Adio, dar rămâi cu mine. Sau despre prima incursiune în Belgia

Recunosc, atunci când călătoresc mă feresc de români. Pe de o parte pentru că îmi doresc alte experiențe, vreau să văd cum trăiesc și alți oameni, să le ascult poveștile, să le privesc expresiile, să le observ gesturile. Pe de altă parte pentru că cei mai mulți conaționali, atunci când călătoresc par să dea dovadă de un provincialism greu de egalat.

Țin minte, de exemplu, zborul Madrid-București de acum doi ani, când mă întorceam din Porto. Aveam senzația că sunt într-un film de Kusturica, lipseau doar găinile care să se zburătăcească printre scaune. În rest, toate condițiile te făceau să te simți în rata de Frumușani. Sau în vizită la rudele din Cucuieții din Deal, care nu te-au văzut demult și te întreabă tot ce vrei și ce nu vrei să spui despre viața ta, te învață cum să pui murături și cum să-ți crești copiii, din experiența lor vastă și absolut de neprețuit. Și te îndoapă cu mâncare și nu pricep cum de nu mănânci carne când ei ți-au gătit și sarmale și friptură și șnițele și mâine plănuiesc un grătar în cinstea ta în curte, cu toți vecinii de pe stradă. Cam așa… Pe scurt. Așa că prefer să dispar subtil dintre ei și să caut autismul nordicilor sau discreția și politețea detașată a vesticilor. Sau, și mai bine, un loc retras de unde pot observa cât mai bine ce se întâmplă în jur. De fapt, asta căutam. Acum, de când cu bebelușul, caut locuri liniștite, ferite de intruziuni, unde putem sta liniștiți, ne putem juca, putem dormi sau povesti.

Însă știți cum e, karma te urmează oriunde te-ai duce. Dacă pleci în lume cu gândul că fugi de problemele tale sau că le poți încuia în casa pe care o lași în urmă, îngropa sub o dală de beton în orașul pe care l-ai detestat atâția ani, mai bine te mai gândești. Vei fi dezamăgit. Problemele te urmează cum își urmează bobocii de rață mămica. Au nevoie de tine la fel de mult cum ai tu nevoie de ele. Doar pentru că ești tu în altă parte nu înseamnă că le poți lăsa de izbeliște. Îți vei face treaba cum te pricepi mai bine să le rezolvi, iar ele te vor forma și cizela așa cum se pricep ele mai bine.

Așadar, e clar că zburând din și spre România vei da mereu de conaționalii cu care nu-ți dorești să mai ai de-a face. Așa că, vei întâlni și cuplul care fumează la coadă la autobuz și se ceartă în văzul lumii, ea micuță și slăbuță, cu pielea de pe obrajilor ciupită de vărsat, el cu pielea îngălbenită de la fumul țigărilor pe care niciunul din ei nu se poate abține să le tot aprindă cu mâinile tremurând de nervi, amândoi tensionați, încruntați, cu maxilarele încleștate, priviri dușmănoase și gesturi smucite, ostile.

Și pe tăntița care, cum te vede că vrei să scoți bebelușul din sistemul de purtare să-l pui pe măsuța de schimbat în baia din aeroport, vine și te anunță autoritar: “Vă ajut eu!” după care îți desface toate cataramele sistemului în timp ce te străduiești să-l ții pe bebe să nu cadă, pe fondul protestelor tale pe care le ia drept timiditate sau strămoșescul bun simț care te-mpinge să te descurci singur ca să nu cumva să deranjezi pe cineva, Doamne ferește. Nu se gândește deloc la importanța spațiului personal, a comunicării și a respectului pentru alegerile semenilor.

Și, desigur, pe toți ceilalți pasageri din avion care simt acut nevoia să aplaude la aterizare, făcându-te să-ți dai ochii peste cap. Doamne, încă se mai practică asta?! Dar oare oamenii ăștia își aplaudă și frizerul când le termină de aranjat părul, dentistul după ce le-a pus o plombă, ginecologul după ce le-a făcut o ecografie, cosmeticiana după ce le-a smuls părul? În fine…

Și pe bătrâna care trece pe lângă noi holbâdu-se la bebelșul adormit în sistem la coada de la controlul pașapoartelor exclamând: “Dar nu s-a sufocat deja acolo??” De parcă noi nu am fi de față, nu am auzi sau nu am înțelege. Se oprește apoi în mijlocul culoarului, blocând trecerea și vorbind tare și strident cu prietenele ei.

Desigur, și pe bărbații cu sandale și șosete, pantaloni trei sferturi și tricouri polo cu gulerul ridicat. Și pe domnișoarele care se plimbă ca pe cat walk, cu picioarele goale și rochițe albe care abia le acoperă fundul, astfel încât nu mă pot abține să nu mă gândesc că-și freacă chiloții de toate mizeriile din avion și aeroport. Și pe doamnele de la Frumușani, îmbrăcate elegant și colorat, care tocmai au coborât pentru prima dată din rată și se poartă adecvat ca să marcheze evenimentul istoric. Ah și cum era să uit? Tipele machiate strident, cu gene false și ruj roșu spre portocaliu, cu pielea bine ascunsă sub un strat gros de fond de ten și pudră, întreg ansamblul făcându-le să pară niște clowni.

