scurt îndreptar de exprimare liberă a iubirii

respirația catifelată a copilului când doarme
căldura tălpilor freamătând de dorul pământului
dorul din pieptul tău, deși el e încă lângă tine
fiecare secundă nemiloasă suflă ca-ntr-un balon de săpun un tot mai mare gol
f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f f
balonul ți se lipește de burtă și crește
oricât ai încerca să-ți întinzi brațele să-l cuprinzi
hăul e tot mai mare
apropie-te de el
cândva a fost doar în sufletul tău
cândva a fost cu totul în trupul tău
n-a stat și nici nu va sta nicio clipă
nicăieri
apropie-te
scufundă-te în el ca-n mare
afundă-ți nasul în părul lui
lasă-ți un deget să i se cuibărească-n palma moale
lipește-ți inima de el
uită de tine
închide ochii
odihnește-ți buzele de pielea lui
odihnește-ți sufletul în ființa lui
rămâi acolo cât timp te primește

 

Când mai ai timp pentru tine?

momo

Adesea când mă fură graba, îmi aduc aminte de Beppo, măturătorul din povestea Momo. Beppo era un om simplu, care își făcea treaba cu seninătate și plăcere, știind că munca lui este utilă. “Măturând străzile, lucra încet, dar continuu: la fiece pas o respirație, iar la fiecare respirație câte un măturat. Un pas – o respirație – un măturat. Un pas – o respirație – un măturat.” Așa de frumos povestește el cum, având în față o stradă lungă de măturat, nu trebuie niciodată să te gândești la toată strada dintr-odată, ci doar la următorul pas, la următoarea respirație, la următoarea lovitură de mătură. Procedând astfel, explică el, gândindu-te mereu doar la ceea ce urmează, activitatea îți face plăcere, ceea ce e esențial pentru a-ți face treaba cum trebuie, fără să obosești.

Multă lume se plânge că nu mai are timp pentru sine. Mai ales acum, în izolare, când toate rolurile pe care le jucăm în viața noastră se desfășoară sub același acoperiș: părinți, angajați, șefi, antreprenori, iubiți, soți, amanți, prieteni, copii și, pentru unii mai nou, profesori, bone, parteneri de joacă. Cei care locuiesc singuri s-au trezit, în schimb, cu o grămadă de timp în centrul singurătății lor, dar tot cu toate rolurile sub același acoperiș.

Poate această perioadă de izolare ne ajută să descoperim cât suntem de binecuvântați, poate ne dăm seama că nu ne-am dori să trăim acest ‘sfârșit al lumii’ în niciun alt loc și în nicio altă companie. Perfect. Să ne exprimăm recunoștința pentru binecuvântările și darurile de care ne bucurăm.

Pe de altă parte, pentru foarte mulți acum totul pare mult mai greu pentru că nu avem unde fugi – nu ne mai parcăm copiii în instituții, nu mai mergem la sală, la bere cu prietenii, la mama, la salon, la serviciu etc, iar unii dintre noi nu mai merg nicăieri, căci s-au închis în casă de mai bine de o lună și au găsit, în sfârșit, pretextul perfect să se afunde în depresie și să-și plângă de milă.

Este imposibil acum să ne mai păcălim. Suntem față în față cu realitatea crudă și brută a vieților noastre. Imposibil să nu vedem dacă locuința noastră nu răspunde nevoilor noastre, dacă nu suntem în locul care să ne susțină, dacă avem o căsnicie eșuată, dacă nu suntem părinți buni, dacă ne urâm jobul, dacă nu suntem acolo unde ne-am dori în propriile vieți etc.

Minunat. Perfect, chiar. Iată, asta e treaba noastră acum. Cu asta avem de lucru. Asta avem de vindecat. Asta ne pune viața pe tavă. Fix rana asta cea mai mare. Să ne uităm bine în oglindă și să ne întrebăm fără ocolișuri: Ce te doare? Și încă odată: Ce te doare? Ce te doare? Și tot așa până curge sânge.

După ce a venit Valentin pe lume, îmi aduc aminte că-i spuneam unui prieten că niciodată nu m-am simțit mai neliberă. Și am avut nevoie de o vreme să mă adaptez noii vieți. Nu schimbării, nu noilor evenimente, ci noii vieți. Și după ce a venit Nathaniel a fost similar. Toată viața mea și chiar identitatea mea de dinainte rămăseseră în urmă. Obiectiv vorbind, asta nu era nici bine, nici rău. Era firesc. Greutatea a venit pentru că rămăsesem temporar atașată de o viață și o identitate care trecuseră. Odată ce le-am dat drumul (și da, a fost un proces complex și greoi, căci mă despărțeam de mine însămi) și am acceptat cu deschidere noua viață și noua identitate, drumul a devenit mai lin.

Eu văd viața ca pe o călătorie. Deci în continuă transformare, dinamică, nu cred că trebuie să alergi până dobândești ceva, fie material fie nematerial, după care te poți odihni. Nu am venit aici să mă odihnesc și nici în vacanță. Am venit cu treabă. Iar treaba mea cea mai importantă este propria mea transformare. O transformare continuă, clipă de clipă. Aspectele mele necizelate sunt în lucru permanent. Asupra lor lucrez conștient, în măsura în care le sesizez și pot lucra, și lucrează toți factorii exteriori prezenți în viața mea, toate relațiile mele etc. Iar aspectele mele deja cizelate sunt mereu la treabă – pe de o parte mă susțin în munca mea cu mine însămi și, pe de altă parte, sunt puse constant în slujba celorlalți prin tot ceea ce aduc în lume. Așa aleg eu.

