It’s a hot summer’s day in Bucharest

And Bucharest is terrible on hot summer days. It looks as if a dragon’s breath has run over it at light speed, several times.

And I’ve just got off the tram on this long boulevard lined with tall, grey communist apartment buildings and I’m looking for a newly opened bookshop. It is part of a very elegant bookshop chain and it’s supposed to be here somewhere.

I finally find a passageway between these two dusty buildings and there it is. Behind the busy boulevard, a dirty plot, with holes in the dry mud and plastic bags flying around like in that famous scene in that American movie I forget the name of. You know, almost, just almost art. Garbage everywhere. I make my way to the door of the bookshop.

Inside there is a bourgeois atmosphere. Elegance, the scent of connoisseur’s tea, of freshly printed books, the polished squeaky wooden floor, the carefully chosen, well placed warm lights. The place feels like a lonely member of an aristocratic family that’s lost his way in a blue collar neighborhood.

And nothing happens. I don’t meet anyone special. In fact, I don’t meet anyone at all. Apart from the shop keeper, I am the only one there. I don’t remember buying anything remarkable, though I probably did buy something just to make the shopkeeper feel better (yes, I often did that and still do it sometimes).

How in the world have they opened this bookshop in this horrible place?

And why the heck does this memory keep popping up in my mind, more than ten years later, while I’m out playing with the kids, doing house chores or whatever? Nothing happened! Why do I keep seeing this? When I was there, I never imagined I would remember anything about that experience. Because it was totally unimpressive. And, again, NOTHING happened.

And as I’m talking to a friend about it the other day and as she’s really listening, I hear myself asking THE question: what did I feel then?

The answer was already there and it struck me like a bolt of lightning:

A deep lack of belonging. A sense of the outcast, the margin, the uninvited guest, the rebel.

Story of my life.

De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Despre proteste și alți demoni

Chateau de la hulpe

Aseară, în timp ce în Piața Victoriei se strângeau protestatarii, noi ne plimbam vorbind în șoaptă prin pădure, fără țipenie de om în apropiere, cu copilul adormit în sistemul de purtare, oprindu-ne din când în când să mâncăm mure.

În comuna noastră liniștită poți spune că e comod, că privim evenimentele cu detașare, în confort și siguranță. Și așa este. Mai puțin detașarea. Nu e chiar completă, n-are cum să fie. În Piața Victoriei avem prieteni dragi, în țară familiile.

Noi n-am plecat fugind de ceva, ci am plecat îndreptându-ne spre altceva, am plecat cu un vis, cu intenția de a ne construi o viață fidelă principiilor și valorilor noastre. Am plecat pentru că nu ne simțeam la locul nostru, nu ne integram în peisaj și știam că se poate și altceva, am plecat să experimentăm acest altceva, să ne construim această altă viață.

Din motive obiective, nu am putut fi în țară ieri. Mă întrebam dacă am fi mers la protest toți trei în cazul în care am fi fost în țară, dacă aș fi avut puterea asta și dacă aș fi crezut că este parte din misiunea mea.

Azi-dimineață, urmărind știrile post protest, mi-am adus aminte că în 2005, la primul marș LGBT, mi-am luat aparatul foto și m-am dus să văd, de pe margine, cum se desfășoară marșul. Odată ajunsă acolo și văzând atitudinea oamenilor de pe margine, unii fluturând icoane și răcnind imnul național, alții aruncând cu pietre, alții strigând injurii, mi-am dat seama că locul meu era cu cei care mărșăluiau, că acolo, cu bucuria și iubirea din coloană, eram și eu și inima mea, că și în mine trebuie să se arunce cu pietre dacă e să se arunce în cineva. Nu simțeam nici ură și nici furie la adresa celor de pe margine, care pur și simplu nu erau capabili să conceapă altceva în afara propriei realități. Mi-am dat seama și că nimic nu-i poate ajuta mai mult în acele momente decât exact ceea ce se întâmpla: expunerea la o altă realitate. Așa că am ales să fiu eu însămi și m-am alăturat coloanei de participanți la marș. Un jandarm m-a avertizat că nu e bine ce fac și că dacă am intrat în coloană măcar să nu mai ies. N-am mai ieșit. De atunci, niciodată. Poate așa aș fi pățit și ieri. Iar eu sunt pasională, nu cunosc jumătăți de măsură…

Știți, când eram nefericită în fosta mea căsnicie și îi spuneam mamei că mă gândesc la despărțire, ea mă asculta îngrijorată și încerca sa mă descurajeze:

– Așa sunt toți, Dana mamă, să nu crezi că găsești pe altcineva mai bun.

