Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

iona de marin sorescu

Sentimentele mele față de România au fost mai mereu ambivalente, niciodată n-am fost cu totul mișcată de sentimente patriotice profunde sau de vreo mândrie de a aparține acestei nații, pe care o respect îndeajuns încât să n-o consider nici mai bună, nici mai puțin bună decât alte nații. Deci stați liniștiti, că nici între timp nu m-a lovit vreo formă de naționalism, din fericire.

Mă consider nu doar un cetățean român sau european, ci un cetățean al lumii. Iubesc nu doar țara în care m-am născut sau țara care m-a adoptat de câteva luni, ci iubesc Pământul ăsta binecuvântat, care ne poartă pe toți pe spinarea lui în Univers. Cred cu tărie că granițele au de-a face cu o ordine exterioară a lucrurilor, la un anumit nivel. În același timp, iubesc să descopăr specificul local, cultura și obiceiurile, ceea ce e unic și autentic, oriunde ajung. Iar diferențele sunt minunate pentru că ne permit să experimentăm diversitatea, să ne lărgim orizonturile cunoașterii, să ne îmbogățim ca ființe. Iubesc libertatea de mișcare și cred că fiecare ne suntem nouă înșine datori să ne găsim locul care ne poate susține în ceea ce avem de îndeplinit în fiecare etapă a vieții.

Mi-ar fi plăcut ca, de sărbătoarea Centenarului, România să se fi pregătit măcar pe jumătate din cât a făcut-o Finlanda și mi-ar fi plăcut să văd mai puțină grandomanie, umilire, bădărănie, falsitate și mai puțin spirit comunist în toată această sărbătoare, mai puține pomeni și mai puține parade militare și defilări ale jandarmeriei (spre deloc, adică). Dar se pare că atât s-a putut, și de data asta. România, cu toate păcatele ei, rămâne însă țara rădăcinilor mele, țara copilăriei printre dealuri de poveste, la poalele munților, țara tinereții mele zbuciumate, țara profesorilor mei, țara primelor iubiri, țara atâtor dureri, speranțe și vise, țara de lansare în lume, țara părinților și a bunicilor mei, țara cu prieteni dragi de păstrat o viață, țara unde s-a născut fiul meu și unde m-am îndrăgostit de tatăl lui.

Îmi doresc să revin acolo cu plăcere și drag, îmi doresc să călătoresc în locuri pe care nu le-am văzut încă, să-mi duc copiii peste tot, să le povestesc despre meleaguri, oameni și obiceiuri. Îmi doresc să revin într-o țară unde educația este o prioritate națională, unde omul este respectat, iar cinstea, corectitudinea, respectul pentru viață, pentru Pământ și pentru Adevăr sunt valori de necontestat. De aici ar curge toate celelalte în mod organic, firesc, natural – infrastructură, sistem de protecție socială, programe coerente de incluziune socială, un sistem de sănătate funcțional, la standarde internaționale, orașe și sate bine gospodărite, un mediu respectat și protejat, un mediu de afaceri sănătos etc.

Știu că e greu să fim mulțumiți în tot contextul actual, dar cum ar fi să încercăm? Știți deja, noi suntem cei pe care îi așteptam. Nimeni altcineva nu va putea vreodată să ne facă fericiți, multumiți, recunoscători. Așa că vă propun să găsim motive pentru care să fim recunoscători și să facem lucruri care ne fac fericiți. Măcar azi, mâine, dacă nu chiar în fiecare zi. Fie că ascultăm o muzică, citim o carte, mergem la o plimbare, vedem un film, îmbrățișăm un om drag sau orice altceva ne mai face inima să danseze. Din bucuria asta ne adăpăm cu resursele necesare pentru a schimba lumea – în fiecare zi, nu doar când mergem la un protest sau la vot.