Dar timpul? Când mai am eu timp PENTRU mine, acum, că am doi copii mici? Unde mai sunt eu în noua ecuație de familie? Sunt întrebări juste. Timpul meu pentru mine este acum. 24/7 este timpul meu. Non stop trăiesc pentru mine. Nu aștept să adoarmă copiii ca să am timp pentru mine. Fiecare respirație este timp pentru mine. Și pentru ei, desigur. Doar este vreo diferență?

Sigur, am zilnic nevoie de timp CU mine. Am nevoie să citesc, să mă ocup de corpul meu, să meditez, să scriu, să-mi pun ideile în practică, să lucrez. Și pentru asta am nevoie de disciplină, organizare și colaborare. Nu-mi iese în fiecare zi, dar mă străduiesc să găsesc un echilibru. Am nevoie să-mi reînnoiesc energia, să mă adap de la un izvor nesecat pentru a putea fi în formă optimă în toate rolurile mele. Eu nu merg la job 8-10-12 ore și aștept apoi să înceapă viața mea. Nu făceam asta nici înainte de copii. Viața mea era tot 24/7 a mea. Alegeam și aleg în fiecare clipă cum o trăiesc.

Cum fac asta? Exersez prezența în fiecare gest, în fiecare activitate, în fiecare clipă. Am în permanență în gând sensul a ceea ce fac și mă întreb constant ce însemnătate au gesturile și vorbele mele în context. Am grijă să fiu în locul și compania potrivită în fiecare etapă de viață. Mă joc cu copiii mei și îi privesc cu deschidere, atenție, respect și recunoștință, gătesc cu bucurie și creativitate, iar când nu simt asta, nu gătesc. Fac toate celelalte lucruri care țin de părințenie și de familie cu aceeași energie. Când nu simt să le fac așa, când sunt prea obosită sau într-o stare proastă, las pe mai târziu tot ce pot lăsa.

Dacă aveți impresia că vă sacrificați ca părinți pentru binele copiilor voștri sau că iubirea voastră de părinți e superioară oricărei forme de iubire, mai gândiți-vă. Copiii aceștia și-au pus întreaga ființă și însăși viața în mâinile noastre. Și ne cizelează ca pe diamante, clipă de clipă. Atât de mult ne iubesc. Câți dintre noi mai suntem capabili acum să ne punem întreaga existență în mâinile cuiva?

Ei nu sunt nici jucăriile noastre și nici niște îngerași. Sunt niște persoane într-un anumit stadiu de dezvoltare și intr-un anumit punct în propria călătorie, au propriile aspecte luminoase și propriile aspecte în lucru. Și când ne scot din minți și ne vine să-i lovim (și unii dintre noi cu siguranță chiar o fac), să nu ne ascundem de noi înșine. Să ne privim cu claritate și onestitate. Ce mă doare? Și încă odată: Ce mă doare? Mă simt neimportant? Mă simt neiubit? Mi-e frică să nu cumva să pierd controlul? Am obosit? Mă simt nerespectat? Mi-e teamă să nu fiu luat de prost? Mă simt bătrân? Mă simt singur? Simt că mi-am ratat viața?

Nu există niciun vaccin și nici vreun medicament care să ne vindece aceste răni în lipsa prezenței noastre, a recunoașterii lor, a privirii oneste, a acceptării, integrării, înțelegerii. Paharul cu vin, partida de sex, ciocolata, filmul, romanul pregătite pentru după ce adorm copiii nu sunt medicamentul. Pot fi evadări temporare. Rana rămâne. Până când întâlnește privirea justă și e tratată cu adevăr.

Apropo de răni, nu mi-e indiferent cu cine împart aerul. Îmi iubesc foarte mult copiii și familia. Spun asta pentru că știu din experiența de dascăl că sunt și părinți care nu-și iubesc copiii, iar viața mi-a arătat că sunt și destui oameni care își urăsc partenerul de viață, părinții, colegii, vecinii etc. Sunt convinsă că a avea relații cu sens, care să te susțină, în care să te simți fericit și împlinit este esențial pentru calitatea vieții fiecăruia. Sunt sigură că prezența celor din jur ne influențează până la nivel celular. Și niciodată nu e prea târziu să facem schimbări. Oricât de greu ar fi.

Am trecut prin destule despărțiri, știu cum e. Deloc ușor. Dar a zis cineva că trebuie să fie ușor? Mai greu e să stai în orașe, case, joburi și relații care îți ucid sănătatea fizică, psihică, spirituală. Iar perioada aceasta de izolare nu este o perioada de întemnițare în locuri și alături de oameni care nu se mai potrivesc în călătoria ta. Poți reunoaște realitatea așa cum este, te poți focaliza pe a găsi resurse pentru a supraviețui până poți face și fizic schimbările necesare. Poți fi recunoscător pentru călătoria împreună de până acum și pentru capacitatea de a vedea ceea ce ai nevoie să schimbi.

Mi-am amintit recent de o imagine care mă însoțește de câțiva ani și care m-a ajutat într-un moment când am avut nevoie să dau drumul unor atașamente: Țărmul este mereu acolo pentru mare. El primește fiecare val. Nu-i vine greu să primească fiecare val și apoi să-i dea drumul din nou și din nou. Nu se atașează de niciun val. Eu sunt țărmul în viața mea și primesc oaspeți. În viețile altora, sunt valul. Venim și plecăm în libertate. Și e minunat așa. Completez acum: țărmul și valul nu au vreodată nevoie să ia o pauză de la existența lor, să-și ia timp pentru sine. Sunt într-o continuă transformare unul sub acțiunea celuilalt și a tuturor celorlalți factori de mediu. Țărmul nu-și face griji că nu-l va găsi valul și nici valul nu se teme că nu va ajunge la țărm. Nu se sacrifică în procesul de a-l transforma pe celălalt și pe sine și nu-și doresc altceva decât ceea ce este. Și tot ceea ce există este într-o continuă transformare.