Pesemne că frica o făcuse să uite că toată adolescența cel mai prețios sfat pe care mi l-a dat în repetate rânduri, a fost acela de a-mi urma inima, în cele mai profunde crize existențiale în care m-am zbătut și despre care puteam discuta cu ea fără teamă pentru că reușise să construiască între noi o relație de încredere bazată pe deschidere și respect.

– Fericită n-o să fii în veci! mă încuraja și tata în discuțiile noastre despre sensul vieții, când îi explicam că pentru mine e important să mă simt împăcată și fericită indiferent de contextul de viață și de deciziile pe care le iau.

– Ceea ce cauți există, îmi răsuna însă adesea în minte și-n inimă, glasul unuia dintre profesorii mei, într-un cu totul alt context de viață. Ce noroc că l-am crezut!

– Tu ești cel pe care îl așteptai, aș mai adăuga la corul vocilor care îmi răsună în minte în momentele de răscruce, deși nu mai știu cine a zis asta.

Așa gândesc foarte mulți oameni: că oricum e greu, că toți politicienii sunt hoți, că nu există alternativă, că n-are rost și că mai bine îți vezi de treaba ta și te mulțumești cu ceea ce ai și stai cuminte la locul tău. “E greu, mamă, e greu!” Nu pot vedea vreo speranță.

Oare toți oamenii ăștia își merita soarta?

Eu cred că este ca într-o căsnicie: dacă crezi că nu există decât soți bețivi, violenți, care nu se implică în creșterea copiilor și în viața de familie, necomunicativi sau afemeiați, care așteaptă să le calci cămășile și să le asiguri alte servicii domestice, soții bârfitoare, profitoare, cheltuitoare, isterice, proaste, curve etc, atunci așa este. Și așa meriți.

În schimb, dacă măcar o parte din tine crede că și altceva este posibil, atunci nu doar că ar trebui, ci cred că ai datoria morală față de tine însuți să creezi acea realitate acolo unde ești, alături de oamenii cu care ești, sau să o cauți în altă parte  până o găsești. Altfel, niciodată nu vei fi mulțumit și vei fi măcinat de regrete la final de viață, în loc să te simți împlinit și recunoscător.

Cred că dacă e ceva ce vreau să-i transmit copilului meu, atunci este asta: ceea ce cauți există. Nu te da bătut niciodată. Vei gasi. Mergi acolo unde este locul tău și clădește-ți viața pe care inima ta dorește să o trăiască. Nu te atașa de ceea ce cunoști deja. Dacă ai un vis, el poate deveni realitate. Doar de tine depinde. Luptă pentru asta până la capăt! Da! Se poate! Tu poți! Din plinătatea inimii tale poți.

Azi-noapte am visat că mă luptam cu un demon. Mă străduiam să-l alung dintr-o casă care nu era a mea, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii care locuiau acolo și care erau mult prea înspăimântați ca să facă ei înșiși ceva. Mie nu-mi era frică și suflam spre el cu multă forță. El se folosea de forța cu care veneam spre el și o absorbea, o înghițea, o inspira și chiar reușea să-mi ia mai multă forță și energie decât proiectam eu voit asupra lui. M-am oprit, mi-am tras sufletul (la propriu), m-am întors către locuitorii casei care stăteau și mă priveau și le-am spus că avem nevoie să găsim o nouă strategie.

Cum ar fi?

Scurt inventar urban

Să vii în vizită în București e altceva. Preț de câteva ore sau chiar zile poți să îl lași să te sufoce în îmbrățișarea lui puturoasă de unchi grăsan, nespălat și libidinos, veșnic nemulțumit că nu i-ai adus destule cadouri. Poți chiar să-l lași să-ți ia pe furiș mostrele de cremă din necessaire-ul care staționează în baie, pe marginea slinoasă a chiuvetei, lângă toaleta cu capac de plastic albastru zgâriat, asortat cu faianța cu delfini și valuri.

Dacă, în schimb, te muți la el, va fi veșnic nemulțumit de sumele cu care contribui la cheltuielile comune, mereu imposibil de cuantificat corect, în funcție de consumul real pe persoană.

