Cum a venit Nathaniel la noi. Partea a treia. Vreau acasă

 

Camera nastere acasă
@2019, Daniela Mihail, all rights reserved

– Daniela, stai puțin, acum nici două săptămâni totul era bine la consultație, iar testul de glucoză a ieșit bine. Hai să luăm lucrurile pas cu pas, îmi spune Emma, una din moașele mele.

– Dar doctorul de la spital vrea să repet ecografia săptămâna viitoare, îi spun, târâtă de burtă prin casă.

– Și tu cum te simți în legătură cu asta? mă întreabă Emma.

– Eu nu vreau să mă mai întorc acolo. Nu văd de ce aș mai face o ecografie așa curând. Bebelușul e mare, ok, nu va fi mai mic săptămâna viitoare și nici modificări majore nu pot surveni în timp așa scurt. Mi se pare lipsit de sens să fac asta, mă aud protestând din spatele burții.

– Ai dreptate, nu are sens. Nu are rost să o repeți așa curând. Prin săptămâna 35 poate, mai vedem până atunci, continuă Emma. Cred că testul de toleranță la glucoză e interesant de refăcut, dacă și tu îți dorești asta, măcar să știm o treabă, se pricepe ea să pună problema, intuind cu cine are de-a face. 

Peste câteva zile, testul meu iese cu una dintre valori puțin peste limita maximă admisă și primesc automat eticheta de gravidă cu diabet gestațional, ieșind astfel din grupul de sarcini cu risc scăzut. Pe scurt. 

– Asta înseamnă că nu mai pot să nasc acasă, așa cum îmi doresc? întreb speriată de după burtă.

– Nu! îmi răspunde Emma. Înseamnă doar că vom fi atente la ce se întâmplă de acum și la valorile glicemiei tale. Mai e mult până la naștere, mă asigură moașa. 

De la spital moașa care a făcut ecografia morfologică de trimestru trei și ginecologul care o supraveghea însistă să merg la secția de diabetologie și la nutriționist pentru educație și dietă și să văd din nou ginecologul. Insistențele se concretizează în telefoane date moașelor și mie, mailuri de toate părțile și propuneri de programări.

Accept doar prima parte, nu și consultația cu ginecologul, ceea ce înfurie atât de tare medicul, încât sunt certată de către asistenta de la diabetologie că am supărat-o pe doamna doctor și mă întreabă dacă moașele mele m-au sfătuit să refuz un follow-up. 

– Este decizia mea, nimeni nu mă poate convinge că există vreun beneficiu în a face ecografii două săptămâni la rând, când bebe e sănătos și eu sunt bine, în răspund cu fermitate, doar-doar o intui cu cine are de-a face.

– Mda, totul e bine, doar că e un bebeluș foarte mare, îmi răspunde rânjind.

– Nu e un bebeluș foarte mare, ci mare. Și sănătos. Se nasc și bebeluși mari, continui fără să mă așez.

După ce-mi pune o prezentare despre ce înseamnă diabetul gestational și mă întreabă cum e dieta mea, exclamă:

– Oare ce căutați aici? Știți totul! 

– Ați insistat să vin, îi răspund râzând, eu să știți că aveam și altă treabă. Dar e adevărat și că am mâncat cam multe dulciuri în sarcina asta, adaug.

– Dar de ce? De ce? mă întreabă râzând înmuiată.

– Trăiesc în țara ciocolatei acum. Cum să mă abțin?! Cum?!

– Oh, da, aici nu vă pot contrazice, îmi răspunde râzând, înțeleg perfect.

– Dar tot nu cred că am diabet gestational, adaug cu nerușinare, făcând-o să-și dea ochii peste cap.

– Dacă, totuși, veți decide să nașteți acasă, să vă testați glicemia la câteva luni de la naștere, insistă, începând să intuiască și ea cu cine are de-a face. 

Mi-am petrecut următoarele săptămâni, eliminând complet zahărul, reducând cantitatea de carbohidrați și hrănindu-mă și mai sănătos și înțepându-mă de patru ori pe zi ca să-mi măsor glicemia (care se încăpățâna să fie normală), mergând pe jos vreo două ore în fiecare zi, folosind adesea stepperul seara, făcând gimnastică, mergând la aqua gym, meditând și mai mult, cultivând o stare de bine prin toate mijloacele la dispoziție, căci sunt și acum convinsă că anxietatea și stresul au fost cauza majoră care a determinat atunci creșterea glicemiei. Am adăugat la ceea ce făceam deja o consultație cu un health coach, cursuri de hypno birthing, yoga pentru gravide, Theta healing, pregătire pentru naștere cu kinetoterapeut, hemi sync zilnic, tratament homeopatic, masaj prenatal, aromaterapie. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 

Pentru ecografia de 35 de săptămâni, pe care am convenit cu moașele că e bine să o facem, am schimbat spitalul. Bebe părea că-și încetinise ritmul de creștere, iar măsurătorile și calculele arătau că ar fi fost posibil să aibă o greutate normală la termen. Totuși, deși medicul a fost foarte echilibrat și m-a ascultat și mi-a explicat și răspuns și zâmbit și m-a încurajat, tot am auzit prea des cuvântul “induction”. 