Eu, dacă aș fi în București, aș face o plimbare pe Strada Dumbrava Roșie și apoi prin Parcul Ioanid și aș vizita Casa Stork. M-aș opri la un ceai și o prăjitură la Vlaicu și aș îmbrățișa o grămadă de oameni dragi, cu care m-aș întâlni probabil în Piața Victoriei. Dacă aș fi în Petroșani, m-aș plimba pe Strada Independenței și pe ‘strada cu casele mici’, aș urca pe deal și în Parâng și aș merge la Buni să mănânc plăcinte fierbinți, cu brânză, mărar și foi de ceapă verde și să o ascult spunându-mi povești adevărate din copilăria ei dintr-un sat de lângă Cluj. Dacă aș fi la Oradea, mi-aș îmbrățișa părinții, sora și nepoții, aș mânca bunătăți făcute de mama și m-aș plimba pe malul Crișului și prin centrul vechi. Iată că sunt în La Hulpe și o să-i drăgălesc pe băieții mei, o să trebăluiesc prin casă și prin grădină și m-ar mai bucura o plimbare prin pădure, să apuc să pictez și să pun decorațiunile de iarnă prin casă, în timp ce fredonez colinde vechi românești.

La mulți ani, Românie binecuvântată, soră a tuturor popoarelor europene și cetățean responsabil al Lumii! La mulți ani, români iubiți, demni, curajoși și buni! La mulți ani, oriunde vă aflați! Ne doresc să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, să ne ridicăm capetele plecate în fața neadevărului, să ne scuturăm de orice formă de opresiune și să redescoperim bucuria de a trăi. La mulți ani cu pace și iubire, dragi Oameni! Acum și în fiecare zi, în fiecare viață ce va veni.

PS Poza este din Iona, de Marin Sorescu. Deschisă azi la întâmplare.

A doua tură de biciclit cu bebelușul în Ardennes

Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).

Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.

Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.

Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.

Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.

Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.

Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.

A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.

După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.

Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.

Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.

Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.

După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.

PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.

Pozeeee (fără filtre), în ordine cronologică:

We have cake. And we’re gonna eat it, too.

Fănel* is filling the white silence in the apartment with his monotonous haaaaaaaa. Then the sound of a fork briskly hitting its metal against a porcelain bowl repeatedly stabs Fănel’s breath from the kitchen. It’s lunchtime, but our morning was lazy and long, so it’s actually breakfast time.

Sitting cross legged on the living room couch, like a Turk beside the rich Christmas tree, I am wearing a black pair of tights and a thin, light blue denim dress – not yet my New Year’s Eve party outfit: a low cut dark raspberry dress and my precious moldavite and peridot silver jewelry set. I’ve already taken a shower and then quickly put on makeup. The makeup is not because of the party we’re throwing, I do that every day to avoid feeling too home bound. The fasteners of my dress undone down to my belly button, my left breast sticking out is being held by this tiny pair of hands,  their thin nails leaving miniature half moons into its skin. He woke us up with his laughter this morning, followed by cooing and fist chewing to announce he wants to be fed.

It’s the last day of such a generous year! I think for the first time ever I am filled only with gratitude as I am going through memories while listening to my baby hungrily swallowing my milk, curled up in my  lap. He’s been with us from the beginning of the year, so we carried him everywhere: the mountains, Amsterdam, Hungary, Greece, Sweden, the Bulgarian seaside. Not in England, though; he came after our journey in England.

I lost three of my closest friends. Three people I loved with all my heart. Three people I shared my life with, no cards close to my chest. Pregnancy had a way of clearing people out of my life. I made new friends and got a husband and a son. I couldn’t have asked for more, really. Although I did get so much more.

This time last year we were flying to Stockholm. I’m remembering the last two years’ dancing parties in Sollentuna, a Stockholm suburb, together with my cousins and my friends – such a great time. This year we’re partying wildly, the three of us, in our home.

“You’ve grown so much, Dana, you’re now raising others”, I remember a friend telling me on the phone a few days after I gave birth.

All I really have to say after this amazing year is just: “Thank you.”

*I decided to name household appliances and make them feel  part of the family, and Fănel, the dehumidifier, is our latest adoption.