Sunt rea, știu. Foarte rea!

Ieșiți mai târziu din karma de neam, descoperim că aici, în acest loc luminat cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, ritmul e lent și așezat, zâmbim mai mult sau mai puțin tâmp, ne pupăm și râdem mult învăluiți în parfumul de soc și de trandafiri care plutește deasupra pajiștilor și a grădinilor fără garduri care încojoară case răsfățate, pe sub ploaia mocănească pe care verdele o soarbe pe îndelete, tacticos ca o doamnă englezoaică savurându-și ceaiul.

horses belgium la hulpe forest green

Facebook îmi zice “Good morning, Daniela! Stay dry today in Waterloo.” Imposibil, deja m-am udat la picioare. Și, îngrămădiți sub umbrela prea mică, mergem din casă-n casă căutând-o pe a noastră. Ne gândim că n-ar fi chiar rău să transformăm acest soi de house hopping într-un obicei turistic peste tot pe unde ajungem în lume. Astfel, după ce ne rezervăm transportul și cazarea, să sunăm la câteva agenții imobiliare și să stabilim niște vizite în case în care ne-ar plăcea să locuim. Mă gândesc că ar fi ca o călătorie prin alte posibile vieți.

Casele sunt ca oamenii, mă gândesc. Sunt unele care te atrag de departe, dar când ajungi aproape te resping cu așa de multă forță că-ncepi să te-ntrebi dacă nu cumva ai nevoie de ochelari de distanță. Altele te atrag doar de aproape, ca o mireasmă suavă de parfum fin, doar puțin picurat pe sub lobul urechii – de departe nu ți-ar spune nimic. Altele sunt ca femeile tunate și știi sigur că n-ai să poți să strângi în mâini sânii ăia de plastic, deși arată atât de nenatural de bine. Altele au câte un detaliu atrăgător – cum ar fi picioarele lungi, un fund bombat, pectorali sculptați, sâni țuguiați, buze cărnoase. Dar, la naiba, privirea aia goală te-mpiedică să ai o relație cu ele. Și știi sigur, din prima clipă, că nu sunt the one. Iar când the one apare, știi de la distanță, încă înainte de a intra în raza ta vizuală, o simți undeva în străfundurile ființei tale și, deși poate are sânii lăsați, câteva kg în plus, fire albe sau a uitat să se epileze, te răscolește cu privirea ei profundă, te dă pe spate cu replicile inteligente și te învăluie în râsul ei contagios, astfel încât știi sigur că e a ta și că te oprești din căutări. Ba mai mult, te scoate cu totul din toate poveștile în care erai până atunci și, la scurt timp, nici nu-ți mai recunoști viața. Deși inițial ai tendința de a te opune, nu-i poți rezista. Eh, ce să-i faci…

Apropo de schimbat viața, ne hotărâm ca, după ce ne mutăm aici, să începem un proiect social de salvare a melcilor. Da, știm, e de mare angajament. Aici plouă des și melcii sunt peste tot. Peste tot. Chiar peste tot. În cadrul proiectului, am oferi transport gratuit melcilor care doresc să traverseze strada sau trotuarul până în cea mai apropiată grădină. De asemenea, am repara fracturi de cochilie, iar melcii homeless ar primi, desigur, cochilii pe care le-am putea confecționa din materiale naturale – de exemplu, unghiuțe de pitic colectate și lipite printr-un proces foarte laborios și minuțios. Intenționăm să accesăm fonduri europene. Cauza melcilor are potențial și e de maximă importanță.

Un drum printr-o pădure bătrână ne aduce o întâlnire cu câțiva căluți tare simpatici și ne hotărâm să ne apucăm și de echitație în puținul timp liber pe care l-am avea odată început proiectul cu melcii.

Alte câteva detalii:

  • Spanioloaicele gălăgioase de la hotel, pe care am vrut să le lipesc de pereți, dar m-am abținut până când tovarășul de viață a ieșit pe hol la ele și le-a spus foarte frumos: “Please go back to your rooms.”
  • Agenta imobiliară care se străduiește să ne convigă că proprietatea pe care tocmai am vizitat-o nu este potrivită pentru noi pentru că este umezeală la subsol, mușchi crescut pe acoperiș și proprietarul nu pare dornic să repare problemele. “You know, I rent and sell houses, this is my job. But I have to be honest.” Mă umplu de recunoștință, am întâlnit încă un suflet prieten.
  • Căldura de duminică m-a convis de necesitatea unei grădini în care să ne lungim ca șopârlele la soare. După ce am salvat de la pieire toți limacșii care ne ies în cale.
  • Târgul cu bunătăți și alte chestii de lângă gara din Waterloo mi-a adus aminte de târgurile de lângă calea ferată de la stadionul din Petroșani. Deși nu erau cu bunătăți.
  • Locul ăsta seamănă mult cu Suedia – lumină până noaptea târziu, păduri și lacuri, răcoare. Doar că oamenii, în loc să se întoarcă din drum când dau nas în nas cu tine sau să se uite rapid în altă direcție, îți zâmbesc și te salută. E o Suedie mai mică și mai prietenoasă, unde chiar poți să-ți găsești chirie ca simplu muritor.
  • Tăcerea dintre noi în drum spre gară, liniștea interioară care s-a lăsat ca ceața în văi.
  • “Dacă e a noastră lucrurile se vor lega și, dacă nu, găsim soluții” mă asigură tovarășul de viață mascându-și propriile frici. În ciuda temerilor pe care le avem, că doar oameni suntem, avem încredere în propriul destin și așa abordăm orice ni se ivește în cale. Deși mai cădem și-n agitație și stres, capul e mereu deasupra valului.
  • În coada de români de la ceck-in, bulucindu-se nerăbdători, așteptăm cuminți distrându-ne cu bebe când o familie din fața noastră se dă frumos la o parte și ne spun, serioși și politicoși: “Noi vă lăsăm să treceți în fața noastră, sunteți cu bebe.” Deși inițial refuzăm, oamenii insistă. Există și așa ceva.
  • Cina în aeroport, ca-ntr-o oază de liniște într-un deșert de agitație. Pianul.
  • Stânjeneala de a nu ști în ce limbă să-i mulțumești domnului care se apleacă și îți ridică trolerul răsturnat peste bagajul unui alt domn la coadă la îmbarcare, cu bebelușul în sistemul de purtare și tatăl bebelușului ocupat să organizeze celelalte bagaje.
  • -Please leave them open, îi spun însoțitorului de bord ca să apucam să ne punem bagajele după ce am ajuns chiar ultimii oameni în avion.
    -Ce doriți? mă întreabă el încordându-și pectoralii intens lucrați la sală și eșuând să mă impresioneze.
  • Bebelușul, după supt intens și somn profund în timpul decolării, își face prieteni în avion zâmbind cuceritor și povestindu-le vrute și nevrute în limba bebelușească. Insistent. Până când toți pasagerii din jurul lui râd topindu-se sub privirile lui și un nene chiar scoate telefonul să-i facă poze când îl atenționez ferm că nu sunt de acord. Plâns și oboseală apoi.
  • Privit cerul.

airplane shot sky sunset

Ne întoarcem ca să ne facem bagajele.

Scurt inventar urban

Să vii în vizită în București e altceva. Preț de câteva ore sau chiar zile poți să îl lași să te sufoce în îmbrățișarea lui puturoasă de unchi grăsan, nespălat și libidinos, veșnic nemulțumit că nu i-ai adus destule cadouri. Poți chiar să-l lași să-ți ia pe furiș mostrele de cremă din necessaire-ul care staționează în baie, pe marginea slinoasă a chiuvetei, lângă toaleta cu capac de plastic albastru zgâriat, asortat cu faianța cu delfini și valuri.

Dacă, în schimb, te muți la el, va fi veșnic nemulțumit de sumele cu care contribui la cheltuielile comune, mereu imposibil de cuantificat corect, în funcție de consumul real pe persoană.

Mă plimb pe Bulevardul Magheru cu bebelușul în sistemul de purtare. Prima dată când am venit în București, într-o dimineață răcoroasă de vară, am ieșit de la metrou în Piața Romană și am străbătut pe jos bulevardul până la Universitate. Am făcut o scurtă pauză la o terasă de pe marginea drumului și am băut o cafea mică și tare. Am mers apoi și m-am înscris la examenul de admitere la facultate. Eram cu mama. Au trecut șaptesprezece ani de atunci.

– Să va trăiască, îmi urează cu accent un negru trecând pe lângă mine.

La trecerea de pietoni, prin fața noastră alunecă un motor portocaliu călărit de un pletos cu brațele pline de tatuaje. Ascultă muzică tare, ca într-o decapotabilă, dacă e să facem o comparație cu un alt clișeu.

Două lesbiene adolescente, ținându-se de mână. Le zâmbesc și se înroșesc.

-Și-a pierdut papuceii, îmi strigă un bătrân amuzat de picioarele goale ale piticului.

O tipă masivă, în rochie de voal, mă privește sever cu buzele țuguiate. Mă uit cu nerușinare mai întâi la sânii ei mari și apoi direct în ochi, ca un bărbat care știe prea bine ce poate, ce vrea și cine e. Sau ca o femeie în aceeași situație.

Sirene de ambulanțe.

O fată cu maieu alb pe sub care sânii mici și fermi țopăie tuguiați, cu sfârcurile ca două moțuri de caramel lipite pe două prăjituri cu lapte frecându-se de bumbacul ușor aspru.

Doi guguștiuci ciugulind firimituri din niște hârtii de brioșe mișcate de vânt lângă un stâlp de beton.

Tei înfloriți, praf, borduri sparte, gropi, scări ciobite ca dinții vagabondului cu tricoul suflecat deasupra burții, care trece pe lângă noi împingând un cărucior de copil în care-și duce toată averea: un munte de lucruri acoperite de o plapumă roz.

Mă cuprinde un drag infinit pentru orașul tinereții și libertății mele. Acum, când ne luăm rămas bun.

Cum se desfășoară firesc interacțiunea cu instituțiile publice în țara noastră dragă, în limba noastră ca o comoară în adâncuri îngropată.

Țârrrr! Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

Țârrrr! Clank!

Bip, bip, bip.

-Grijania…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

-Futu-i grijania și…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Deah!

-A… alo! Bună ziua!

– Da…

– Am o întrebare legată de cutare chestiune.

