Gânduri despre iubire, posesiune, schimbare și alte chinuri ale (pre)facerii

jogging cu caruciorul

Când îl aud pe Valentin gângurind sau cerând insistent “Apa! Apa! Apa!” sau râzând și strigăndu-mă “Mă, ma-ma!” de parcă tocmai am făcut o poznă și câte și mai câte drăgălășenii pe care le spune sau le face, mă topesc. Și o parte din mine se și întristează la gândul că trece atât de rapid perioada asta magică. Știu și văd cum crește și se desprinde tot mai mult și îl iubesc atât de mult încât îmi dau lacrimile și mi-e adesea dor de el chiar și atunci când e cu mine și atunci îl strâng tare în brațe și el se lasă pe spate să-l gâdil sub bărbie sau mă strânge și el și mă pupă apăsat pe obraz, folosind nu doar buzele, ci și dințișorii și limbuța. Și râdem amândoi de ne prăpădim. Fericire pură. Îi sunt recunoscătoare în fiecare clipă că a venit și că e aici. Cei mai mulți părinți știu cum vine asta.

Dar adesea tindem să credem că am avea cine știe ce drepturi asupra copiilor noștri și că ei ne aparțin, prin prisma faptului că noi i-am (fi) făcut. Știți și celebra vorbă “Eu te-am făcut, eu te omor” sau “Cât timp stai la mine în casă, faci cum spun eu!”. De parcă bietul copil a venit ca musafir, nu în casa lui, în casa voastră ca familie. Și cum casa în care a venit e singurul lui refugiu și întregul univers, când i-ai spus asta deja l-ai dat afară. Și nu se mai întoarce, l-ai pierdut. Nu va crede despre tine că ești mai puțin decât un zeu, va crede în schimb că e ceva în neregulă cu el. De fiecare dată.

Dincolo de faptul că e sfâșietor de trist să gândești așa și că o astfel de atitudine nu va face decât să-i traumatizeze și să-i îndepărteze pe copii de părinții lor, este o atitudine care sufletește mutilează ambele părți – copii și părinți. Sigur, ne-am obișnuit atât de tare cu aceste răni, încât celor mai mulți dintre noi ni se par norma și ne resemnăm că așa e viața. Conștient sau nu, ne petrecem întreaga viață încercând să ne vindecăm, fiecare după propriile puteri – unii rupând coaja de pe bubă și provocându-și și mai multă durere în mod repetat, alții ignorând buba și șchiopătând toată viața, iar alții căutând să înțeleagă de unde vine buba și cum se poate ea integra în existența lor, ce anume le aduce ca experiență de viață, ce îi învață și cum pot face să cultive mai multă bucurie și mai mult echilibru în viața lor cotidiană și cum pot face astfel încât să nu o transmită și copiilor lor.

De fapt, nu noi i-am făcut pe copiii noștri. Nu suntem nici autorii și nici proprietarii lor. Ei ai venit la noi. Atât de mult ne iubesc încât au venit la noi și își pun chiar viața în mâinile noastre. Ba mai mult, în timpul sarcinii celule fetale circulă prin sângele mamei. Copilul nu e doar în ea, ci e una cu ea. Fascinant, nu e așa? Atât de mult ne iubesc copiii noștri încât renunță temporar la propria individualitate și devin una cu noi – experimentează asta nu doar fizic, ci și emoțional. În timpul sarcinii și o vreme după copilul simte tot ceea ce simte mama – și nu doar ea, ci și tatăl și cei din jur, în măsuri variabile, fără vreun filtru și fără posibilitatea de a alege.

Cu ce îi hrănim, deci, pe copiii aceștia care au venit la noi respectând o înțelegere mai veche și care ne iubesc atât de mult încât ni se dăruiesc cu toată ființa lor și ne privesc ca pe niște zei? Dacă ne gândim, o vreme chiar avem puterea de a decide dacă acești copii vor trăi sau nu. Și avem în fiecare clipă de ales cu ce îi hrănim (fizic, emoțional, spiritual) și ce fel de viață le oferim. Noi, zeii pe care se vor strădui ani de-a rândul să-i imite, cărora vor încerca din răsputeri să le facă pe plac, ale căror limite le vor testa în nenumărate rânduri, ale căror traume le vor absorbi ca niște bureți, ale căror apucături le vor prelua ca pe ale lor. Cum îi primim în viețile noastre?