– Sper să nu ne mai întoarcem aici niciodată, spuneam apăsat în timp ce ne urcam în mașină să plecăm. Deși e frumos că e într-o pădure, am adăugat pentru mine, lăsând un pic de loc și sorții. Eu vreau să nasc acasă, totuși.

După ecografie, Emma a venit acasă și ne-a adus piscina și accesoriile pentru naștere și o lungă listă de recomandări menite să grăbească instalarea travaliului:  acupunctură, și mai mult ceai de zmeur, tinctură de alchemilla, ulei de primula serii, masaj cu ulei de salvie și mai mult sex, presopunctură, urcat și coborât scări și nici nu mai știu ce. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 

– Am vrea foarte mult să naști înainte de 39 de săptămâni. Dacă depășești 39 de săptămâni, va trebui să discutăm despre nașterea la spital, mi-a spus moașa. 

 – Emma, îi spuneam, ai încredere când îți spun că nu vom ajunge la 39 de săptămâni. Sper să ajungem la 37, îi spuneam din spatele burții, umflându-mă-n pene de atâta sjguranță.

Toate semnele arătau că bebelușul urma să vină devreme și mă rugam să nu fie înainte de 37 de săptămâni. Ca să nasc acasă, așa cum îmi doream. 37 de săptămâni s-au împlinit fix de ziua bărbatului, când, pentru siguranță, am ales să facem un picnic în grădină, nu în parc. Mă gândeam ce tare ar fi ca frățiorul mai mic să se nască de ziua tăticului lui, după de frățiorul mai mare se născuse fix de ziua mea. 

Deci la 37 de săptămâni am respirat ușurată că burta m-a purtat atâta timp și așteptam să fac poc din moment în moment. Seara mi-am umplut cada, mi-am pus uleiuri de salvie, lavandă și ylang-ylang, mi-am aprins lumânări și zăceam acolo, mângâind burtica și privind prin fereastra imensă norii călătorind, trecând prin câte o contracție blândă ca un val lin. Brusc, m-a cuprins o stare de furie care m-a făcut să sar afară, să mă șterg rapid cu prosopul, să mă îmbrac și să cobor.

– Dar ce atâta grabă? Ce? Ia mai lăsați-mă-n pace! Sunt doar 37 de săptămâni! Gata! îmi răsuna în cap în timp ce făceam ture cu pumnii încleștați. 

Și gata a fost.  

Va urma. 

Cum a venit Nathaniel la noi. Partea a doua. Burta

Valentin tocmai împlinise un an, iar eu 36 la sfârșit de octombrie anul trecut. La puțin timp de la întoarcerea din călătoria de ziua noastră, prin noiembrie, am primit vestea că va urma să mai avem un bebeluș. 

Am început să cercetăm ce presupune nașterea în Belgia și să ne organizăm. Burtica creștea repede și, deși aveam momente când gândul la încă o naștere și încă un bebe mă aduna și mă mototolea până mă simțeam ca un cearceaf ud în mașina de spălat, cel mai adesea pluteam cu balonul tot mai rotund. 

– O să fie bine, o să vezi, o să ne descurcăm foarte bine, crede-mă, veneau încurajările pline de încredere ale bărbatului. Abia aștept să avem doi copiluți!

Ca și prima dată, știam de la bun început că ne dorim o naștere acasă. Pe de o parte pentru că studiile arată că în cazul unei sarcini cu risc scăzut, nașterea acasă presupune mai puține riscuri decât cea la spital, într-o țară unde ea e reglementată și unde sistemul sanitar e în stare să o integreze și să o susțină. Pe de altă parte, din cauza unei mari fobii de spitale, cadre medicale, agresiune și vulnerabilitate. 

Așa că am găsit echipa de moașe cu care am simțit că rezonăm din toate punctele de vedere și am început controalele și testele ‘de rutină’. Foarte pe scurt, aici nașterea acasă este bine reglementată și, de fapt, nu prea există “proceduri de rutină”. Cel puțin nu cu această echipă de moașe, care încurajează femeile și familiile să-și exprime dorințele și să-și ia sarcina și nașterea, precum și îngrijirea bebelușului în propriile mâini – să se informeze și să își ia libertatea de a lua propriile decizii. 

Așa deci am și făcut. Am fost urmărită de două moașe pe care le vedeam alternativ și se știa că una dintre ele urma să fie de gardă și să vină la noi când se declanșa travaliul (de fapt, când aveam eu să o chem). 

Controalele au fost rare, nicidecum o dată pe lună în primul trimestru și nici în al doilea și se întâmplau în Flandra, la cabinetul moașelor, mai puțin ecografiile, pe care le-am făcut în spital. Analizele pe care am ales să le fac ieșeau bine, burta creștea, bebelușul era foarte bine, eu mă simțeam foarte bine și eram foarte activă, totul minunat. 