Bip. Tananananana…

– Da!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

– Păi n-ați sunat bine.

-Păi aici mi s-a făcut legătura.

-Cine v-a făcut legătura?

-…

-Stați așa. Ileanooo!

Bip. Tananananana…

-DA!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

-Păi ziceți!

-Știți, așa și pe dincolo în ziua respectivă și de atunci…

-Zi, fată… Unde?

-… a trecut o anumită perioadă și documentul cu pricina…

-Hai că te aștept pe la mine mai târziu, da?

-… nu a ajuns la mine și acum am nevoie de el și…

-Te pup! Te aștept, hai că am treabă, da?

-… nu știu cum să fac să intru în posesia lui.

-Așa… ziceți…

-Păi am zis.

-Păi ziceți acuma.

-Cum să fac să intru în posesia documentului cu pricina?

-Nu documentul cu pricina vă trebuie, ci hârtia respectivă.

-Aha… Așa… Bun, și cum să fac să primesc hârtia respectivă?

-Păi nu aici. Ați sunat la Instituția Cutare. Trebuie să vă adresați Direcției respective.

-Și cum fac?

-Vă privește.

-…

-Îi sunați, mergeți acolo, treaba dumneavoastră.

-Am înteles… Știți cumva unde au sediul?

-Strada aceea, același număr.

-Aha, în regulă, deci…

– Io vă zic că mai bine mergeți acolo. Depuneți o cerere cu buletinul și vă eliberează hârtia respectivă.

-Bine, în regulă, vă mul…

Bip, bip, bip.

The small blonde and her white dog

Heading home at the end of one of my daily postpartum walks, as I like to call them, I stop at a traffic light and wait for it to go green before I can cross the street. Next to me another woman stops, carrying her dog – a small, white, fluffy and very energetic animal. I look at it and smile. I think it smiles back.

“Each with her own baby”, she says in a loud, high pitched voice, looking at my boy all tucked in the wrap on my chest, under the winter cover.

“He’s so cute”, I reply trying to assure her I’m not judging, but simply admiring.

She’s a short, small blonde, wearing bright pink lipstick, dark sunglasses and a ponytail. Her outfit is all black – hooded parka, shiny tights and platforms. The kind of woman tall women typically hate and the kind that typically hates tall women.* The kind insecure men typically prefer because it makes them feel big and strong.**

The small blonde and her small, white dog spring forward as the light goes green and then briefly stop on the other side of the road so that the dog is released from its owner’s arms and they continue their quick walk down the narrow sidewalk, beside the crazy traffic (which I manage to ignore most of the times and imagine it’s a waterfall or the sea on a stormy day).

The next day, as I’m walking out of our apartment building, I hear footsteps coming from the elevator behind me so I stop and hold the front door, waiting for the steps to approach. When I turn around, I see the blonde and her white dog. We say hello and then they quickly walk past me. But as the couple gets to the warden’s kiosk, the warden quickly comes out and stops them:

“One for you and one for the doggy”, he says handing the small blonde two candies. “They’re sugarless”, he adds as she thanks him and puts the candies in her coat pocket.

During their short conversation, the white dog raises one of its hind legs and pees on the wall next to the warden’s door. They both pretend not to see it and the warden goes back inside his kiosk, careful not to step in the dog’s urine, while the small blonde and her white dog walk away.

Once again I am left behind, feeling like a whale carrying her calf – calmly and quietly floating in the blue vastness, slow and steady, witnessing everything, taking it all in and releasing it all, lacking the motivation to speed up, deeply sunk in our meditative wisdom. We seem as old as the world itself.

*Since most women typically hate other women, for various reasons that escape logic and defy reason, but are typical of the misogynistic, patriarchal, consumerist society that educates them to compete. God forbid they should form a powerful sisterhood. (That sounded so bitterly feminist, didn’t it?)

**Since most men (around here, at least) are typically educated to try to seem bigger and stronger than they truly are and pair up with weaker specimens of the opposite sex so as to dominate, use and abuse, instead of aiming for a real partnership, on equal terms. (Is it just me, or did that sound even more bitterly feminist?)

We have cake. And we’re gonna eat it, too.

Fănel* is filling the white silence in the apartment with his monotonous haaaaaaaa. Then the sound of a fork briskly hitting its metal against a porcelain bowl repeatedly stabs Fănel’s breath from the kitchen. It’s lunchtime, but our morning was lazy and long, so it’s actually breakfast time.

Sitting cross legged on the living room couch, like a Turk beside the rich Christmas tree, I am wearing a black pair of tights and a thin, light blue denim dress – not yet my New Year’s Eve party outfit: a low cut dark raspberry dress and my precious moldavite and peridot silver jewelry set. I’ve already taken a shower and then quickly put on makeup. The makeup is not because of the party we’re throwing, I do that every day to avoid feeling too home bound. The fasteners of my dress undone down to my belly button, my left breast sticking out is being held by this tiny pair of hands,  their thin nails leaving miniature half moons into its skin. He woke us up with his laughter this morning, followed by cooing and fist chewing to announce he wants to be fed.