E o iluzie să credem că iubirea noastră ca părinți e mai mare decât a copilului care a venit la noi. Nu e, nu poate fi. Poate încerca să se rafineze, să se ridice cât mai aproape de acel nivel, dar nu e acolo. Întotdeauna copiii vin dintr-un spațiu mai înalt, cu o puritate pe care o ghicim și care ne face să ne apropiem cu uimire de bebeluși. Nu vă mai faceți iluzii că au venit să-i învățăm noi ceva, nu au nevoie, au venit să experimenteze ceva, au venit cu o treabă și au nevoie de noi ca ghizi în prima parte a vieții. În schimb, am putea noi învăța atât de multe de la ei.

Ba mai mult, există și părinți care nu-și iubesc copiii. Pe unii dintre ei i-am întâlnit. Sună ciudat? E cât se poate de real. Și inimile noastre au fost atât de deschise cum sunt ale copiilor noștri în prima parte a vieții. Se întâmpla pe vremea când eram copii și ne raportam în același fel față de părinții noștri, înainte ca ei să ne frângă inima, să ne trădeze încrederea și să ne facă să ne închidem, să ne retragem, să ne temem de fericire și de vulnerabilitate. Nu din răutate de cele mai multe ori, ci cu cele mai bune intenții, dar în necunoaștere, în ignoranță și îndurerați de propriile răni nevindecate. În cel mai bun caz, acum a rămas pentru ei o iubire blândă și plină de compasiune și înțelegere. Dacă ne-am vindecat furia, durerea, frustrarea. Față de copilul nostru vom avea, ‘natural’, tendința de a copia stilul părinților noștri – ei ne-au fost modele. Și uite așa, în lipsa unor conștientizării și a lucrului susținut cu noi înșine, ajungem să perpetuăm durerea strămoșească.

Iar dacă acum îți faci o listă mentală cu toate sacrificiile pe care le-ai făcut ca să-ți crești copiii și îți aduci aminte cât de greu ți-a fost sau îți este, oprește-te. Nu sacrificiul este calea. Lumea spirituală nu ne cere să ne sacrificăm. Noi alegem cu ce atitudine ne trăim viața. Sigur, vom renunța/ am renunțat la multe lucruri. Sigur, nu e simplu. Desigur, vor fi/ sunt/ au fost nopți nedormite, griji, frici, dileme. Dar sacrificiul nu are ce căuta aici. Copilul nu ți-a cerut nicio clipă asta. Nu-i folosește la nimic. Dimpotrivă. Cum nici reproșul nu-i folosește și nici așteptările și comparațiile și presiunea de a face ceva, de a ajunge cineva, de a-ți împlini ție visele la care ai renunțat. Ce zici, în schimb, de bucurie? De alegeri informate, asumate, făcute cu bucurie, cu inima deschisă și împăcată? Ce zici dacă ai cultiva bucuria de a trăi în fiecare gest? Entuziasmul pentru viață, optimismul, pasiunea, plăcerea de a trăi în cele mai banale gesturi, prezența în fiecare clipă?

Mai mult, noi suntem și legal și moral răspunzători pentru binele și sănătatea copiilor noștri. Informați-vă deci. Nu mai acceptați sfaturi nesolicitate, nu vă mai luați după sfaturile babei Leana de la țară, nu-i împingeți în brațele rudelor pe care nu le agrează sau pe care nu le cunosc, nu-i folosiți pentru divertismentul musafirilor punându-i să facă tumbe, să vorbească sau să facă cine știe ce alte giumbușlucuri, nu-i lăsați pe mâna personalului medical cu iluzia că ați fi scăpat de resposabilitate, nu faceți ce face toată lumea cu iluzia că majoritatea ar promova vreun bine universal. Fiecare om este o individualitate. Informați-vă și faceți alegeri cu care să fiți împăcați și fericiți. Starea de sănătate este ceva foarte complex, nu înseamnă doar să nu fi murit și să nu te chinuie vreo boală fizică. Înseamnă și echilibru sufletesc, mulțumire și fericire. Cât de sănătoși sunt copiii voștri? Dar voi?

În plus, cât de mult ne ajută și ne motivează copiii noștri să ne schimbăm în bine! Desigur, e mult mai lin dacă acceptăm această realitate, îmbrățișăm schimbarea și lucrăm din răsputeri să ne cizelăm. Cu cât ne opunem mai mult, cu cât ținem cu dinții de o veche ordine, de un stil de viață care nu se mai potrivește noului context, cu atât doare mai mult. Schimbarea se va produce oricum, mai repede sau mai încet, mai devreme sau mai târziu, mai lin sau mai zdruncinat. Știți deja, în viață singura constantă este schimbarea însăși. Cum ar fi să o-mbrățișăm cu bucurie și să fim pe val, nu tăvăliți de val?