În timpul sarcinii nu au existat absolut deloc, până la începerea contracțiilor, controale vaginale – pentru că nu au niciun beneficiu. Iar singurele ecografii pe care le-am făcut au fost cele trei morfologice, câte una în fiecare trimestru și încă una apoi, despre care voi vorbi mai încolo puțin. Moașele mi-au spus de la început că sunt de acord și de aceeași părere cu mine în privința efectuării strictului necesar ca să ne asigurăm că e totul bine și nimic mai mult. Ba mai mult, mi-au confirmat că ecografiile dese și care durează mult nu sunt benefice și nu aduc medical nicio valoare (decât dacă există vreo indicație în a fi făcute) și că încălzesc țesuturile și nu sunt sănătoase. 

Așa că mi-am petrecut următoarele câteva luni încurajându-mă că totul va decurge minunat, în pofida anxietății pe care o simțeam adesea. Făceam mișcare la aqua gym o dată pe săptămână, mergeam pe jos cel puțin o oră pe zi, dormeam la prânz împreună cu Valentin, meditam, ne iubeam, organizam spațiul, cumpăram hăinuțe.

Totul a decurs lin și frumos până la morfologia de trimestrul 3, când ne-am dus la spital cu emoția de a-l vedea pe bebe pentru ultima dată pe un ecran și de a primi poze cu el. Cu o săptămână și jumătate în urmă fuseserăm la moașe și bebe era bine și totul în parametri normali, deci nu ne făceam griji. 

Am așteptat destul de mult până am fost invitați în cabinet, timp în care am admirat noua secție de ginecologie a spitalului universitar din Leuven. Un tătic a cântat la pianul amplasat în holul imens, Valentin s-a dat cu mașinuțe și biciclete puse la dispoziția copiilor de către spital, am văzut colțul de lectură și m-am bucurat că e o atmosferă atât de confortabilă și plăcută. În timp ce așteptam să intrăm, o prietenă mi-a scris să-mi dea vestea că e însărcinată și ne-am făcut un selfie toți trei pe scaunele din sala de așteptare. 

Când numărul meu de înregistrare a apărut pe ecran, ne-am ridicat și în ușa cabinetului ne-a întâmpinat o moașă care ni s-a adresat în olandeză. Am rugat-o să vorbim în engleză și a acceptat cu o grimasă. M-am întins pe masa de ecografie, mi-am dezgolit burta și, după câteva întrebări de rutină, moașa a început să plimbe sonda pe burta mea, făcând măsurători. Urmăream cu ochii mari imaginile de pe ecranul imens de pe perete, iar Valentin explora cabinetul. 

– Valentin, uite-l pe bebe în burtică. Auzi, e inimioara lui. Uite un picioruș, îi povesteam frățiorului mai mare și el se uita când la burtă, când la ecran, când la aparatura din jur.

– Stai liniștit, iubitul meu, nu te scoate nimeni de acolo până nu ești tu pregătit să ieși, îi promit bebelușului  când îl simt mișcându-se speriat în spatele sondei care îl apasă mecanic și rece. 

– Deci vreți o naștere acasă, am văzut în fișierul dumneavoastră… spune moașa. De ce?

– Pentru că așa e cel mai bine pentru mine. Și primul copil s-a născut tot acasă. Nu-mi plac spitalele.

– N-ați făcut testul NIPT, am văzut. Aici toată lumea îl face. 

– Nu l-am făcut.

– Pot să întreb de ce?

– Pentru că nu avea sens pentru mine. Îmi doresc acest copil și el se va naște, oricum ar fi. 

– Ați făcut testul de toleranță la glucoză? continuă ea și nu mai pot face abstracție de tensiunea care-i înăsprește trăsăturile, adâncindu-i ridurile.

– Da, îi răspund tremurând. A fost ok.

– Dar burta nu e mai mare decât prima dată? continuă ea.

– Ba da, de la început a fost mai mare, dar toată lumea a zis că e firec să fie așa la a doua sarcină. Celelalte ecografii morfologice și măsurătorile burții de până acum au fost toate normale. 

– E un bebeluș mare acesta, spune moașa și-mi vine să ies din cabinet trântind ușa se perete și să alerg, dacă aș mai putea să alerg, prin pădurea de lângă spital, urlând.

– Aaaaaaaaaaaaaaa, prelungul meu urlet captiv vibrează-n fiecare celulă! Aaaaaaaaaaaaa! Aaaaaaaaaaaa!

– Rămâneți aici, merg până dincolo să-i arăt pozele mele și medicului ginecolog și revin. Poate dorește să vă vadă și medicul. 