It’s the last day of such a generous year! I think for the first time ever I am filled only with gratitude as I am going through memories while listening to my baby hungrily swallowing my milk, curled up in my  lap. He’s been with us from the beginning of the year, so we carried him everywhere: the mountains, Amsterdam, Hungary, Greece, Sweden, the Bulgarian seaside. Not in England, though; he came after our journey in England.

I lost three of my closest friends. Three people I loved with all my heart. Three people I shared my life with, no cards close to my chest. Pregnancy had a way of clearing people out of my life. I made new friends and got a husband and a son. I couldn’t have asked for more, really. Although I did get so much more.

This time last year we were flying to Stockholm. I’m remembering the last two years’ dancing parties in Sollentuna, a Stockholm suburb, together with my cousins and my friends – such a great time. This year we’re partying wildly, the three of us, in our home.

“You’ve grown so much, Dana, you’re now raising others”, I remember a friend telling me on the phone a few days after I gave birth.

All I really have to say after this amazing year is just: “Thank you.”

*I decided to name household appliances and make them feel  part of the family, and Fănel, the dehumidifier, is our latest adoption.

 

And absolutely adorable

baby in wrap

Late autumn is the season of death. I can very well remember my previous deaths. Caring for a baby this autumn is a totally new way to die. The best one so far, I’d say. You truly have to kill whoever you used to be. The new you needs none of your former selfish endeavors. The new you has no time to waste. The new you is just happy to be of service.

I’ve read some of my former writing pieces and I wonder if I’m ever going to be that good again, if ever again I can focus on something else than diapers, breastfeeding and the lack of intimacy in what used to be a (more or less) romantic relationship. And still, as I’m writing this, I feel it’s not entirely accurate. It’s just that I’m going through changes and until the storm has settled I cannot find my new voice (too much noise to hear myself write). Old structures are falling, new ones are being erected and all this time I’m taking long good looks in the mirror.

“Look at you”, a friend says when she comes to visit, “You don’t even look like you’ve given birth! You’ve lost so much weight!”

And yes, that’s so comfortable. I put on very little weight during pregnancy and in the first few days after delivery I quickly went back to my pre-pregnancy weight. I do feel somewhat attractive, but still feel my whole body is just being used by this growing creature, losing its former glory and attractiveness. Nevertheless, it has gained tremendous force trough birth, I think. And a newly found respect for its wonderful strength and endurance.

“You’ve really got someone now, you’ll never be alone again”, she continues as we’re walking out of a shop late in the afternoon, in the noise of the crazy rush hour traffic.

Then what’s with the lump I keep feeling in my throat? What’s with the chest pain? What’s with the longing? I wonder… There must be something wrong with me. Where is my beloved? Who am I still waiting for? What/ who is still missing from my life?

It’s nothing, love, it’s just baby blues. Yes, again… You should be glad it’s not postpartum depression, my inner shrink goes off as soon as I’m quiet again.

Fuck it, I break out. I’m tired of this. Fix me already! Am I not over this already? I’m getting bored of this shit. I feel too much.

I decide to end my blog post here, but I open my pdf copy of Forty rules of love at page 300 (I decide it’s the number for October 30, my and my son’s birthday) to see what Elif has to say about it:

“The town had finally gone to sleep. It was that time
of night when even the nocturnal animals are reluctant to
disturb the reigning peace. It always made me both
immensely sad and elated to listen to a town sleep,
wondering what sorts of stories were being lived behind
closed doors, what sorts of stories I could have lived
had I chosen another path. But I hadn’t made any
choice. If anything, the path had chosen me.
I remembered a tale. A wandering dervish arrived
in a town where the natives didn’t trust strangers.
Go away!” they shouted at him. “No one knows
you here!
The dervish calmly responded, “Yes, but I know
myself, and believe me, it would have been much
worse if it were the other way round.”
As long as I knew myself, I would be all right.
Whosoever knows himself, knows the One.
The moon showered me with its warm glow. A light
rain, as delicate as a silk scarf, began to fall on the
town. I thanked God for this blessed moment and left
myself in His hands. The fragility and brevity of life
struck me once again, and I recalled another rule: Life
is a temporary loan, and this world is nothing but a
sketchy imitation of Reality. Only children would
mistake a toy for the real thing. And yet human
beings either become infatuated with the toy or
disrespectfully break it and throw it aside. In this
life stay away from all kinds of extremities, for they
will destroy your inner balance.
Sufis do not go to extremes. A Sufi always
remains mild and moderate.

As I’m bouncing on the fitness ball with him in my arms at 3 am this morning, I’m going through my memories of labor again. He’s one month old today. I take one more look at him and all my complaints fade in the face of his perfection.

October is my favorite month

“Come here, stand like this, closer to the lady, yes, I want your hand here, good, lower the bouquet, smile, yes, now a little kiss, hold it, hold it, ok, now here, like this…” the ‘military’ lady at the city hall is directing everything so that she can take “just a few pictures, not many, just a few!”

As soon as we get inside the marriage room, she takes over and informs us she’s going to take photos of us whether we like it or not.

“It’s ok”, I try to stop her, “we already have our own photographer, so it’s not necessary, thank you.”

“That’s why I’m telling you it’s just a few photos, not many, and it’s gonna cost you just 100 ron, not more.”