Copii ne pot motiva să fim cele mai bune versiuni ale noastre. Îmi aduc aminte că pe vremea când am început să lucrez la grădiniță începusem să-mi analizez toate gesturile, toate obiceiurile, gândurile, cuvintele și să fac curățenie. Copiii aceia nu aveau nevoie de toată mizeria care zăcea în mine, de tot praful, de mirosul de stătut. Aveau să absoarbă totul ca fiind normalitate, bunătate, frumusețe. Nu puteam permite așa ceva. Astfel încât nici când eram singură între patru pereți știam că nu îmi mai sunt permise alunecări.

Copiii noștri (re)descoperă lumea pas cu pas. Au nevoie de noi să-i însoțim ca parteneri de drum, să ne aplecăm asupra fiecărei minuni de zi cu zi și să ne deschidem inima în fața măreției vieții. Au nevoie să le insuflăm această bucurie de a trăi, admirația și respectul pentru tot ceea ce există, să ne minunăm de fulgii de zăpadă, de muguri, de frunze, de flori, de insecte, de mustățile cățelului care ne linge pe mână, de dulceața fructelor, de prospețimea ploii, de răcoarea dimineții, de căldura razelor de soare. Cât de des te aude copilul tău râzând? Cât de des și cât de mult te uiți în ochii lui? Cât de mult te bucuri în mod real de natură? Cât de des te vede nervos, serios, preocupat, tensionat? Cât de des te aude certându-te? Ești conștient că ești pentru el modelul de adult? Că exact așa cum ești tu își dorește să devină când va crește? Că asta este imaginea lui despre frumusețe și bunătate? Dacă te gândești că ți-e greu, imaginează-ți cât de greu este atunci pentru copilul tău.

Copiii noștri sunt persoane. Nu jucării, nu obiecte. Au, deci dreptul la imagine și la viață privată. Știu, vă dedicați însăși viața creșterii lor. Știu, sunteți mândri de ei. Atât de mândri încât nu vă puteți abține să nu vă asumați reușitele lor: “Astăzi ne-a ieșit un dințișor”, “Uite cum facem pipi.”, “Am adormit repede.”, “Ce mult am crescut.” etc Vă rog, nu le răpiți reușitele. Sunt doar ale lor! Oricât i-ați fi încurajat, oricât i-ați fi îngrijit și hrănit, lor le ies dinții, ei învață să facă pipi la oliță, ei încep să meargă și să vorbească, ei cresc. Și vă rog gândiți-vă de cel puțin două ori înainte să postați poze cu ei expunându-i pe rețelele de socializare în diferite ipostaze, eventual și cu organele sexuale la vedere, sau să trimiteți poze cu ei întregii agende telefonice. Știu, e cea mai rapidă și mai sigură cale de a obține prețioasele like-uri. Și deci dopamină. Și deci iluzia fericirii. DAR și ei sunt persoane. Au dreptul la intimitate și la imagine. Mai multă decență, discreție și chiar smerenie n-ar strica să cultivăm.  Fiți mândri de ei, iubiți-i, apreciați-i, încurajați-i! Au mare nevoie să fie iubiți și să le cultivați stima de sine. Direct, între patru ochi, nu cu ochii în ecran. Nu-i mai folosiți ca monedă de schimb, în scheme de șantaj emoțional și alte scenarii.

Revin și insist că nu sutem proprietarii copiilor noștri, că ei ne sunt cel mult veniți în grijă o vreme și că ne pot fi foarte buni însoțitori în călătoria prin viață. Dacă avem această deschidere. Nu noi i-am făcut, ci ei au venit la noi. Nu ne sunt datori cu nimic și nu le suntem datori cu nimic. Suntem aici și unii și alții împreună pentru că așa am ales, în libertate. Nu există sacrificiu, scăpați de iluzia asta care vă aduce numai durere.