Subliniez deci, tot timpul vieții mele, fiecare respirație, este pentru mine. Nu dau timpul acesta nimănui. Membrii familiei mele, prietenii mei și chiar vecinii îmi sunt tovarăși de drum în călătorie. Ne dăruim reciproc prezență în acest timp comun cu ceilalți, iar asta ne transformă permanent. Și această prezență este cel mai prețios dar pe care ni l-am putea vreodată oferi. Împreună în această prezență, în acest timp în care viețile noastre se intersectează, putem fi de folos și putem contribui la o lucrare mai mare.

PS Este momentul perfect să (re)citiți Momo de Michael Ende.

 

 

Aceste zile de autoizolare în sat

ciresul

Azi de dimineață Cristi era într-o ședință pe skype când am ieșit cu copiii în grădină. Era înnorat și Valentin și-a făcut rapid de lucru cu niște pietricele, iar Nathaniel, după ce s-a uitat curios de jur împrejur, a început să-și cânte în sistemul de purtare până a adormit. Înconjurați de toată verdeața și de cântecul neobosit al păsărelelor (care începe la 3.30 am!), m-am umplut de recunoștință și liniște.

Vreo jumătate de oră mai târziu, alergând după Valentin în fața casei, am început să aud pianul. Achille are 96 de ani, o grămadă de probleme mari de sănătate și cântă la pian aproape în fiecare zi. Locuiește împreună cu Monique, soția lui, în casa de vizavi. Valentin s-a oprit din alergat și a tăcut mâlc, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi ascultându-l. Când a terminat, am scos telefonul din buzunar și am sunat-o pe Monique.

– Bună ziua. Daniela sunt. Sunteți bine?
– Daniela, bună ziua! Și eu voiam să te sun. Da, suntem bine. Voi? Aveți tot ce vă trebuie?
– Da, sigur, mulțumesc mult pentru grijă, îi spun și iar îmi dau lacrimile.
– Am fost azi la supermarket, continuă ea, să știi că se găsesc de toate, doar la începutul săptămânii a fost nebunie.
– O, ce bine, mulțumesc. Mulțumim mult pentru concertul la pian, vă rog să-i transmiteți lui Achille că ne-a plăcut mult de tot, sunt foarte fericită că-l pot auzi.

Luni a fost ultima zi (și prima fără copii) când am ieșit la cumpărături la Cle de Champ, magazinul micuț de unde ne facem cumpărăturile zilnice – legume și fructe proaspete, în special. Intrau câte doi clienți odată, păstrând distanța. Era o coadă răsfirată la intrare, iar oamenii își zâmbeau încurajator și se salutau cu blândețe, privindu-se în ochi.

-O să fie bine, o să vedeți, mă asigură Patrick, patronul magazinului, în timp ce așează produse pe rafturi. Pământul vrea să ne schimbăm, iar noi nu vrem de bună voie. Veți trece cu bine prin încercarea aceasta, copiii au nevoie de dumneavoastră și au o misiune importantă. O să fie bine, o să vedeți. Iar de mâncare vom avea, am avut grijă și am făcut provizii pentru noi.

– Mulțumesc mult pentru încurajare, aveam mare nevoie de asta, îi răspund zâmbind, gâtuită de emoție și lacrimile aproape că-mi țâșnesc spre el, așa că privesc repede în altă direcție.

În seara asta ne-a adus personal produsele comandate până la ușă.

-Am lăsat bonul în lădiță, îmi strigă din stradă când mă vede în ușă, plătiți prin transfer bancar oricând puteți. O să fie bine, aveți grijă de dumneavoastră! Seară frumoasă și vă mulțumesc!

Iar lacrimi. Am plâns săptămâna asta și de îngrijorare și de neputință și de furie, dar mai ales de fericire și recunoștință.

PS A înflorit cel mai prietenos cireș din lume.

Cum a venit Nathaniel la noi. Partea întâi. O ușă deschisă în noapte

 

Entrez
@2019 Daniela Mihail, all rights reserved

Era prin noiembrie anul trecut când m-am trezit într-o sâmbătă dimineața pe la 4 și am coborât în bucătărie să beau apă. M-am pomenit în fața întunericului care năvălea de afară prin ușa din spate, larg deschisă înspre grădină. Respirația mi s-a oprit destul cât să simt momentul acela de suspendare, de lipsă de gravitație, de nemișcare.  

Am închis și încuiat ușa, am căutat pisica și am găsit-o dormind încovrigată în baie, am băut apă și am urcat înapoi. Am decis pe scări că e un moment bun să fac testul de sarcină pe care îl cumpărasem cu o zi înainte. 

Când m-am așezat pe toaletă încă simțeam plutindu-mi în stomac golul acela din fața ușii larg deschise spre grădină. N-am așteptat niciun minut, am stat privind fereastra îngustă și albă a testului pe care mi se încleștaseră degetele. Mi-am adus aminte de primul test pozitiv, cu un an și vreo zece luni înainte, de lacrimile țâșnind ca-n desenele animate, de amețeala și vâjâiala din centrul furtunii, de preșul zburând de sub picioare și inima luând-o la galop.

Acum era doar aer: haaaaaaa. Doar golul acela răcoros din dreptul ușii larg deschise spre grădină. A doua liniuță n-a întârziat să apară și, instantaneu, a venit și balonul de aer cald care m-a-nvăluit, făcându-mă să chicotesc. 