We later laugh when we remember her, in her military style, giving us orders about how to stand, where to look, when and how long to kiss for the camera. Eventually, her photos didn’t turn out bad at all, though. But the military lady’s style is in such a sharp contrast to our dear friend’s, who’s actually a lawyer and took a day off from her office so that she could be with us and give us this wonderful gift of taking our wedding pictures in such a loving, soothing and embracing manner! And she’s a very talented photographer, indeed!

Oh, I got married, yes. It happened on a perfect Indian summer day, 17 October, in our 37th week of pregnancy. Only 7 guests (what a number!) – our parents, our godparents and the very good friend who took photos. I’ve always had a special connection to number 17… And it was one of those days when you are so happy and truly believe nothing can ever go wrong again, everybody seems friendly, you feel great and look your best standing up tall in your pink shoes matching the pink flower in your hair and the rose bouquet in your hand and basically can’t stop smiling.

He proposed in May, under a very special tree, with pink flowers grown right on its bark, in a garden where we often used take long walks. My ring has a small emerald stone, embraced by a loose silver knitting. We’ve been through so much since May and it does feel as if the relationship had to grow and ripen until autumn so that we could take the big step. I didn’t feel fearful at all, which is such a blessing after so much inner turmoil, anxiety and so much questioning.

Not bothered by other people’s expectations and projections, I am enjoying the freedom and confidence a higher level of maturity brings. Having gone through a lot of comparing and feelings of inadequacy, getting the urge to run away so many times, I feel stable now, I feel like I’m right where I’m supposed to be, where I have chosen to be, with my new partner, taking a new name that I love, living in a new house that we’re making into a home, wearing new clothes and new shoes, on a brand new day, in my brand new life. Exactly what I was dreaming of.

Nothing is what it used to be. Before the wedding day a lot of memories from my past lives visited and even haunted me for a while, making me nostalgic, sad and even regretful at times. It felt as if all the past ghosts wanted to visit and say goodbye before I stepped over the threshold and into my new life. No, the whole thing was not just a formality (as I initially thought it might come down to).

When we first stepped into the church, exactly one month and a day before the wedding, I knew that was it – we’d found the place. It was a beautiful Saturday morning, still quite warm, and we had an ultra sound appointment at the medical center next to the church, on the same street as the university I attended more than ten years before. The receptionist told us the doctor was late, so we went out and decided to visit the church. Such a pleasant, quiet and warm atmosphere! When the priest – white haired, kind, smiling and sociable, probably in his late fifties – came out and gave us a brief introduction in the history of the church (dating since the late 1700s), I was sure.

Among other fascinating pieces of information, he tells us it’s the only church where a woman has ever been allowed to preach in the orthodox church – Olga Greceanu, who also painted part of the church. It’s my church, I’m thinking, feeling happier and happier about the discovery. “When I first entered the church, more that twenty years ago, I just knew this was my church.” the priest adds, and I know for sure he’s one of my kind. Which later proves right, as he performs the wedding ceremony and then comes out of the church with us to tell us more stories and we are all amazed at so many coincidences, which make us exclaim one more time: “It’s such a small world!”

I was happy my parents were there, although I admit the thought felt a bit irritating in the beginning. Their presence, with their warm smile and affection, their hearts pounding and palms sweating, their discretion and decency, their respect, strong support and warm love – everything made me feel I am so lucky to have them as my parents, despite the more difficult childhood years and the conflicts we’ve had. It all melted away in the light of new love and newly found common ground – a magical place where I felt our hearts met.

This week, the 38th week, I’m feeling slower and I’m getting tired more easily. It’s an interesting feeling – not being able to rush. Slowing down always brings me closer to myself, helps me become more aware of my breath, the sensations in my body and my thoughts. I notice the rush around me as I’m walking in the street and I’m feeling so lucky to be in a totally different world. It’s as if I were the center of the tornado sometimes. Still and heavy, a pregnant whale floating in the vastness of the ocean casting its waves on faraway beaches. Sometimes the heaviness of the belly or the sudden baby kicks hurt, but they’re still so beautiful. Well, a whale is luckier since she doesn’t have to take toilet trips every two hours (be it night or day), like I do… I’m still feeling so beautiful, in spite of the heaviness.

On the other hand, the nesting instinct (of which I used to think was a mere marketing invention or at best a pretext for bored housewives) having taken over me, I can’t stop making preparations, although I know the best way to spend this time is simply to rest… “Maybe you can find the time to stop and enjoy the last week you’re carrying your baby inside you… It’s a miracle you have there.” a friend writes and I decide to follow her wise advice.

So… I’ve made lamps for the entire house, a felt and wool raining cloud to hang over the changing table, I modeled angel wings and houses out of clay and started planning Christmas gifts and decorations (the earliest I’ve ever started preparing for Christmas.!), I’ve sewed a felt ball and stuffed it with wool for the baby to play with, washed all his clothes, of course, ordered the closets, drawers and shelves…

And so much more. I keep thinking after I finish preparing, we can just relax, take naps, cuddle and enjoy the nest. And that after the baby comes, we can focus on him and not worry about anything else… I know it doesn’t really work like that, but that’s what I’m dreaming of.