Rămân pe masă și burta dezgolită umple întregul cabinet. Nu se mai vede nici monitorul imens, nici biroul, nici vreun perete sau ușa, nici scaunele. Fratele mai mare și tatăl lui sunt lipiți de podea sub greutatea burții, care m-a înlocuit. De acolo, de jos, ei încearcă să spună ceva, iar sunetele pe care le scot se lipesc de pielea alunecoasă a burții, patinează, derapează și se lovesc apoi unele de altele într-un ambuteiaj. 

Peste o veșnicie și jumătate, în cabinet își fac cu greu loc două femei: moașa și doamna doctor, cea din urmă cu un halat alb descheiat, în buzunarele căruia i se odihnesc pumnii încleștați, ca să nu o trădeze. E blondă, mai tânără decât moașa, care pare acum mică și speriată, în umbra halatului descheiat. 

Mă străduiesc să-mi trag puțin burta, cât să exist și eu un pic, în spatele burții, și să aud. Nu pot urmări foarte bine, sunt prea departe, dincolo de burta mea. 

– Sugar test… hospital birth… induction… 37 weeks… dystocia… risk… 97 percentile…

Burta mă scoate din cabinet câteva minute mai târziu și se rostogolește apoi pe holurile interminabile ale spitalului, târându-mă după ea și, pe lângă mine, pe bărbat și pe copilul mai mare.

– Cum te simți? îl aud pe bărbat de undeva de departe și-mi las ochii să-l găsească, mic și îngrijorat, și să-l ucidă pe loc, convinsă că e o moarte onorabilă și mai lipsită de suferință decât cea la care l-ar duce cuvintele dacă gura le-ar elibera, ca pe o ploaie de obuze. 

Burta a câștigat. Eu și dorințele mele, planurile mele, libertatea mea, forța mea, toate au fost strivite sub greutatea burții. 

Va urma. 

Burts
@2019, Daniela Mihail, all right reserved

Cum a venit Nathaniel la noi. Partea întâi. O ușă deschisă în noapte

 

Entrez
@2019 Daniela Mihail, all rights reserved

Era prin noiembrie anul trecut când m-am trezit într-o sâmbătă dimineața pe la 4 și am coborât în bucătărie să beau apă. M-am pomenit în fața întunericului care năvălea de afară prin ușa din spate, larg deschisă înspre grădină. Respirația mi s-a oprit destul cât să simt momentul acela de suspendare, de lipsă de gravitație, de nemișcare.  

Am închis și încuiat ușa, am căutat pisica și am găsit-o dormind încovrigată în baie, am băut apă și am urcat înapoi. Am decis pe scări că e un moment bun să fac testul de sarcină pe care îl cumpărasem cu o zi înainte. 

Când m-am așezat pe toaletă încă simțeam plutindu-mi în stomac golul acela din fața ușii larg deschise spre grădină. N-am așteptat niciun minut, am stat privind fereastra îngustă și albă a testului pe care mi se încleștaseră degetele. Mi-am adus aminte de primul test pozitiv, cu un an și vreo zece luni înainte, de lacrimile țâșnind ca-n desenele animate, de amețeala și vâjâiala din centrul furtunii, de preșul zburând de sub picioare și inima luând-o la galop.

Acum era doar aer: haaaaaaa. Doar golul acela răcoros din dreptul ușii larg deschise spre grădină. A doua liniuță n-a întârziat să apară și, instantaneu, a venit și balonul de aer cald care m-a-nvăluit, făcându-mă să chicotesc. 

Am mai stat apoi câteva minute în fața oglinzii, savurând aceste momente în care eram singurul om din lume care știa, păstrătorul unui prețios secret. 

– Ce faci? m-a întrebat bărbatul când m-am strecurat înapoi în pat.

– Bine… i-am răspuns, încă nehotărâtă dacă să-l fac părtaș acum la secretul meu sau nu. 

– Ai fost să bei apă?

– Da… Și am găsit jos ușa spre grădină larg deschisă.

– Hmm… Om fi uitat-o, îmi răspunde luându-mă în brațe.

– Ghici ce? îl întreb pe nerăsuflate.

– Ce?

– Păi ghicește… insist, aducându-mi aminte amuzată cât de greu mi-a fost să-i dau vestea prima dată.

– Păi nu știu… Spune-mi tu.

– Lasă atunci, poate aștepta până dimineață. 

– Hai, acum, spune-mi, insistă el.

– Serios, poate aștepta dacă nu ghicești. Hai să dormim. 

– Ai făcut un test de sarcină? mă întreabă după câteva secunde.

– Îhâm…

– Și? 

– Șiiiiii… o să mai avem un bebeluș! exclam cumva în șoaptă, să nu-l trezesc pe Valentin, care respiră catifelat lângă noi, răsfirat ca o steluță de mare.

Trag aici perdeaua până se trezește și Valentin, vesel și luminos ca un neon:

– Valentin, i-am spus, avem o veste pentru tine! Fii atent! Tanaaaa! Avem un bebeluș în burtică! O să ai un frățior sau o surioară! 

Valentin se uita când la mine, când la tatăl lui și râdea. 

Va urma. 