Am mai stat apoi câteva minute în fața oglinzii, savurând aceste momente în care eram singurul om din lume care știa, păstrătorul unui prețios secret. 

– Ce faci? m-a întrebat bărbatul când m-am strecurat înapoi în pat.

– Bine… i-am răspuns, încă nehotărâtă dacă să-l fac părtaș acum la secretul meu sau nu. 

– Ai fost să bei apă?

– Da… Și am găsit jos ușa spre grădină larg deschisă.

– Hmm… Om fi uitat-o, îmi răspunde luându-mă în brațe.

– Ghici ce? îl întreb pe nerăsuflate.

– Ce?

– Păi ghicește… insist, aducându-mi aminte amuzată cât de greu mi-a fost să-i dau vestea prima dată.

– Păi nu știu… Spune-mi tu.

– Lasă atunci, poate aștepta până dimineață. 

– Hai, acum, spune-mi, insistă el.

– Serios, poate aștepta dacă nu ghicești. Hai să dormim. 

– Ai făcut un test de sarcină? mă întreabă după câteva secunde.

– Îhâm…

– Și? 

– Șiiiiii… o să mai avem un bebeluș! exclam cumva în șoaptă, să nu-l trezesc pe Valentin, care respiră catifelat lângă noi, răsfirat ca o steluță de mare.

Trag aici perdeaua până se trezește și Valentin, vesel și luminos ca un neon:

– Valentin, i-am spus, avem o veste pentru tine! Fii atent! Tanaaaa! Avem un bebeluș în burtică! O să ai un frățior sau o surioară! 

Valentin se uita când la mine, când la tatăl lui și râdea. 

Va urma. 

 

Holy mother of two. I’m FINE!

 

Baby and toddler

It’s been two hours since I need to pee and I am quietly sobbing in the darkness of our family bedroom, bouncing on the fitness ball with my baby fidgeting in my arms, while my toddler is rolling on the mattress, biting his nails. 

It’s been one hour since I’ve been trying to get my boys to sleep. I’ve told them the nap time story, breastfed them God knows how many times, kissed, snuggled, pleaded, hoped, prayed, crammed up rolling between them. When the baby was almost asleep, the toddler was loud and kept him awake and the other way round. I don’t remember how many times. My nipples are sore and I’ve been kissed, licked, hit, kicked, puked on, sucked, climbed on, pinched, bitten, ridden, driven etc, etc.

Their needs are so different and I can’t help thinking I am not doing the right thing for either of them. I am way too rational to believe that crap about being the perfect mother for them and way too spiritual to talk myself out of that same crappy conviction, so the conflict remains unresolved. 

As my tears are warmly raining over my baby’s head, I feel his resistance melting in my arms and sleep settling in like a broody hen, while his weight is pushing my arms closer and closer to my thighs. 

I get off the ball and start for the bed praying that he doesn’t wake up before or after I put him down and that his brother won’t make a loud noise or jump up when I get there. As I am softly kneeling on the mattress, I hear my older‘s velvet breath and realise he, too, has fallen asleep to my sobbing. 

My prayers have been heard. One hour of hard work and a good cry was all it took. Thank you. 

Viața (sexuală a) satului

Dacă nu ați experimentat asta direct, probabil că nu știți în ce măsură și cum te izolează mămicenia. Bebelușul agățat de tine este, în general, un fel de pază nu doar împotriva interacțiunilor sociale cu care erai obișnuită, ci și împotriva flirtului și a sexualizării la care erai supusă în ochii bărbaților heterosexuali by default, ca femeie, încă dinainte de pubertate. Iar dacă ai un bebeluș în burtă și un copil în cărucior sau de mână, cu atât mai mult nu mai exiști ca organ sexual umblător (mai mult sau mai puțin liber) prin lume.

Mai mult decât faptul că am permanent cu mine cel puțin un copil, din vara anului trecut trăiesc într-o comună. E liniște și pace. Îmi petrec mult timp în grădină și pe străduțe pustii, cu case și grădini. Mă străduiesc să ajung o dată pe zi și pe strada principală a comunei, ca să simt un pic de aglomerație. Dar cât de animat poate să fie peste zi, când cei mai mulți locuitori până la vârsta senectuții sunt la serviciu? De socializat cu băbuțele și moșii din vecini e simpatic o vreme, dar am ajuns să prefer compania simplă, autentică și luminoasă a copiilor.

De câteva săptămâni merg într-un alt sat la aquagym, o dată pe săptămână. O ocazie să mă mișc. Eu și băbuțele nu prea avem multe de povestit. Ultima dată a avut loc o discuție intensă, plină de interjecții, despre ciocolateriile dintr-un sat vecin. Timp de o jumătate de oră. În apă, în timp ce mușchii noștri lucrau în absența noastră. Eu am tăcut. Ciocolata nu-mi face bine și nici nu mă pasionează subiectul. Deci am socializat doar prin prezență fizică, nu știu dacă se pune.

Ieri am mers la o altă piscină, în căutarea încă unui loc pentru că nu-mi ajunge o singură seară de mișcare intensă pe săptămână. Instructorul, un bărbat cărunt, trecut de 50 de ani, obișnuit să fie adorat de audiența obișnuită de băbuțe care merg la orele lui de aquagym, a fost încântat de prezența mea. În primele secunde de la primul contact, deja îmi atingea burta și picioarele și nu a simțit nevoia să-mi ceară aprobarea să-mi corecteze pozițiile cu mâinile lui, nu doar verbal. Ochii îi alunecau adesea pe sânii mei (care nu doar că erau în apa de 18 grade, dar știți cum sunt în sarcină – mă rog, sau nu știți dacă nu ați trecut prin asta voi înșivă sau dacă nu ați avut o parteneră care să fi trecut prin asta lângă voi, căci femeile însărcinate nu mai există în meniul devoratorului de carne din mers, cu excepția cazului în care, ca posesor de penis, ai un fetiș pentru burți cu bebeluși).