 

And absolutely adorable

baby in wrap

Late autumn is the season of death. I can very well remember my previous deaths. Caring for a baby this autumn is a totally new way to die. The best one so far, I’d say. You truly have to kill whoever you used to be. The new you needs none of your former selfish endeavors. The new you has no time to waste. The new you is just happy to be of service.

I’ve read some of my former writing pieces and I wonder if I’m ever going to be that good again, if ever again I can focus on something else than diapers, breastfeeding and the lack of intimacy in what used to be a (more or less) romantic relationship. And still, as I’m writing this, I feel it’s not entirely accurate. It’s just that I’m going through changes and until the storm has settled I cannot find my new voice (too much noise to hear myself write). Old structures are falling, new ones are being erected and all this time I’m taking long good looks in the mirror.

“Look at you”, a friend says when she comes to visit, “You don’t even look like you’ve given birth! You’ve lost so much weight!”

And yes, that’s so comfortable. I put on very little weight during pregnancy and in the first few days after delivery I quickly went back to my pre-pregnancy weight. I do feel somewhat attractive, but still feel my whole body is just being used by this growing creature, losing its former glory and attractiveness. Nevertheless, it has gained tremendous force trough birth, I think. And a newly found respect for its wonderful strength and endurance.

“You’ve really got someone now, you’ll never be alone again”, she continues as we’re walking out of a shop late in the afternoon, in the noise of the crazy rush hour traffic.

Then what’s with the lump I keep feeling in my throat? What’s with the chest pain? What’s with the longing? I wonder… There must be something wrong with me. Where is my beloved? Who am I still waiting for? What/ who is still missing from my life?

It’s nothing, love, it’s just baby blues. Yes, again… You should be glad it’s not postpartum depression, my inner shrink goes off as soon as I’m quiet again.

Fuck it, I break out. I’m tired of this. Fix me already! Am I not over this already? I’m getting bored of this shit. I feel too much.

I decide to end my blog post here, but I open my pdf copy of Forty rules of love at page 300 (I decide it’s the number for October 30, my and my son’s birthday) to see what Elif has to say about it:

“The town had finally gone to sleep. It was that time
of night when even the nocturnal animals are reluctant to
disturb the reigning peace. It always made me both
immensely sad and elated to listen to a town sleep,
wondering what sorts of stories were being lived behind
closed doors, what sorts of stories I could have lived
had I chosen another path. But I hadn’t made any
choice. If anything, the path had chosen me.
I remembered a tale. A wandering dervish arrived
in a town where the natives didn’t trust strangers.
Go away!” they shouted at him. “No one knows
you here!
The dervish calmly responded, “Yes, but I know
myself, and believe me, it would have been much
worse if it were the other way round.”
As long as I knew myself, I would be all right.
Whosoever knows himself, knows the One.
The moon showered me with its warm glow. A light
rain, as delicate as a silk scarf, began to fall on the
town. I thanked God for this blessed moment and left
myself in His hands. The fragility and brevity of life
struck me once again, and I recalled another rule: Life
is a temporary loan, and this world is nothing but a
sketchy imitation of Reality. Only children would
mistake a toy for the real thing. And yet human
beings either become infatuated with the toy or
disrespectfully break it and throw it aside. In this
life stay away from all kinds of extremities, for they
will destroy your inner balance.
Sufis do not go to extremes. A Sufi always
remains mild and moderate.

As I’m bouncing on the fitness ball with him in my arms at 3 am this morning, I’m going through my memories of labor again. He’s one month old today. I take one more look at him and all my complaints fade in the face of his perfection.

Another kind of trip. A Moroccan dream

The sea has flooded the streets in Marrakesh and everyone is struggling through the lukewarm water – people, cars, trams, dark red buildings covered in intricate ornaments. 

My skin is so much darker now. And my face so much broader. My short black hair is so thick and dusty and my narrow eyes are searching in the mirror for a familiar expression, a familiar look, that strong, piercing force and the flush of passion I am so used to. 

I am a stout man in his late thirties, wearing black clothes covered in a thin, golden layer of sand. My face is square, my hands are big and my arms strong and dull. My round stomach is like a big ball that has swallowed my flexibility and grace. 