 

Primii pași

img-1949

“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este  pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)

Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.

De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.

Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.

Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.

Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!

Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.

Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)

Da, față de viața mea de dinainte totul s-a  schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!

De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Salutări din tărâmul primăverii eterne

La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!

Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.

În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.

Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:

new year resolutions

Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.

Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.

Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.

E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.

Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.

Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!

Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.

Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.

Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!

A doua tură de biciclit cu bebelușul în Ardennes

Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).

Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.

Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.

Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.

Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.

Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.

Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.

A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.

După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.

Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.

Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.

Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.

După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.

PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.

Pozeeee (fără filtre), în ordine cronologică:

Acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familia tradițională

– Mâine-poimâine îmi faci și mie un boboc din ăsta! exclamă bărbatul și-i trage o palmă peste fund femeii care merge pe lângă el. Doamne ajută! continuă și-și face o cruce mare. Ea bălmăjește ceva neinteligibil, vizibil jenată de comportamentul specimenului care o însoțește. Dar merge în continuare alături de el, cu capul plecat, vorbind în șoaptă și aranjându-și o șuviță de păr.

Aceasta este una din ultimele amintiri din timpul plimbărilor mele prin București cu piticul în sistemul de purtare, înainte de plecare. Cei doi au trecut pe lângă mine și asta a fost reacția lui când mi-a văzut bebelușul, într-o după amiază pe cheiul Dâmboviței. El neglijent și zgomotos, ea foarte aranjată și tăcută.

familia traditionala

Acum câțiva ani buni am văzut filmul “If These Walls Could Talk 2”, un film american cu poveștile unor cupluri de femei din SUA din timpuri diferite. Dincolo de scene apetisante de sex între Ellen DeGeneres și Sharon Stone, care se străduiau să aibă un copil prin inseminare artificială (și au reușit, apropo), sau între Chloe Sevigny și Michelle Williams, este și povestea a două băbuțe care se iubeau. La un moment dat, una dintre ele are un accident și este dusă la spital. Partenera ei așteaptă pe hol toată noaptea și dimineață este anunțată, la întrebările ei insistente, că iubirea vieții ei a murit. Ar fi vrut să fie alături de ea în ultimele clipe de viață, dar nefiind rudă, nu i-a fost permis acest drept. Apoi rudele celei decedate (cu care băbuța ‘ciudată’ nu mai avusese de-a face de ani buni oricum) vin și îi iau partenerei rămase în viață absolut tot: casa și toate obiectele din ea. Căci, ați ghicit deja, ea, după o viață petrecută împreună cu partenera ei, nu avea niciun drept.

Cuplurile de același sex sunt împreună din aceleași motive ca și cuplurile de sexe diferite: se iubesc, vor să construiască o viață împreună, vor să se susțină reciproc, vor să evite singurătatea, vor să crească copii. Se căsătoresc (sau încheie parteneriate civile) din aceleași motive din care o fac și cuplurile hetero: administrativ e util în foarte multe situații – adică din punct de vedere legal, al drepturilor civile. Altfel, hârtia aia semnată nu înseamnă mare lucru în comparație cu investiția emoțională și energetică într-o relație.

Iar când aud despre teama oamenilor de a le acorda cuplurilor de același sex dreptul de a crește copii, mă minunez că nu se simt deloc lezați și nu consideră că este o amenințare la adresa societății felul în care sunt crescuți copiii instituționalizați sau copiii din multe familii de cupluri hetero de care, dacă ești cu toți boii acasă, te îngrozești. Nimeni nu face vreun curs și nu dă vreun examen înainte să fie părinte. Iar în România, din păcate, e încă la ordinea zilei abuzul. Însă dacă ești hetero, hei, e dreptul tău să ai copii. Am lucrat cu copii dintr-un centru de plasament și am certitudinea că nicio familie care i-ar fi iubit, indiferent de componența ei, nu putea să le provoace traume mai mari decât cele pe care le aveau deja. În plus, teama de ‘contaminare’ este nejustificată – copiii gay se nasc în cupluri hetero. N-au cum altfel.

oameni gay

Știți, familia mea nu este una ‘tradițională’. Deși partenerul meu este bărbat – nu firesc și nici întâmplător, ci fiindcă așa am ales. Desigur, ca toți oamenii, avem lucruri de învățat, de îmbunătățit, de schimbat. Lucrăm la asta zilnic. Dar eu nu primesc palme pe stradă sau acasă, niciunul dintre noi nu are probleme cu alcoolul, nu ne vorbim urât, nu suntem agresivi, nu ne mințim și înșelăm, iar când apar disensiuni discutăm de pe picior de egalitate, ca doi oameni cu capul pe umeri, și găsim soluții. Eu nu i-am făcut lui un copil, ci împreună l-am conceput și împreună îl creștem în fiecare zi, chiar dacă natura a decis ca eu, fiind sexul puternic (sâc!), să-i dau naștere – o naștere la care, ca și la concepție, am fost prezenți împreună, făcând fiecare partea lui de muncă.