You know, I’ve discovered that even when you are in charge of your own time and you can set your own rhythm and schedule, if you’re used to being busy, then you’ll be busy all the time, you’ll always have a long to do list you just can’t get to the bottom of because every day you add more and more tasks to it. I feel like laughing at myself for that, but still cannot help overdoing it. And walking long distances, which still feels great.

taking long walks in the third trimester of pregnancy

My birthday is coming up this Monday, so I’m evaluating the time since my last birthday and find it amazing! It’s been the year with the greatest changes ever! But this is for another blog post, coming up soon unless the baby decides to come out sooner that that. By the way, I expect birth to be the most amazing experience ever, intense and smooth and also funny (why not?) and moving and rewarding. Oh and then Christmas as a new family… I’m feeling so grateful for such precious gifts!

PS Photos of the big day (taken by our friend) are still on their way.

 

 

“Have you ever felt the ground falling from beneath your feet?”

The thin, short haired lactation consultant asks the three of us, sitting with our hands resting on our bumps at this white, round table in a shabby chic corner tea house in the old city of Bucharest, the only customers this sunny summer morning.

And I’m suddenly back twelve years ago.

“I want us to split”, my boyfriend tells me bluntly, sitting legs apart in the small, torn armchair by the balcony door in our rented studio five bus stops away from the University square in Bucharest. “I don’t love you anymore,” he adds, stretching his long legs across the Turkish carpet in dusty shades of blue on top of the worn out linoleum covering the floor.

I’m mute for a few seconds and I feel my throat exploding and wonder if I’m ever gonna be able to utter a sound again. At the same time, I remember our love making the night before and the goodbye kisses that very morning and the “I love you” before he closed the door behind him and went to work. They all seem like faint memories from another lifetime. What’s happened in the meantime? When did I die? I have no job ’cause “you’ve just finished university, don’t get hired just yet, let’s travel this summer” and nowhere to go. I can’t breathe.

Five months later, having spent about a month apart, we are married. Too afraid of loneliness, both of us, to pass the opportunity. Nine years later we are divorced. On our ten year wedding anniversary we sign the bank papers so I’ll no longer be part of the mortgage contract on our commonly held apartment – a home so hard to leave behind. That same day also happens to be the first day of my last menstruation before I get pregnant.

The two lines on the pregnancy test, on March 8, at around 3 am leave no ground beneath my feet, nothing to hold on to,  and force big tears out of my eyes like in a manga comic. Happiness and panic, two long and slippery snakes mating in my solar plexus. Another burial awaits – the girl I used to be is struck dead by two pink lines on a white background she’s just peed on, alone in her boyfriend’s bathroom, the whole universe spinning around her. Yet never again alone, to be accurate.

Then the phone call I get when I am 15 from my first lover, announcing me he’s cheated on me and “I need to meet that girl and discuss our feelings for each other… I’m sorry. Please don’t cry.” I can’t talk. The dirty receiver is heavy in my right hand and my thighs are getting wet as I’m kneeling by the bedside cabinet of my ground floor neighbors, who keep poking their heads around the door to check up on me from time to time. We don’t have our own phone, you see. I have to go down two floors to take the call, leave my corpse on my neighbors’ bedroom floor and then carry my ghost back upstairs again.

Then it’s early morning again, last year in spring, and I’m standing in front of the bed in that scruffy hotel room in Sultanahmet in Istanbul, dimly lit through the thick and brown heavy curtains. Ten years younger than me, short and handsome, amber skin, light brown hair, thick eyebrows and long lashes, full lips covering his tobacco stained teeth, my Syrian lover seems perfect. I’ve taken a shower, put my makeup on, got dressed, packed my suitcase and I’m ready to leave. And I can’t. I can’t wake him up. I can’t open and close that bloody door behind me.

I can’t stop looking at him sleeping there, so vulnerable, his bare chest moving up and down with his soft breath, a bent knee resting over the white sheet, his toes almost reaching the wooden side of the bed. I feel my chest exploding in a thousand pieces at the sight; silently and deadly. I’m perfectly aware I’ll probably never see him again. “Don’t make it difficult”, he says, seeing my face as I pull myself together and wake him up,  whispering his name while running my hand over his face. “Take care of yourself, Dhana”, he advises, knowing I’ll never listen. “Just go…”, he adds when I go back the second time for one last kiss. Minutes later, in the car seat taking me to the airport, I say goodbye to the sea.

“How do you know?”, the Cancer boy I’ve met using a dating app asks me, his big, beautiful eyes resting on my lips, unable to look higher. Lying flat on my belly in his bed, I tell him exactly what he did on a specific day in December last year, precisely one week after our first date. “I hate lies”, I warn him. “Please forgive me, I promise I’ll never lie to you again. Can we just leave this behind us? We have so much to do together…” I know I can’t trust him about the first part, but I am perfectly aware he’s absolutely right about the last part. Still, a leftover from the innocent me dies in this scene, too.  About a month and a half later, in the same bed, a strong light warms up my womb as if a comet hit the earth and I describe the whole experience in my diary the next morning, so that five weeks later, holding the two lined test in my hand, I find the exact conception date: Valentine’s day/ night. Three weeks after that, manga tears again as I’m listening to my baby’s heart during the first ultrasound in the doctor’s office.

“Yes, I have…” I answer when the lactation consultant says it’s my turn. The other two expecting mothers have already spoken while my memories were flooding my brain like a swollen river on a sunny day in mid spring, when the snow melts all at once.