Mă plimb pe Bulevardul Magheru cu bebelușul în sistemul de purtare. Prima dată când am venit în București, într-o dimineață răcoroasă de vară, am ieșit de la metrou în Piața Romană și am străbătut pe jos bulevardul până la Universitate. Am făcut o scurtă pauză la o terasă de pe marginea drumului și am băut o cafea mică și tare. Am mers apoi și m-am înscris la examenul de admitere la facultate. Eram cu mama. Au trecut șaptesprezece ani de atunci.

– Să va trăiască, îmi urează cu accent un negru trecând pe lângă mine.

La trecerea de pietoni, prin fața noastră alunecă un motor portocaliu călărit de un pletos cu brațele pline de tatuaje. Ascultă muzică tare, ca într-o decapotabilă, dacă e să facem o comparație cu un alt clișeu.

Două lesbiene adolescente, ținându-se de mână. Le zâmbesc și se înroșesc.

-Și-a pierdut papuceii, îmi strigă un bătrân amuzat de picioarele goale ale piticului.

O tipă masivă, în rochie de voal, mă privește sever cu buzele țuguiate. Mă uit cu nerușinare mai întâi la sânii ei mari și apoi direct în ochi, ca un bărbat care știe prea bine ce poate, ce vrea și cine e. Sau ca o femeie în aceeași situație.

Sirene de ambulanțe.

O fată cu maieu alb pe sub care sânii mici și fermi țopăie tuguiați, cu sfârcurile ca două moțuri de caramel lipite pe două prăjituri cu lapte frecându-se de bumbacul ușor aspru.

Doi guguștiuci ciugulind firimituri din niște hârtii de brioșe mișcate de vânt lângă un stâlp de beton.

Tei înfloriți, praf, borduri sparte, gropi, scări ciobite ca dinții vagabondului cu tricoul suflecat deasupra burții, care trece pe lângă noi împingând un cărucior de copil în care-și duce toată averea: un munte de lucruri acoperite de o plapumă roz.

Mă cuprinde un drag infinit pentru orașul tinereții și libertății mele. Acum, când ne luăm rămas bun.

Cum se desfășoară firesc interacțiunea cu instituțiile publice în țara noastră dragă, în limba noastră ca o comoară în adâncuri îngropată.

Țârrrr! Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

Țârrrr! Clank!

Bip, bip, bip.

-Grijania…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Clank!

-Al..!

Bip, bip, bip.

-Futu-i grijania și…!

Țârrrr!

-Ați sunat la Instituția Cutare. Momentan operatorul este angajat într-o altă convorbire. Vă rugăm așteptați pentru a vă păstra prioritatea.

Tananananana…

-Deah!

-A… alo! Bună ziua!

– Da…

– Am o întrebare legată de cutare chestiune.

Bip. Tananananana…

– Da!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

– Păi n-ați sunat bine.

-Păi aici mi s-a făcut legătura.

-Cine v-a făcut legătura?

-…

-Stați așa. Ileanooo!

Bip. Tananananana…

-DA!

-Alo, bună ziua. Am o întrebare legată de cutare chestiune.

-Păi ziceți!

-Știți, așa și pe dincolo în ziua respectivă și de atunci…

-Zi, fată… Unde?

-… a trecut o anumită perioadă și documentul cu pricina…

-Hai că te aștept pe la mine mai târziu, da?

-… nu a ajuns la mine și acum am nevoie de el și…

-Te pup! Te aștept, hai că am treabă, da?

-… nu știu cum să fac să intru în posesia lui.

-Așa… ziceți…

-Păi am zis.

-Păi ziceți acuma.

-Cum să fac să intru în posesia documentului cu pricina?

-Nu documentul cu pricina vă trebuie, ci hârtia respectivă.

-Aha… Așa… Bun, și cum să fac să primesc hârtia respectivă?

-Păi nu aici. Ați sunat la Instituția Cutare. Trebuie să vă adresați Direcției respective.

-Și cum fac?

-Vă privește.

-…

-Îi sunați, mergeți acolo, treaba dumneavoastră.

-Am înteles… Știți cumva unde au sediul?

-Strada aceea, același număr.

-Aha, în regulă, deci…

– Io vă zic că mai bine mergeți acolo. Depuneți o cerere cu buletinul și vă eliberează hârtia respectivă.

-Bine, în regulă, vă mul…

Bip, bip, bip.

The small blonde and her white dog

Heading home at the end of one of my daily postpartum walks, as I like to call them, I stop at a traffic light and wait for it to go green before I can cross the street. Next to me another woman stops, carrying her dog – a small, white, fluffy and very energetic animal. I look at it and smile. I think it smiles back.