Dincolo de faptul că acest referendum nu ia nimănui un drept pe care l-ar avea (căsătoria între persoanele de același sex fiind interzisă oricum prin codul civil), el este o cheltuială inutilă, o manevră menită să distragă atenția de la lucruri importante și să învrăjbească în loc să unească. Și e revoltător că se cheltuiesc bani pe asta în condițiile în care e atât de mare nevoie de ei pentru atâtea alte lucruri.

Am încercat să mă gândesc cum ar fi dacă analizăm lucrurile la un nivel mai mic. Într-o familie. Să zicem că statul/ țara e o familie mai mare. Haideți să privim situația ca și când s-ar întâmpla într-o familie la scară mai mică, să vedem cum ar fi. Să zicem deci că suntem o familie cu doi părinți, câțiva frați, verișori, unchi, mătuși, bunici. Și noi cu toții mâncăm carne la fiecare masă (am ales exemplul ăsta pentru că ne e mai ușor tuturor să-l digerăm). Așa a fost dintotdeauna în familia noastră. La un moment dat se naște un copil care refuză carnea. Deși mama și tata mănâncă la fiecare masă carne, mama a mâncat carne toată sarcina și mănâncă în continuare pe tot parcursul alăptării. Îl ducem la doctor și doctorul spune că nu e bolnav. Ne străduim cu toții în ficare zi să-l îndopăm cu carne. Nimic. Vomită. În schimb, mănâncă fericit legume și fructe.

Ce facem? După ce râdem bine de el și-l ridiculizăm de fiecare dată când îl vedem cu un morcov în mână (că doar e ciudatul familiei vegetarianul ăsta mic), îl batem bine ca să-și bage mințile-n cap și facem un consiliu de familie în care discutăm zile în șir închiși în casă și la final votăm în mod democratic dacă la noi în casă pot exista sau nu și feluri de mâncare fără carne doar pentru nemâncătorul de carne. Considerând că noi, toți ceilalți, mâncăm carne la fiecare masă, cădem de acord prin votul majorității că o astfel de cerere ar fi absurdă și ar complica inutil pentru noi activitățile administrativ-gospodărești, pe lângă faptul că vederea legumelor și fructelor la fiecare masă ne scârbește peste măsură și ne lezează simțul corectitudinii și al adevărului. (Nimeni nu poate trăi fără carne, de unde să-ți iei proteinele?!) “Atâta vreme cât stai la mine în casă, vei face cum îți spun eu!” Știți refrenul. La el în cameră minoritarul n-are decât să mănânce ce vrea dacă-și permite să-și cumpere, dar să nu-l vedem noi. În timpul dezbaterilor cu ușile închise, mașina familiei dispare din fața casei și porcul din cocină, iar hoțul care ne-a furat televizorul luna trecută este eliberat din închisoare pe motiv că, nefiind un televizor foarte mare, a fost un delict minor și hoțul nu prezintă un pericol la adresa societății. Noi eram ocupați cu probleme importante.

Revenind așadar. Comunitatea LGBT oricum nu cere ca preafericitul să le pună pirostriile pe cap în cadrul unor ceremonii pompoase oficiate în catedrala mântuirii neamului. Cere doar un drept civil pe care îl are oricine. Drepturile civile nu au nicio legătură cu convingerile și practicile religioase. Deci statul, care ar trebui să apere drepurile civile și să nu propovăduiască obiceiurile și credințele religioase, nu are, logic, vreun sens să interzică un drept civil unei categorii de oameni care, apropo, nu sunt toți creștini! Nu e ironic că din banii publici (adică ai tuturor plătitorilor de taxe, indiferent de orientarea lor sexuală sau religioasă) se finanțează nu doar construcția catedralei mântuirii (care aparent n-are vreo treabă directă cu subiectul de față), ci și acest referendum care nu ajută cu absolut nimic societatea românească? În contextul în care, de pildă, în fiecare zi mor oameni din cauza sistemului de sănătate care e putred, iar infrastructura e la pământ etc etc.

Nu, nu, acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familie, deși sper ca toți oamenii cu mințile-n cap să-l boicoteze prin neprezentare. Acesta este un articol pentru discernământ, drepturi egale și iubire. Oamenii se trezesc. Treptat, încet, dar se trezesc. Iar poporul ăsta, din păcate, nu are o istorie de pace și toleranță la adresa conducătorilor pe care nu i-a mai vrut.

Cât costă referendumul pentru familie? ‘Decât’ 43 de milioane de euro. Să dezbini o țară? Neprețuit.

PS Democrația nu înseamnă dictatura majorității. În limba greacă, înseamnă puterea poporului (demos = popor, kratos = putere), iar ca formă de organizare înseamnă participarea tuturor cetățenilor la actul politic. Adică toți sunt reprezentați în luarea deciziilor și toți au drepturi care le sunt respectate. Votul este majoritar, dar minoritățile sunt protejate, iar puterile în stat sunt separate (deci biserica e biserică și justiția e justiție, nu se calcă reciproc pe bătături și nici nu se mângâie reciproc pe cap).

