă este bine reglementată și, de fapt, nu prea există “proceduri de rutină”. Cel puțin nu cu această echipă de moașe, care încurajează femeile și familiile să-și exprime dorințele și să-și ia sarcina și nașterea, precum și îngrijirea bebelușului în propriile mâini – să se informeze și să își ia libertatea de a lua propriile decizii. 

Așa deci am și făcut. Am fost urmărită de două moașe pe care le vedeam alternativ și se știa că una dintre ele urma să fie de gardă și să vină la noi când se declanșa travaliul (de fapt, când aveam eu să o chem). 

Controalele au fost rare, nicidecum o dată pe lună în primul trimestru și nici în al doilea și se întâmplau în Flandra, la cabinetul moașelor, mai puțin ecografiile, pe care le-am făcut în spital. Analizele pe care am ales să le fac ieșeau bine, burta creștea, bebelușul era foarte bine, eu mă simțeam foarte bine și eram foarte activă, totul minunat. 

În timpul sarcinii nu au existat absolut deloc, până la începerea contracțiilor, controale vaginale – pentru că nu au niciun beneficiu. Iar singurele ecografii pe care le-am făcut au fost cele trei morfologice, câte una în fiecare trimestru și încă una apoi, despre care voi vorbi mai încolo puțin. Moașele mi-au spus de la început că sunt de acord și de aceeași părere cu mine în privința efectuării strictului necesar ca să ne asigurăm că e totul bine și nimic mai mult. Ba mai mult, mi-au confirmat că ecografiile dese și care durează mult nu sunt benefice și nu aduc medical nicio valoare (decât dacă există vreo indicație în a fi făcute) și că încălzesc țesuturile și nu sunt sănătoase. 

Așa că mi-am petrecut următoarele câteva luni încurajându-mă că totul va decurge minunat, în pofida anxietății pe care o simțeam adesea. Făceam mișcare la aqua gym o dată pe săptămână, mergeam pe jos cel puțin o oră pe zi, dormeam la prânz împreună cu Valentin, meditam, ne iubeam, organizam spațiul, cumpăram hăinuțe.

Totul a decurs lin și frumos până la morfologia de trimestrul 3, când ne-am dus la spital cu emoția de a-l vedea pe bebe pentru ultima dată pe un ecran și de a primi poze cu el. Cu o săptămână și jumătate în urmă fuseserăm la moașe și bebe era bine și totul în parametri normali, deci nu ne făceam griji. 

Am așteptat destul de mult până am fost invitați în cabinet, timp în care am admirat noua secție de ginecologie a spitalului universitar din Leuven. Un tătic a cântat la pianul amplasat în holul imens, Valentin s-a dat cu mașinuțe și biciclete puse la dispoziția copiilor de către spital, am văzut colțul de lectură și m-am bucurat că e o atmosferă atât de confortabilă și plăcută. În timp ce așteptam să intrăm, o prietenă mi-a scris să-mi dea vestea că e însărcinată și ne-am făcut un selfie toți trei pe scaunele din sala de așteptare. 

Când numărul meu de înregistrare a apărut pe ecran, ne-am ridicat și în ușa cabinetului ne-a întâmpinat o moașă care ni s-a adresat în olandeză. Am rugat-o să vorbim în engleză și a acceptat cu o grimasă. M-am întins pe masa de ecografie, mi-am dezgolit burta și, după câteva întrebări de rutină, moașa a început să plimbe sonda pe burta mea, făcând măsurători. Urmăream cu ochii mari imaginile de pe ecranul imens de pe perete, iar Valentin explora cabinetul. 

– Valentin, uite-l pe bebe în burtică. Auzi, e inimioara lui. Uite un picioruș, îi povesteam frățiorului mai mare și el se uita când la burtă, când la ecran, când la aparatura din jur.

– Stai liniștit, iubitul meu, nu te scoate nimeni de acolo până nu ești tu pregătit să ieși, îi promit bebelușului  când îl simt mișcându-se speriat în spatele sondei care îl apasă mecanic și rece. 

– Deci vreți o naștere acasă, am văzut în fișierul dumneavoastră… spune moașa. De ce?

– Pentru că așa e cel mai bine pentru mine. Și primul copil s-a născut tot acasă. Nu-mi plac spitalele.

– N-ați făcut testul NIPT, am văzut. Aici toată lumea îl face. 

– Nu l-am făcut.

– Pot să întreb de ce?

– Pentru că nu avea sens pentru mine. Îmi doresc acest copil și el se va naște, oricum ar fi. 

– Ați făcut testul de toleranță la glucoză? continuă ea și nu mai pot face abstracție de tensiunea care-i înăsprește trăsăturile, adâncindu-i ridurile.

– Da, îi răspund tremurând. A fost ok.

– Dar burta nu e mai mare decât prima dată? continuă ea.

– Ba da, de la început a fost mai mare, dar toată lumea a zis că e firec să fie așa la a doua sarcină. Celelalte ecografii morfologice și măsurătorile burții de până acum au fost toate normale. 

– E un bebeluș mare acesta, spune moașa și-mi vine să ies din cabinet trântind ușa se perete și să alerg, dacă aș mai putea să alerg, prin pădurea de lângă spital, urlând.

– Aaaaaaaaaaaaaaa, prelungul meu urlet captiv vibrează-n fiecare celulă! Aaaaaaaaaaaaa! Aaaaaaaaaaaa!