Pierrot a insistat să ne tutuim și, în timp ce trupurile noastre brăzdau apa rece evitând să se atingă, mi-a povestit că a locuit trei ani la București și că știe pe cineva care locuiește la Brașov. M-a întrebat de unde sunt eu, dacă sunt la primul copil, ce vârstă are primul și mi-a admirat flexibilitatea, rezistența și forța. După curs, s-a bucurat să converseze cu soțul meu și cu fiul nostru. Așa, ca între băieți, ce are? Ne-a condus politicos până la mașină, atenționându-mă asupra importanței monitorizării deschiderii colului uterin.

Să observ libidinoșenia lui a fost o experiență foarte interesantă. Nu mă mai simțisem demult obiectificată așa. În timpul primei sarcini, simțeam că strălucesc și adesea atrăgeam priviri pe stradă, în pofida burții. Acum nu mă mai simt nici la fel de strălucitoare și nici la fel de tolerantă cu genul ăsta de intruziune. Analizând cum se simte, este un soi de agresiune în această privire care te pătrunde în pofida voinței tale.

Știu că așa educă societatea masculii și femelele. Uitați-vă în jur, în mass media și pe stradă. Femeile chiar sunt reprezentate ca niște organe sexuale în întregime. Organe sexuale umblătoare prin lume, de parcă asta ar fi menirea lor, pentru satisfacția (cel puțin vizuală) a masculilor care nu fac altceva decât să fie ei înșiși, așa cum i-au educat familiile (cel puțin prin exemplul tatălui, dacă nu și cu tot cu sfaturi și pilde).

Eu privesc în jur și văd oameni. Nu bărbați și femei. Poate că bisexualitatea îmi dă o altă perspectivă asupra lumii (știu, sunt un om dificil). Nu cred că bărbații și femeile se nasc cu diferențe majore, ci cred că foarte mult din ce înseamnă a fi bărbat sau femeie ne este inoculat de mediu, educație, exemplele celor din jur. Cred că nevoile noastre de bază sunt aceleași și că la nivel de porniri animalice nu suntem deloc diferiți, unii doar mai reprimați, iar alții mai bine educați decât alții.

Și cred că motivele pentru care oamenii își înșeală partenerul (fie că asta înseamnă că fac sex cu altcineva, că flirtează sau că se masturbează consumând pornografie sau doar imagini sexualizate cu femei trăgându-se una pe alta de păr sau bărbați dând cu aspiratorul) sunt aceleași și țin de ei înșiși, de lucruri care le lipsesc în interior, de tendințe și nevoi ce țin de propriul proces de descoperire și construire a indentității. Cu diferența că bărbaților li se pare firesc ca ei să facă asta și le face plăcere și sunt încurajați să se laude și să se umfle în pene, iar femeile ascund asta, fiind încurajate să păstreze secretul și să minimizeze. Pentru că altfel sunt niște curve ordinare, spre deosebire de masculi, care sunt doar “ca băieții”. Dublul standard nu pare să deranjeze prea multă lume, nu e ca și când am vorbi despre corupție, nu? Ei bine, ba chiar așa e. Dar despre asta, cu altă ocazie.

1a7412ab-ae5e-46c0-b7be-d174649fc987 60f7a0e0-b726-4e9d-8b7b-dcb7ac4f298a

Credința conform căreia, ca bărbat, ești supus atâtor tenații la care, vai, ce greu e să faci față, dar că tu, cu tot eroismul de care ești capabil, ții piept valului de impulsuri sexuale care năvălesc peste tine cu aproape fiecare vagin umblător care îți intră în raza vizuală este cel puțin hilară, dacă nu revoltătoare. Oameni buni, nu suntem animale. Nu suntem sclavii impulsurilor și ai instinctelor și suntem mult mai mult decât penisuri și vaginuri, oricât de fenomenale ar fi aceste două organe capabile să creeze noi vieți împreună.

Să mai menționez dimensiunea spirituală a interacțiunilor noastre de natură sexuală și nu numai? Sunt absurdă, știu. Nu puteam pur și simplu să o iau ca pe un compliment? Mai bine vă las, nu? Mă întorc la viața mea semi-invizibilă.

Primii pași

img-1949

“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este  pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)

Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.

De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.

Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.

Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.

Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!

Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.

Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)

Da, față de viața mea de dinainte totul s-a  schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!

De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

iona de marin sorescu

Sentimentele mele față de România au fost mai mereu ambivalente, niciodată n-am fost cu totul mișcată de sentimente patriotice profunde sau de vreo mândrie de a aparține acestei nații, pe care o respect îndeajuns încât să n-o consider nici mai bună, nici mai puțin bună decât alte nații. Deci stați liniștiti, că nici între timp nu m-a lovit vreo formă de naționalism, din fericire.