 

Desene făcute de Mureșan Paul, găsite pe Facebook și publicate cu permisiunea autorului.

Despre proteste și alți demoni

Chateau de la hulpe

Aseară, în timp ce în Piața Victoriei se strângeau protestatarii, noi ne plimbam vorbind în șoaptă prin pădure, fără țipenie de om în apropiere, cu copilul adormit în sistemul de purtare, oprindu-ne din când în când să mâncăm mure.

În comuna noastră liniștită poți spune că e comod, că privim evenimentele cu detașare, în confort și siguranță. Și așa este. Mai puțin detașarea. Nu e chiar completă, n-are cum să fie. În Piața Victoriei avem prieteni dragi, în țară familiile.

Noi n-am plecat fugind de ceva, ci am plecat îndreptându-ne spre altceva, am plecat cu un vis, cu intenția de a ne construi o viață fidelă principiilor și valorilor noastre. Am plecat pentru că nu ne simțeam la locul nostru, nu ne integram în peisaj și știam că se poate și altceva, am plecat să experimentăm acest altceva, să ne construim această altă viață.

Din motive obiective, nu am putut fi în țară ieri. Mă întrebam dacă am fi mers la protest toți trei în cazul în care am fi fost în țară, dacă aș fi avut puterea asta și dacă aș fi crezut că este parte din misiunea mea.

Azi-dimineață, urmărind știrile post protest, mi-am adus aminte că în 2005, la primul marș LGBT, mi-am luat aparatul foto și m-am dus să văd, de pe margine, cum se desfășoară marșul. Odată ajunsă acolo și văzând atitudinea oamenilor de pe margine, unii fluturând icoane și răcnind imnul național, alții aruncând cu pietre, alții strigând injurii, mi-am dat seama că locul meu era cu cei care mărșăluiau, că acolo, cu bucuria și iubirea din coloană, eram și eu și inima mea, că și în mine trebuie să se arunce cu pietre dacă e să se arunce în cineva. Nu simțeam nici ură și nici furie la adresa celor de pe margine, care pur și simplu nu erau capabili să conceapă altceva în afara propriei realități. Mi-am dat seama și că nimic nu-i poate ajuta mai mult în acele momente decât exact ceea ce se întâmpla: expunerea la o altă realitate. Așa că am ales să fiu eu însămi și m-am alăturat coloanei de participanți la marș. Un jandarm m-a avertizat că nu e bine ce fac și că dacă am intrat în coloană măcar să nu mai ies. N-am mai ieșit. De atunci, niciodată. Poate așa aș fi pățit și ieri. Iar eu sunt pasională, nu cunosc jumătăți de măsură…

Știți, când eram nefericită în fosta mea căsnicie și îi spuneam mamei că mă gândesc la despărțire, ea mă asculta îngrijorată și încerca sa mă descurajeze:

– Așa sunt toți, Dana mamă, să nu crezi că găsești pe altcineva mai bun.

Pesemne că frica o făcuse să uite că toată adolescența cel mai prețios sfat pe care mi l-a dat în repetate rânduri, a fost acela de a-mi urma inima, în cele mai profunde crize existențiale în care m-am zbătut și despre care puteam discuta cu ea fără teamă pentru că reușise să construiască între noi o relație de încredere bazată pe deschidere și respect.

– Fericită n-o să fii în veci! mă încuraja și tata în discuțiile noastre despre sensul vieții, când îi explicam că pentru mine e important să mă simt împăcată și fericită indiferent de contextul de viață și de deciziile pe care le iau.

– Ceea ce cauți există, îmi răsuna însă adesea în minte și-n inimă, glasul unuia dintre profesorii mei, într-un cu totul alt context de viață. Ce noroc că l-am crezut!

– Tu ești cel pe care îl așteptai, aș mai adăuga la corul vocilor care îmi răsună în minte în momentele de răscruce, deși nu mai știu cine a zis asta.

Așa gândesc foarte mulți oameni: că oricum e greu, că toți politicienii sunt hoți, că nu există alternativă, că n-are rost și că mai bine îți vezi de treaba ta și te mulțumești cu ceea ce ai și stai cuminte la locul tău. “E greu, mamă, e greu!” Nu pot vedea vreo speranță.

Oare toți oamenii ăștia își merita soarta?

Eu cred că este ca într-o căsnicie: dacă crezi că nu există decât soți bețivi, violenți, care nu se implică în creșterea copiilor și în viața de familie, necomunicativi sau afemeiați, care așteaptă să le calci cămășile și să le asiguri alte servicii domestice, soții bârfitoare, profitoare, cheltuitoare, isterice, proaste, curve etc, atunci așa este. Și așa meriți.