“And? What can you share with us?”

“You know, my life has changed so much and so many times… And there have been moments when I felt I couldn’t breathe, when there was absolutely nothing familiar to hold on to anymore, nothing to cling to, seemingly no one and nothing to rely on… I’ve felt driven out of my own life. I’ve died. And I’ve survived every time. The hardest thing, feeling suddenly suspended in mid air, was having enough patience to get to the bottom of the pit, having enough patience to fall all the way, to hit the ground. Then crawl and cry down there for as long as necessary and climb back up again. To a new life. I’ve survived all my deaths… Every time… All of us do.” I answer, giggling at the revelation, an overwhelming feeling of gratitude and confidence filling me up as my left elbow reaches behind over the bentwood chair back, to make room for my growing heart.

There’s a short silence as the three smiling women are all looking at me as if I’ve just said something important.

PS Attachment is the name of the monster I’m learning to tame.

PPS Took this photo in Văcărești natural park earlier this week – felt like early fall is creeping in…

sunset in vacaresti natural park

A freedom forever lost

“I’m right here, love. What are you doing over there? Playing? Hmm? I can feel you.” I tell my baby while caressing my belly this morning. He’s woken me up from a strange dream.

Having gone through some old clutter in a house and picked some wool flowers to keep, I was heading to work on my bike. And I stopped at this house up on a hill to visit my lover – a former university colleague I’ve never been attracted to, actually. As soon as she sees me in her garden, she comes up to me and kisses my lips. I tell her I’m going to work for an hour and a half and she says it’s too long to wait for me and she’s going to this journalistic evening event somewhere in the city. Something I wouldn’t be interested in, she adds making sure she’s got the evening for herself.

I’m feeling lonely and I know I’m no longer on the most eligible bachelorette list. Not since I’ve got my bump, anyway. But she doesn’t seem to mind the bump. Nor the absence of the father, for that matter. She’s got a five year old boy herself, being raised by her parents. I tend to be clingy at this point and want more of her. It’s like I’m trying to fill this vacancy – the life partner vacancy. And I hate that about myself. I swallow my disappointment and put on some sparkling, slightly transparent clothes, mount my bike and head to work.

As I’m waking up, I’m feeling happy it was just a dream. It’s not the first dream of its kind – my subconscious clearly projects its feelings of loneliness, anxiety, fear of the absence of the baby’s father. The kind of dream that makes me feel an acute loss. There’s a kind of freedom that’s now lost forever. Because no matter what happens to my relationship, I’ll always be a mother from now on. Can’t change that. And it involves so much attachment it often scares me stiff. On the other hand, it also involves so much love. A unique kind of love. They say you’ve never (been) loved this way before. That’s gotta be worth paying the price. You give up a kid of freedom for a whole world of love. It’s a deal!

24 weeks pregnant

The little prince hiding behind his fists, on the coldest hot summer day

It’s a hot day in Bucharest and I’ve arrived half an hour early for my ultrasound appointment. The clinic is right on the street where I spent my university years. So I take a walk and again I feel like a young girl visiting her grandparents in the city, on a summer holiday.

deserted garden bucharest

The dust particles stirred by occasional cars linger in mid air before deciding upon a surface to rest on after their flight. I walk by the old honey shop, where this very old bee keeper, white hair, blue eyes, wearing a sturdy white apron, used to welcome his customers into a different century as they were crossing his threshold. It’s been closed for years. He’s most probably died… I’ll always feel sorry I’ve never been in. I was just thinking I cannot afford to buy anything and was feeling guilty to go in just out of pure pleasure and curiosity. Such limitations have long been overcome by now and I prefer socializing and risk taking to regret.

closed honey shop bucharest

As always, I am impressed by wild gardens and their run down, deserted houses, where parties used to be held in the old times, love made, babies born… My own baby is squirming in my womb and I can feel his weight getting heavier by the day. Gradually his presence is becoming more and more noticeable, more and more real, albeit still miraculous in my view.

garden behind gate bucharest

The cold and sterile environment in the clinic half an hour later is making me uncomfortable and I realize I must be really nervous. My tensed muscles and shallow voice are giving me away. It’s also getting harder to focus and I start feeling like taking off. The doctor pushes the baby with her fingers and then taps on my belly, stinging me with her nails, in repeated, unsuccessful attempts to get him to turn his face towards us. He’s looking away all the time and hiding his face behind his fists. I cannot blame him.

His father, whom his profile seems to take after, is looking at the screen sitting on a chair behind the doctor, paying attention to all the details and trying to get as much of a view of his son as he can. I think he’s too far away and there should be room next to the bed so he can hug my shoulders, kiss me and hold my hand. There isn’t any, although the doctor’s office is impressive in size. Big and cold.

Later on, all three of us attend “The little prince. A show for grownups” and it dawns on me this is how our baby must feel. He’s left his world behind and is now travelling on a different planet. This is how I feel, how I’ve been feeling all my life, actually. An alien trying to establish contact with the species populating this planet, its inhabitants utterly and strangely autistic and so cold that their proximity  freezes the blood in my veins. I’m a complete stranger to these people… What am I doing here? I’ve left so many lives behind, so many identities, so many worlds… Where am I heading? Who is by my side? Who have I become?