Mă consider nu doar un cetățean român sau european, ci un cetățean al lumii. Iubesc nu doar țara în care m-am născut sau țara care m-a adoptat de câteva luni, ci iubesc Pământul ăsta binecuvântat, care ne poartă pe toți pe spinarea lui în Univers. Cred cu tărie că granițele au de-a face cu o ordine exterioară a lucrurilor, la un anumit nivel. În același timp, iubesc să descopăr specificul local, cultura și obiceiurile, ceea ce e unic și autentic, oriunde ajung. Iar diferențele sunt minunate pentru că ne permit să experimentăm diversitatea, să ne lărgim orizonturile cunoașterii, să ne îmbogățim ca ființe. Iubesc libertatea de mișcare și cred că fiecare ne suntem nouă înșine datori să ne găsim locul care ne poate susține în ceea ce avem de îndeplinit în fiecare etapă a vieții.

Mi-ar fi plăcut ca, de sărbătoarea Centenarului, România să se fi pregătit măcar pe jumătate din cât a făcut-o Finlanda și mi-ar fi plăcut să văd mai puțină grandomanie, umilire, bădărănie, falsitate și mai puțin spirit comunist în toată această sărbătoare, mai puține pomeni și mai puține parade militare și defilări ale jandarmeriei (spre deloc, adică). Dar se pare că atât s-a putut, și de data asta. România, cu toate păcatele ei, rămâne însă țara rădăcinilor mele, țara copilăriei printre dealuri de poveste, la poalele munților, țara tinereții mele zbuciumate, țara profesorilor mei, țara primelor iubiri, țara atâtor dureri, speranțe și vise, țara de lansare în lume, țara părinților și a bunicilor mei, țara cu prieteni dragi de păstrat o viață, țara unde s-a născut fiul meu și unde m-am îndrăgostit de tatăl lui.

Îmi doresc să revin acolo cu plăcere și drag, îmi doresc să călătoresc în locuri pe care nu le-am văzut încă, să-mi duc copiii peste tot, să le povestesc despre meleaguri, oameni și obiceiuri. Îmi doresc să revin într-o țară unde educația este o prioritate națională, unde omul este respectat, iar cinstea, corectitudinea, respectul pentru viață, pentru Pământ și pentru Adevăr sunt valori de necontestat. De aici ar curge toate celelalte în mod organic, firesc, natural – infrastructură, sistem de protecție socială, programe coerente de incluziune socială, un sistem de sănătate funcțional, la standarde internaționale, orașe și sate bine gospodărite, un mediu respectat și protejat, un mediu de afaceri sănătos etc.

Știu că e greu să fim mulțumiți în tot contextul actual, dar cum ar fi să încercăm? Știți deja, noi suntem cei pe care îi așteptam. Nimeni altcineva nu va putea vreodată să ne facă fericiți, multumiți, recunoscători. Așa că vă propun să găsim motive pentru care să fim recunoscători și să facem lucruri care ne fac fericiți. Măcar azi, mâine, dacă nu chiar în fiecare zi. Fie că ascultăm o muzică, citim o carte, mergem la o plimbare, vedem un film, îmbrățișăm un om drag sau orice altceva ne mai face inima să danseze. Din bucuria asta ne adăpăm cu resursele necesare pentru a schimba lumea – în fiecare zi, nu doar când mergem la un protest sau la vot.

Eu, dacă aș fi în București, aș face o plimbare pe Strada Dumbrava Roșie și apoi prin Parcul Ioanid și aș vizita Casa Stork. M-aș opri la un ceai și o prăjitură la Vlaicu și aș îmbrățișa o grămadă de oameni dragi, cu care m-aș întâlni probabil în Piața Victoriei. Dacă aș fi în Petroșani, m-aș plimba pe Strada Independenței și pe ‘strada cu casele mici’, aș urca pe deal și în Parâng și aș merge la Buni să mănânc plăcinte fierbinți, cu brânză, mărar și foi de ceapă verde și să o ascult spunându-mi povești adevărate din copilăria ei dintr-un sat de lângă Cluj. Dacă aș fi la Oradea, mi-aș îmbrățișa părinții, sora și nepoții, aș mânca bunătăți făcute de mama și m-aș plimba pe malul Crișului și prin centrul vechi. Iată că sunt în La Hulpe și o să-i drăgălesc pe băieții mei, o să trebăluiesc prin casă și prin grădină și m-ar mai bucura o plimbare prin pădure, să apuc să pictez și să pun decorațiunile de iarnă prin casă, în timp ce fredonez colinde vechi românești.

La mulți ani, Românie binecuvântată, soră a tuturor popoarelor europene și cetățean responsabil al Lumii! La mulți ani, români iubiți, demni, curajoși și buni! La mulți ani, oriunde vă aflați! Ne doresc să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, să ne ridicăm capetele plecate în fața neadevărului, să ne scuturăm de orice formă de opresiune și să redescoperim bucuria de a trăi. La mulți ani cu pace și iubire, dragi Oameni! Acum și în fiecare zi, în fiecare viață ce va veni.

PS Poza este din Iona, de Marin Sorescu. Deschisă azi la întâmplare.

Mămicenie, invidie și antroposofie

– Lucrați? ne întreabă Monique, vecina de peste drum. (Soția lui Achilles, comerciantul de vin. Au amândoi peste 70 de ani și nu au copii. “Încă”, spune el.)
– Soțul meu, îi răspund. Eu sunt în concediu de maternitate cu bebelușul.
– Deci lucrați amândoi, răspunde ea zâmbind.

În cele mai multe dimineți și în unele seri la noi în casă miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Tot cam în fiecare zi a mâncare: legume, pește, brânză și fructe în combinații pe care le pun la cale ca un pictor când își împrietenește culorile unele cu altele după ce și-a pregătit pânza.