În schimb, dacă măcar o parte din tine crede că și altceva este posibil, atunci nu doar că ar trebui, ci cred că ai datoria morală față de tine însuți să creezi acea realitate acolo unde ești, alături de oamenii cu care ești, sau să o cauți în altă parte  până o găsești. Altfel, niciodată nu vei fi mulțumit și vei fi măcinat de regrete la final de viață, în loc să te simți împlinit și recunoscător.

Cred că dacă e ceva ce vreau să-i transmit copilului meu, atunci este asta: ceea ce cauți există. Nu te da bătut niciodată. Vei gasi. Mergi acolo unde este locul tău și clădește-ți viața pe care inima ta dorește să o trăiască. Nu te atașa de ceea ce cunoști deja. Dacă ai un vis, el poate deveni realitate. Doar de tine depinde. Luptă pentru asta până la capăt! Da! Se poate! Tu poți! Din plinătatea inimii tale poți.

Azi-noapte am visat că mă luptam cu un demon. Mă străduiam să-l alung dintr-o casă care nu era a mea, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii care locuiau acolo și care erau mult prea înspăimântați ca să facă ei înșiși ceva. Mie nu-mi era frică și suflam spre el cu multă forță. El se folosea de forța cu care veneam spre el și o absorbea, o înghițea, o inspira și chiar reușea să-mi ia mai multă forță și energie decât proiectam eu voit asupra lui. M-am oprit, mi-am tras sufletul (la propriu), m-am întors către locuitorii casei care stăteau și mă priveau și le-am spus că avem nevoie să găsim o nouă strategie.

Cum ar fi?

Ce pot să spun după primele două zile în Belgia

Grădina in Belgia

  • Zilele sunt lungi; poate o diferență de o oră pare puțin, dar mie mi se pare  mult și e ciudat să-l culcăm pe pitic când soarele e încă sus pe cer și păsările cântă. Ne străduim.
  • Încă suntem zăpăciți de oboseală și oarecum plutitori după maratonul din ultima lună în România. Deci habar nu avem care lucru pe unde e și uităm pe unde am pus obiecte mai mult sau mai puțin importante, cum ar fi portofelul cu acte și bani. Ceea ce ne cam dă palpitații. O să ne revenim.
  •  E incredibil de cald și ne place. Știm că n-o să țină.
  • Deci nici picior de melc. Deocamdată.
  • Podeaua reședinței temporare scârțâie așa de tare încât se aude pasul apăsat al mâței. E tulburător.
  • Colocatarii din reședința temporară cred că ne urăsc. I-am invadat. Când nu se aude mâța cea nebună, se aude piticul chirăind sau râzând. Plus că ne continuăm obiceiul de a face pâine și kefir, deci am cucerit și bucătăria. Ei aveau oricum doar băutură în frigider. Serios. Doar.
  • Apropo de mâță, după ce toată viața ei a trăit în apartament și, da, s-a mutat de câteva ori, a călătorit acum 2000 km și o zbughește în curte de câte ori i se ivește ocazia. Problema e că trăiește încă după ora din România și începe să miorlăie de la 4 dimineața. Oare sunt o persoană îngrozitoare dacă mă gândesc s-o eliberez în semi-sălbăticia de aici? Am adus-o să trăiască aventura vieții ei, acum, la venerabila vârstă de 14 ani.
  •  Nimic despre prețuri, încă transformăm. O să ne treacă.
  •  Belgienii spun “Voilà!” cel puțin o dată în fiecare propoziție. Un fel de “no” ardelenesc. E contagios.
  • Există aici o mare pasiune pentru vin. Sunt și dealeri locali. Avem unul peste drum de noua casă. Drept urmare, de unde eram hotărâtă să alăptez până la majoratul piticului, am început să contemplu înțărcarea. 8 luni și o săptămână ar trebui să fie de ajuns.
  • Am mari îndoieli că ne vor ieși planurile de izolare. Lumea pare sociabilă. Tot Suedia ne tentează.
  •  Până la 18 ani am locuit într-un oraș mic. Apoi 17 ani am locuit în capitală. Și tocmai m-am mutat acum la sat. Încă nu m-am hotărât dacă este un upgrade sau un downgrade.
  • Bruxelles pare un fel de București ceva mai mic. Traficul e cam la fel. Mai multe clădiri vechi și frumoase, totuși, semn că Ceaușescu was not here. Și e mai verde, da.
  • Cea mai bună mâncare mâncată aici până acum, în afară de cea produsă în regim autonom, a fost thailandeză.
  • Ne simțim foarte aproape de multe locuri și țări faine. Nu-i rău deloc.
  • E un sentiment ciudat că am venit aici să stăm, nu să ne plimbăm și să plecăm, așa cum mă obișnuisem să fac dintotdeauna.
  • Primim în continuare oferte de joburi prin diverse țări. Asta ne dă un sentiment de libertate nemaiîntâlnit. O să ne țină.
  • Da, mă, îi fain.
  • No, azi merem la mare.
  • Atât. Voilà!

PS Poza e din grădina reședinței temporare. Era seară. Mă rog, cât de seară putea fi…