I miss myself. Marocco is beautiful, being a man is interesting, but I want my old life back. I must be a huge fan of traveling if I am now traveling through people, not only space. Still, I am done. I want to go back to being me. I like my former life. I want to be a woman again.

No parachute

Having left Harmony street, I now live in Gardners’ street. So I grow stuff. Looking back now, it does feel like I have started a whole new life altogether, not merely changed the one I used to have. It has not been exactly a walk in the park. But it’s been totally worth it. Two years ago I finally put into practice a decision that changed everything. I feel so grateful for the power that was lent to me so that I could go through with all of it. A leap of faith, a jump into the unknown, no guarantees, nothing and no one to cling to except faith. Faith like a thread of light pulling me forward to a future that was only dreamed of. Knowing it is possible to make your dreams come true is the only thing we actually need to rely on the moment we make that scary jump. The rest is details. And balls.

Freedom and power. Fuel in my journey

Freedom has always been extremely important to me. I remember my childhood, full of restrictions and frustrations and my incapacity to understand why they were being placed on me, since most of them seemed improper, irrational and unfair. Not being allowed to stay outside after 9 pm, getting punished for coming home wet after playing in the snow, not being allowed to play with other children from the neighboring houses when I was visiting my father’s parents, being forced to eat food I resented, not being allowed to cross the one way street in front of our block of flats until a certain age, not being allowed to leave the house for a week when my father was upset with me.

“I can’t wait to come of age and leave home”, I remember telling my best friend in childhood. I must’ve been under the age of ten. We were taking a walk through the gardens surrounding some neighboring blocks of flats in our street. Independence street.

And so I did. I came of age and I left home. Packed my bags, put everything in my father’s old red Audi 80, took my boyfriend with me and had my father drive us to the capital city, where I was starting my university studies. We made a stop on the way to do some shopping for my new home – a rented studio not far from the city center, that belonged to my high school desk mate.

I can still feel that heaviness in my heart when I remember my mother’s eyes, trying to hold back her tears as she was kissing me goodbye before getting into the car and driving back to our home town. I was finally free.

A few days later, when my boyfriend had to return to our home town to his job and I was left totally alone for the very first time in my life, I was crying my heart out in my empty studio and made the decision to walk to university and back home every day so that I had less time on my hands to feel alone. A period of long walks and intense study started. Then friends and parties and beers and laughter. And freedom paid off.

“When I am not in a relationship, I am free to do whatever I want, with whoever I want”, my cancer boy tells me rolling on his belly and hiding his eyes, his cheeks red and a tremble in the tough muscles of his arms giving him away.

And all of a sudden I remember my long marriage and all my affairs and all the lies and all the loneliness and all the unhappiness and the desire for freedom. Had I given up on my freedom? Had I made my ex husband give up on his? Is this what I do? Am I so possessive and insecure that I take away people’s freedom?

And I also remember sitting on a park bench with a former lover and friend and giving a speech about how wonderful it is to feel so free as to have sex with anyone you find attractive and not form attachments, but keep free and affectionate at the same time. And I remember the violent storm that burst out in my lover’s chest and how the pulling of strings from my heart felt so painful. And my guilt. And the strong and clear feeling that I broke something precious and rare and ever so sensitive. Something that I can never put back together again, no matter how hard I might try.

“No”, I reply. “I am free and you are free. We are both free people. I am not willing to give up on my freedom. And I don’t want you to give up on yours. A relationship is not about losing your freedom. It is about being free to choose to be with one person. And this is a choice you don’t only make once, but every day for as long as you are in that relationship. In my freedom, I choose to be with you. And if you need to have sex with other people too, you don’t ignore your need and don’t give up on your freedom. You find a partner who can accept that. You are always free.”

2016 has been the year of my freedom. And in this freedom my personal power could grow more than ever before. And from my increased personal power has come even more freedom. And love. Unconditional love. This is the fuel in my life journey and the purpose and the destination. Love is my motivation. It is unconditional love that I wish to stabilize and serve with my great personal strength. Inshallah.