O parte din familie crede că mutarea în Belgia este pentru mine un fel de vacanță în care pierd și eu vremea cum pot și, în general, mă plictisesc plimbându-mă de colo până colo. Cred că doar cine nu are copii sau cine nu și i-a crescut el însuși poate crede asta. Până nu demult mă deranja foarte tare această părere. Deși conștientizam de la bun început că fiecare judecă după propriul nivel și după cât îl poate duce capul, tot îmi venea să tai niște capete.

O altă părere care m-a înfuriat a fost că aș avea nevoie de cineva care să stea cu copilul meu cât timp eu “fac treabă”, dacă tot insist eu că am o grămadă de lucruri de făcut și nu am timp să mă plictisesc. Când am auzit, m-am gândit că poate mai degrabă aș avea nevoie de cineva care să facă treabă în timp ce eu stau cu copilul meu. Că doar asta este, de fapt, singura treabă pe care ar trebui să o am, fiind mama lui. Doar că mi-am dat repede seama că ar fi un aranjament care nu m-ar face deloc fericită și care, mai mult, n-ar fi nici sănătos pentru mine sau pentru familia mea.

Eu nu gătesc pentru că trebuie, pentru că așa m-ar fi învățat mama, pentru că asta ar aștepta soțul sau pentru că, doh, trebuie să și mâncăm. Gătesc pentru că mâncarea nu e doar o materie care îți potolește foamea, ci pentru că te hrănește. Nu mă gândesc că, de foame acolo, o să mănânce orice îi pun în față, ci mă străduiesc ca ceea ce pregătesc să fie bun și să arate bine. Pun acolo energia mea, iubirea mea, grija mea, creativitatea mea, pasiunea mea, iubirea mea pentru viață și recunoștința pentru pământul ăsta atât de darnic cu noi.

Copilul meu nu stă singur și plânge în timp ce eu gătesc. E cu mine, fie în locul de joacă, fie în scaunul de luat masa, fie în sistemul de purtare. Îi povestesc și îi arăt ce fac și ce ingrediente folosesc, îi cânt, îi dau să ronțăie câte ceva sau să se joace cu tacâmurile lui. Simte toate mirosurile și vede toate culorile și formele și e martor activ al procesului prin care ia naștere hrana familiei noastre. Bine, uneori doarme și atunci gătesc în șoaptă.

La masă aprindem o lumânare dacă e răcoare și mâncăm înăuntru, dar, dacă afară e frumos, mâncăm în grădină. Așteptăm ca toți trei să avem mâncarea în față și să fim pregătiți să mâncăm, ne urăm poftă bună și ne bucurăm de acest timp împreună în care ne hrănim nu doar trupurile. Rămânem cu toții așezati până fiecare termină de mâncat, mulțumim pentru masă și tot împreună strângem. Dacă suntem cu toții acasă, atunci cu toții gătim și pregătim masa. Ne exprimăm plăcerea, aprecierea și bucuria pentru hrana primită. E adevărat că uneori ne grăbim să mâncăm dacă piticul dă semne că nu-și va petrece prea mult timp la masă și e adevărat că nu ne iese mereu să mâncăm, așa cum le spuneam copiilor la grădiniță, ca niște prinți și prințese – stând drepți, fără să sorbim supa, fără să uităm de noi cu ochii în farfurie, folosind tot arsenalul de luat masa după regulile bunelor maniere. Dar ne străduim. Pentru că știm că asta transmitem mai departe.

Și e adevărat și că piticul aruncă cu mâncare peste tot și și-o întinde peste tot, inclusiv în cap. Se joacă, cercetează, descoperă – texturi, mirosuri, gusturi și gravitația. După fiecare masă trebuie spălat și schimbat și locul unde am luat masa curățat, la fel și scaunul de luat masa. Da, de 3-4 ori pe zi. În fiecare zi. De multe ori cu el în brațe. Știu, e mare și greu.

Nimic din toate lucrurile acestea nu se face pocnind din degete, necesită timp, efort, disciplină și energie. Și nimic nu este o corvoadă. Nu avem părinți sau bunici aproape care să ne ajute pentru că așa am ales noi. Iar aici se pare că sunt oameni care și de doi ani caută pe cineva care să le facă menajul, așa că deocamdată ne descurcăm noi. Sunt sigură că, deși nu e simplu cu un copil, e mult mai simplu decât cu doi, trei sau mai mulți. Dar și că, deși ar fi double trouble, ar fi și double fun și double love.

Da, am trăit ani lucrând 12-13 ore pe zi, cu o grămadă de oameni, m-am plimbat dintr-un loc într-altul kilometri, am gândit planuri, strategii, materiale de curs, teste, evaluări, rapoarte, am participat la ședințe, întâlniri, cursuri. Am făcut o facultate și un master și nenumărate cursuri. Credeam că o să am mai mult timp de citit și de scris în perioada asta. Nu am. Poți spune că nu-i simplu să treci de la o astfel de viață la una de schimbat scutece, gătit pentru o familie și pus la rând o casă. Și nu e. Dar e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Și mai mult decât atât, e ceea ce am ales și ceea ce aleg în continuare în fiecare zi.

Pare viața perfectă? Chiar e. Pentru că e cea pe care, repet, am ales-o. La fel cum fiecare alt om are tot viața perfectă. Pentru că e, ați ghicit, cea pe care și-a ales-o. Puteți spune că nu, eu nu am ales viața asta, că uite, diverse circumstanțe m-au adus aici. Poate că nu vă mai aduceți aminte, dar la un nivel mai înalt, asta ați ales. Pentru că exact ceea ce experimentați acum, în fiecare clipă, vă e de cel mai mare folos pentru evoluția proprie.Când se deschide o portiță de schimbare, minunat, înseamnă că e momentul pentru o schimbare.