“Each with her own baby”, she says in a loud, high pitched voice, looking at my boy all tucked in the wrap on my chest, under the winter cover.

“He’s so cute”, I reply trying to assure her I’m not judging, but simply admiring.

She’s a short, small blonde, wearing bright pink lipstick, dark sunglasses and a ponytail. Her outfit is all black – hooded parka, shiny tights and platforms. The kind of woman tall women typically hate and the kind that typically hates tall women.* The kind insecure men typically prefer because it makes them feel big and strong.**

The small blonde and her small, white dog spring forward as the light goes green and then briefly stop on the other side of the road so that the dog is released from its owner’s arms and they continue their quick walk down the narrow sidewalk, beside the crazy traffic (which I manage to ignore most of the times and imagine it’s a waterfall or the sea on a stormy day).

The next day, as I’m walking out of our apartment building, I hear footsteps coming from the elevator behind me so I stop and hold the front door, waiting for the steps to approach. When I turn around, I see the blonde and her white dog. We say hello and then they quickly walk past me. But as the couple gets to the warden’s kiosk, the warden quickly comes out and stops them:

“One for you and one for the doggy”, he says handing the small blonde two candies. “They’re sugarless”, he adds as she thanks him and puts the candies in her coat pocket.

During their short conversation, the white dog raises one of its hind legs and pees on the wall next to the warden’s door. They both pretend not to see it and the warden goes back inside his kiosk, careful not to step in the dog’s urine, while the small blonde and her white dog walk away.

Once again I am left behind, feeling like a whale carrying her calf – calmly and quietly floating in the blue vastness, slow and steady, witnessing everything, taking it all in and releasing it all, lacking the motivation to speed up, deeply sunk in our meditative wisdom. We seem as old as the world itself.

*Since most women typically hate other women, for various reasons that escape logic and defy reason, but are typical of the misogynistic, patriarchal, consumerist society that educates them to compete. God forbid they should form a powerful sisterhood. (That sounded so bitterly feminist, didn’t it?)

**Since most men (around here, at least) are typically educated to try to seem bigger and stronger than they truly are and pair up with weaker specimens of the opposite sex so as to dominate, use and abuse, instead of aiming for a real partnership, on equal terms. (Is it just me, or did that sound even more bitterly feminist?)

We have cake. And we’re gonna eat it, too.

Fănel* is filling the white silence in the apartment with his monotonous haaaaaaaa. Then the sound of a fork briskly hitting its metal against a porcelain bowl repeatedly stabs Fănel’s breath from the kitchen. It’s lunchtime, but our morning was lazy and long, so it’s actually breakfast time.

Sitting cross legged on the living room couch, like a Turk beside the rich Christmas tree, I am wearing a black pair of tights and a thin, light blue denim dress – not yet my New Year’s Eve party outfit: a low cut dark raspberry dress and my precious moldavite and peridot silver jewelry set. I’ve already taken a shower and then quickly put on makeup. The makeup is not because of the party we’re throwing, I do that every day to avoid feeling too home bound. The fasteners of my dress undone down to my belly button, my left breast sticking out is being held by this tiny pair of hands,  their thin nails leaving miniature half moons into its skin. He woke us up with his laughter this morning, followed by cooing and fist chewing to announce he wants to be fed.

It’s the last day of such a generous year! I think for the first time ever I am filled only with gratitude as I am going through memories while listening to my baby hungrily swallowing my milk, curled up in my  lap. He’s been with us from the beginning of the year, so we carried him everywhere: the mountains, Amsterdam, Hungary, Greece, Sweden, the Bulgarian seaside. Not in England, though; he came after our journey in England.

I lost three of my closest friends. Three people I loved with all my heart. Three people I shared my life with, no cards close to my chest. Pregnancy had a way of clearing people out of my life. I made new friends and got a husband and a son. I couldn’t have asked for more, really. Although I did get so much more.

This time last year we were flying to Stockholm. I’m remembering the last two years’ dancing parties in Sollentuna, a Stockholm suburb, together with my cousins and my friends – such a great time. This year we’re partying wildly, the three of us, in our home.

“You’ve grown so much, Dana, you’re now raising others”, I remember a friend telling me on the phone a few days after I gave birth.

All I really have to say after this amazing year is just: “Thank you.”

*I decided to name household appliances and make them feel  part of the family, and Fănel, the dehumidifier, is our latest adoption.