– Rămâneți aici, merg până dincolo să-i arăt pozele mele și medicului ginecolog și revin. Poate dorește să vă vadă și medicul. 

Rămân pe masă și burta dezgolită umple întregul cabinet. Nu se mai vede nici monitorul imens, nici biroul, nici vreun perete sau ușa, nici scaunele. Fratele mai mare și tatăl lui sunt lipiți de podea sub greutatea burții, care m-a înlocuit. De acolo, de jos, ei încearcă să spună ceva, iar sunetele pe care le scot se lipesc de pielea alunecoasă a burții, patinează, derapează și se lovesc apoi unele de altele într-un ambuteiaj. 

Peste o veșnicie și jumătate, în cabinet își fac cu greu loc două femei: moașa și doamna doctor, cea din urmă cu un halat alb descheiat, în buzunarele căruia i se odihnesc pumnii încleștați, ca să nu o trădeze. E blondă, mai tânără decât moașa, care pare acum mică și speriată, în umbra halatului descheiat. 

Mă străduiesc să-mi trag puțin burta, cât să exist și eu un pic, în spatele burții, și să aud. Nu pot urmări foarte bine, sunt prea departe, dincolo de burta mea. 

– Sugar test… hospital birth… induction… 37 weeks… dystocia… risk… 97 percentile…

Burta mă scoate din cabinet câteva minute mai târziu și se rostogolește apoi pe holurile interminabile ale spitalului, târându-mă după ea și, pe lângă mine, pe bărbat și pe copilul mai mare.

– Cum te simți? îl aud pe bărbat de undeva de departe și-mi las ochii să-l găsească, mic și îngrijorat, și să-l ucidă pe loc, convinsă că e o moarte onorabilă și mai lipsită de suferință decât cea la care l-ar duce cuvintele dacă gura le-ar elibera, ca pe o ploaie de obuze. 

Burta a câștigat. Eu și dorințele mele, planurile mele, libertatea mea, forța mea, toate au fost strivite sub greutatea burții. 

Va urma. 

Burts
@2019, Daniela Mihail, all right reserved

Cum a venit Nathaniel la noi. Partea întâi. O ușă deschisă în noapte

 

Entrez
@2019 Daniela Mihail, all rights reserved

Era prin noiembrie anul trecut când m-am trezit într-o sâmbătă dimineața pe la 4 și am coborât în bucătărie să beau apă. M-am pomenit în fața întunericului care năvălea de afară prin ușa din spate, larg deschisă înspre grădină. Respirația mi s-a oprit destul cât să simt momentul acela de suspendare, de lipsă de gravitație, de nemișcare.  

Am închis și încuiat ușa, am căutat pisica și am găsit-o dormind încovrigată în baie, am băut apă și am urcat înapoi. Am decis pe scări că e un moment bun să fac testul de sarcină pe care îl cumpărasem cu o zi înainte. 

Când m-am așezat pe toaletă încă simțeam plutindu-mi în stomac golul acela din fața ușii larg deschise spre grădină. N-am așteptat niciun minut, am stat privind fereastra îngustă și albă a testului pe care mi se încleștaseră degetele. Mi-am adus aminte de primul test pozitiv, cu un an și vreo zece luni înainte, de lacrimile țâșnind ca-n desenele animate, de amețeala și vâjâiala din centrul furtunii, de preșul zburând de sub picioare și inima luând-o la galop.

Acum era doar aer: haaaaaaa. Doar golul acela răcoros din dreptul ușii larg deschise spre grădină. A doua liniuță n-a întârziat să apară și, instantaneu, a venit și balonul de aer cald care m-a-nvăluit, făcându-mă să chicotesc. 

Am mai stat apoi câteva minute în fața oglinzii, savurând aceste momente în care eram singurul om din lume care știa, păstrătorul unui prețios secret. 

– Ce faci? m-a întrebat bărbatul când m-am strecurat înapoi în pat.

– Bine… i-am răspuns, încă nehotărâtă dacă să-l fac părtaș acum la secretul meu sau nu. 

– Ai fost să bei apă?

– Da… Și am găsit jos ușa spre grădină larg deschisă.

– Hmm… Om fi uitat-o, îmi răspunde luându-mă în brațe.

– Ghici ce? îl întreb pe nerăsuflate.

– Ce?

– Păi ghicește… insist, aducându-mi aminte amuzată cât de greu mi-a fost să-i dau vestea prima dată.

– Păi nu știu… Spune-mi tu.

– Lasă atunci, poate aștepta până dimineață. 

– Hai, acum, spune-mi, insistă el.

– Serios, poate aștepta dacă nu ghicești. Hai să dormim. 

– Ai făcut un test de sarcină? mă întreabă după câteva secunde.

– Îhâm…

– Și? 

– Șiiiiii… o să mai avem un bebeluș! exclam cumva în șoaptă, să nu-l trezesc pe Valentin, care respiră catifelat lângă noi, răsfirat ca o steluță de mare.

Trag aici perdeaua până se trezește și Valentin, vesel și luminos ca un neon:

– Valentin, i-am spus, avem o veste pentru tine! Fii atent! Tanaaaa! Avem un bebeluș în burtică! O să ai un frățior sau o surioară! 

Valentin se uita când la mine, când la tatăl lui și râdea. 

Va urma.