De ce, atunci, am invidia pe cineva pentru viața pe care o are? În perioada aceasta mă preocupă subiectul invidiei și tot cercetez, observ și analizez. Rudolf Steiner (un ciudat clarvăzător care a pus bazele antroposofiei – știința spiritului, pe care se bazează și pedagogia Waldorf) tratează în aceeași conferință subiectul invidiei și subiectul minciunii, în context karmic. (Despre karmă dați și voi o căutare pe Google să vă scoată din ceață, dacă e cazul. Ah, și dacă nu credeți în karmă și reîncarnare, ghinion, că nu e nevoie să credeți în ele ca să existe.)

Așa… Și el zice că invidia și minciuna sunt la polul opus empatiei, pentru că atunci când invidiem și mințim pe cineva nu prețuim sâmburele de divinitate din el. Și că invidia ține de cel mai profund egoism al omului, nefiind în stare să se bucure de nivelul pe care un seamăn al lui l-a atins.

Iar minciuna, spune el, e asemănătoare în felul în care îi separă pe oameni, fiind în viziunea lui chiar o crimă la adresa a ceea ce îi leagă pe oameni, a adevărului care este valabil pentru toți oamenii. În fine, și explică el foarte pe larg și frumos despre forțele care alimentează aceste două defecte ale oamenilor și despre faptul că aceste defecte, odată ce începi să lupți împotriva lor, se manifestă în viața omului sub niște măști.

Așadar, învidia se manifestă sub formă de critică. Și omul se amăgește că el are o minte brici și o privire clarisimă asupra lumii și de aceea vede defectele despre care vorbește obiectiv. De exemplu, o invidiez pe Lenuța că are țâțe mari și o critic că, totuși, par cam lăsate. Sau că are nasul mare. Sau că e cu nasul pe sus. Sau că n-o duce capul. În fine, ați prins ideea, găsesc eu ceva pentru care să o critic. E interesant să ne uităm pe cine și pentru ce criticăm, e interesant să scormonim ce e dedesubt. Mă rog, asta dacă nu ne place să ascundem mizeria sub covor.

Eu, de exemplu, mărturisesc că-mi invidiam partenerul de viață pentru ceea ce vedeam ca fiind libertate de mișcare (drumul până la gară, naveta cu trenul, timpul pentru meditație, citit sau stat aiurea pe net, socializarea cu colegii, timpul de ieșit la plimbare sau în parc în pauza de prânz) în contextul în care eu 24/7 sunt la dispoziția piticului și singurul timp fără el e tot cu el, cu o ureche ciulită să aud când se trezește. (Să ne înțelegem, nu-mi doresc cu adevărat să fie altfel.) Așa că-l criticam pentru te miri ce – că nu-mi răspunde suficient de rapid la mesaje, că nu înțelege stările prin care trec (nu că ar avea cum, e un cocktail de hormoni pe care trebuie să-l experimentezi ca să știi cum e, dar de străduit se străduiește) și mai găseam și altele, că de idei nu duc lipsă. Pentru el ceea ce eu priveam ca fiind libertate de mișcare este și o sursă de stres și de oboseală, dar nu mă interesa prea mult acest aspect, prea preocupată fiind de propria-mi poveste.

Ei bine, și Steiner explică foarte frumos ce se întâmplă când învingi un astfel de defect, de ce este el înlocuit și cum se manifestă oamenii în noul context, cum se confruntă cu efectele și consecințele experiențelor trecute. Și mai spune el că ne naștem printre oameni pe care i-am mințit, criticat, invidiat. Și că atitudinea corectă când observăm asta în jurul nostru este iertarea și iubirea. (Ce surpriză, nu? La naiba, de ce-o fi așa de greu?) Iubirea este un remediu cu o forță vindecătoare imensă, explică el. Și că asta e ceea ce putem face pentru ceilalți (că pentru noi înșine oricum nu putem face mare lucru) și, mai mult decât să întoarcem și celălalt obraz, e de folos “să răspundem cu cea mai mare bunătate la răul care ni s-a făcut”. Greu când nu doar că ai plecat la mii de km depărtare, dar îți vine în continuare să zbori niște capete. Cu iluzia că tu meriți această libertate și că ar face bine să-și vadă de micimea lor acolo și să te lase în pace. Nu-i de mirare că te critică pentru înfumurare…

Steiner insistă să mă lovească în continuare: “Nu înţelege nimic despre karmă cel ce crede că trebuie să-l lase pe celălalt în seama karmei sale.” Trebuie să ajutăm. La naiba, dar nu am eu destulă treabă cu mine? mă întreb înfigându-mi cu ciudă unghiile în palmă. Ce treabă am eu să-l iubesc pe Gicu după ce că-mi trimite venin zilnic? De ce să-i trimit iubire? Ducă-se. Ok, nu cea mai luminoasă parte a mea are tendințele astea, de acord. Dar e una destul de puternică. Steiner pune sare pe rană în continuare: “Dacă dezvoltăm în noi empatia în sensul cel mai înalt, vom simți îndatorirea de a simți empatie şi când e vorba de invidie şi de minciună. Dezvoltăm astfel în noi un sentiment al solidarității, care cuprinde în el toate sufletele umane.” Ok, Rudy, I got it, mă străduiesc.

Ei, și explică el mai departe despre Christos și despre scopul reîncarnărilor și alte asemeana bazaconii. Vă las și pe voi să citiți aici. Nu-i simplu, dar zău că merită. Dacă nu insistați să vă mințiți. Eu o să insist să vă iubesc. Nu promit să-mi iasă din prima, dar nu mă dau bătută, deși am atâta treabă. (Hai cu empatia aici.)