Nu m-am trezit eu ‘expertul lui Pește’, eu doar îmi aștern gândurile din propria călătorie, cu speranța că pot fi de folos. Dacă simțiți că nu e pentru voi ceea ce ați citit aici, sunteți liberi să treceți mai departe, la lucruri cu care rezonați. Voi fi foarte bucuroasă să citesc părerile voastre, dar vă rog nu încercați să mă reparați pentru că nu am nevoie. De ce mă trezesc vorbind? Sunt mămică și am lucrat toată viața mea de până acum cu adulți și copii ca profesor, educator, învățător. Și sunt un om viu, nu doar unul care n-a murit încă. Nu sunt nici pe departe perfectă, muncesc cu mine zi de zi și uneori am zile mai bune, iar alteori zile în care îmi vine să mă ascund. Doar că nu am timp de ascunzișuri și de pierdut vremea – am un maestru de un an și un pic care îmi dă de lucru non stop. Și își aduce ajutoare, deci n-am nicio scăpare. Țineți-mi pumnii!

Despre brutărit, părințenie și timp

Știți, după ce scoți pâinea din cuptor și o răstorni pe grătarul metalic, ea continuă să se coacă o vreme și toarce ca focul în sobă, trosnind ușor. Atunci, în clipele acelea fermecate, mă opresc din goană și-mi apropii fața de ea cu ochii închiși. Inspir adânc mirosul cald de fericire. Și timpul se oprește și se dilată preț de câte o fracțiune de secundă după alta cât o viață-ntreagă.

paine cu maia prospat scoasa din cuptor

Momentul acesta când, deși mai ai atâta treabă, faci un mic pas în lateral și ieși de pe rotița în care gonești și te oprești. Haaaaaa. Și cuvintele te părăsesc. La fel ca planurile și listele și zgomotele și oboseala și stresul. Inspiiiiiiiiri și haaaaaa. E doar fericire.

Vorbeam recent cu o prietenă dragă despre cât de greu sau ușor este să crești un bebeluș și despre cum ne raportăm la asta. Dacă mă uit în urmă, au fost câteva momente, puține, când am simțit că mi-e greu. Dar au fost momente, nu perioade, și au trecut rapid, înghițite de marea de fericire.

Este însă adevărat că, dacă te aștepți ca, odată ce ai un copil, viața ta să continue exact la fel ca înainte, doar că introduci acolo un detaliu micuț – copilul, vei fi profund nefericit și dezamăgit. Nu are cum să fie la fel. Nimic. Nici măcar o mică parte din ea. Absolut totul se schimbă. Treci într-o altă etapă. Dacă renunți la ideea că e greu, că ai nevoie de cineva să facă lucruri pentru tine, că îți vrei viața înapoi, că bebelușul te consumă și te solicită mult prea mult, că ai nu știu câte alte lucruri de făcut, atunci vei fi liniștit.

Etapa asta de viață este despre tine ca părinte și despre bebeluș, despre redescoperirea vieții și a lumii de pe pământ, pas cu pas, în procesul de însoțire a bebelușului care se întrupează și crește, luându-și treptat propria viață în primire. Dacă te raportezi corect la această etapă și înțelegi că ești aici pentru el în aceeași măsură în care și el e aici pentru tine și că, din poziții diferite, vă susțineți reciproc într-o călătorie de transformare interioară și exterioară și că nu mai ai absolut nimic altceva de făcut, atunci vei fi fericit și recunoscător.

Zilele acestea, în care am avut tot timpul în doi, eu și bebe, au fost o foarte prețioasă perioadă de apropiere și cunoaștere, în care m-am surprins adesea zăbovind îndelung cu chipul asupra lui ca asupra pâinii proaspăt ieșite din cuptor,  ochi în ochi cu acest om pe care îl (re)cunosc în fiecare clipă. Iar timpul se oprea și mă scufundam în privirea lui ca-n mare și totul se topea și curgea ca acuarela pe foaia udă. N-am avut nevoie de nimic altceva decât să mă pun la dispoziția lui, să las totul și doar să fiu cu el, să-l privesc în ochi, să-l mângâi, să-l îmbrățișez, să ne jucăm și să râdem împreună. Fără grabă, fără să mă uit la ceas, fără absolut nimic altceva, doar cu deschidere și liniște. Și cum altfel am putea oare primi prețioasele daruri cu care vine el din lumea spirituală?

Și, surprinzător sau nu, prin magia pe care timpul știe să o facă atunci când e respectat și nu fugărit, am apucat să fac mult mai multe lucruri decât de obicei. Cine ar fi crezut? Nu, nu avem niciun ‘ajutor’. Suntem doar noi. Așa cum e cel mai frumos și mai sănătos.