I’m curious if I still have it in me

I take my running nose out for a run tonight. I love my town again. I feel I live in this small town on an island in the city center, where we form this cosy community, in which everyone knows everyone. We all shook together in the earthquake three nights ago and no one talks about that. We just send compassionate looks to the cracked walls of our houses and distant, encouraging hugs to everyone we meet in the streets. I’m in this countryside part of the city and I love it. I might even start growing my own tomatoes again, who knows.

The hookers and their pimps, all wearing black tonight, are cracking seeds, spitting their shells on the asphalt around their feet and stepping on them with their black shoes, in their dance around a black car where music is coming from and a driver is checking his phone. It’s still early.

And there is hope. I feel it sprouting underground, all covered up in black soil and dead leaves. The gnomes are keeping it warm and molding it into a diamond. It shall sprout in spring. And in our community of hope spring can come anytime.

PS The earthquake helped release some burdens, so it’s goodbye time again:

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=kpDLelAnecE&w=560&h=315]

2.11 am

I’m in my bed in Bucharest, checking flights to Konya. Just as the search produces results, the room starts shaking. Ok, I say to myself, it’s an earthquake, it’s an earthquake, just breathe. And I don’t move, I just witness the tension of the earth releasing and my own building up. The earth stopped shaking 9 minutes ago and I haven’t.

For a moment there, I thought the walls might give in (I live in this very old house), so my mind started reciting a prayer. Numerous layers of thought and feeling simultaneously active. There’s the prayer level, the fear level, the anger level, the regret level, the gratefulness level, the stupid level, the practical, what-to-do level, the ‘other people’ level, the love-of-my-life level, the what-the-fuck-am-I-still-doing-here level, the passive level and others I have no record of.

I watched “The lake house” tonight, it finished about 40 minutes before the earthquake. I was crying for half of it. And as the earthquake’s unfolding (How long did it last, anyway? How many minutes? How many years?), my loneliness surfaces again just like this wave from deep within the earth is surfacing now. I could die here. Or anywhere, for that matter. Have I died already? Am I still waiting to meet you (again)? Are you still out there?

Later update:

Since I was looking into travelling to Konya, I thought consulting Rumi on the current issue might be interesting, so here’s what he says:

“Who makes these changes?
I shoot an arrow right.
It lands left.
I run after a deer and find myself
chased by a hog.
I plot to get what I want
and end up in prison.
I dig pits to trap others
and fall in.
I should be suspicious
of what I want.”

(Rumi, Selected poems, Penguin Classics, London, 2004, opened radomly at page 110)

We, the nightshoppers

Some of us still wearing our office clothes, others just baggy pants and t-shirts, others bathrobes and slippers (yes!), squinting at the shelves in that tiring, artificial light that makes your skin pale, your brain foggy and suddenly so needy. Getting single beer bottles and the smallest pack of peanuts there is and then just walking among shelves looking for salvation.

I remember a night in Pnom Penh, Cambodia, when I went out and walked around and then just before returning to my hotel, I got into this shop and walked among the shelves and stopped in front of the beer fridge. And this short guy, in his late twenties or early thirties stopped next to me and opened the fridge door only to find we were both reaching for the same bottle. I don’t remember the brand, something local. We turned to one another and smiled and, with a short gesture of his hand, he let me have it and then reached for another one. I wanted to ask him if he cared to join me and have that beer in a park nearby, but before I got to the cash register he was already gone. I had no intention to pick him up and lure him into my den, I was just craving for conversation and companionship. At least we smiled and had a moment of connection there.

Here, in Bucharest, the fauna in the supermarket at night is much wilder. We never smile. If we see someone interesting, we just stare. Repeatedly. We lack the courage to smile, smile back (if an alien does smile to us) or say anything. If asked “Shall I wait for you?” we would probably collapse or just die through implosion. Such things are unheard of. In our autism, we simply move around like headless pawns in an electronic game of chess played by a slow computer on its own, in a demo version. And when we are out of the game, we cease to exist.