 

Run, Forrest, run!

baby

A teenage boy wearing thick glasses, no jacket over a thin white blouse and flip flops over his grey socks is feeding bread from a plastic bag to the seagulls on the river bank. He tears big pieces of the soft loaf and throws them in the air, pausing from time to time to take hungry bites himself.  When both the boy and the birds finish their lunch together, he folds the plastic bag and hides it in his fist before shoving it in his trousers pocket and crossing the street, disappearing among the old houses on the other side of the road. My baby is sound asleep against my chest, tucked in the elastic wrap and I can feel his warm breath against my skin. I stop in my walk to watch the scene. I know it’s one of those moments that are going to turn into lasting memories and stick with me for a long while.

Just like my midwife’s coffee scented breath in the wee hours of the morning as she’s blowing softly on my face during labor, while I’m feeling my baby’s head with my fingertips before he finally comes out later.

Or his heart pounding like a racing horse’s under that pink flowered tree in the park, as he pulled me closer and closer, giving me long kisses before allowing a short distance between our mouths and resting his eyes on my lips while uttering the question he’d been rehearsing so many times. It was a cool evening after a rainy day this spring and I felt like peeing.

Or seeing that second line on the pink test at 4 am on March 8, sitting on the toilet in his bathroom and trying to live through the next day as if everything hadn’t completely changed forever.

Or his warmth when I cuddled in his arms on our first night together and my chest exploding from the incredible heat as he so full of himself assured me: “Relax, I am here for you.” Back in Harmony street, early December…

Or sitting in my seat on the bus taking me from Konya to Cappadochia, my dark red fingernails matching the fresh bruises on my face, and the whiteness of the skin on my neck reflected in the clean window. November 1, last year.

Or landing in Cambodia in such perfect darkness that night in February last year, my 85 year old Swiss friend sitting beside me, a long saliva string with sparkling beads hanging from the corner of his mouth all the way down to his shirt, while I’m struggling with such a strong combination of anxiousness, curiosity and fear.

Or that rainy evening in March last year, landing in Istanbul to meet a beloved friend on her birthday after a delayed flight. Looking for flowers and cake in the airport and ending up with a huge lolly pop in my hand as I’m walking up to her in that impressive crowd in the Ataturk airport to surprise her from behind. Her smile and her tight hug bringing back old feelings of guilt.

Or coming out of the shower, wrapped up in that white towel, water still dripping from my hair down my bare shoulders, and seeing that silver mist fill up that shabby candle lit hotel room in Istanbul where I stayed for a whole week a month later. “My happy time”, as my Syrian friend called it. “You’re happy, Dana”, he explained, “that’s why you see this fog in the room. It’s called happiness.”

Or crossing that bridge lined with flower pots somewhere in Cluj in the summer of 2015, construction noise filling up the area and dust sticking to the skin on my feet, my sandals getting sweaty on the hot asphalt.

Or a particular evening in August two years ago while carrying stuff on my bike from my former home when I moved in Harmony street and I heard this little girl say: “Look, mom, the lady is going on holiday!” and I felt she was making such an accurate description of my situation in spite of the distance between us.

Or that morning back in my former home, probably in the spring of 2015, folding laundry and sprinkling it with warm, fresh tears on the stretched out couch in the living room where I’d just spent my first night alone, out of the bedroom. “This is so damn hard”, I told him, “Help me”. “Do you want me to help you stay or help you leave?” he asked picking up a T-shirt, tears rolling from his eyes down his cheeks and crossing paths on his chin, making it shiver uncontrollably.

Or that narrow road in Crete about ten years ago, after dinner in that beach tavern where those Greeks suddenly spoke no English at all when they brought us our overcharged bill. The day was losing strength as night was closing in, and so was I losing respect for the man driving next to me.

Or that creepy studio I lived in for a few months when I finished university, with its dirty armchair by the balcony door, where he sat, legs spread, arms resting in his lap, lowered chin and faint voice. That “I don’t love you anymore” that threw me out of my own life like a dog kicked out of a yard when its people are tired of it.

Or that “I love you!” spoken to me as if it were a huge and painful problem, sitting at the desk in my room back in my home town, while I was still in high school. I didn’t know how to answer that, so I closed my eyes and hugged him and just copied a detached attitude I’d seen was successful and repeated what someone else had said to me not long before: “What am I going to do with you?”

And so many others, like a big box with a wide selection of pralines – different sizes, shapes and flavors. I wonder if Forrest Gump had a similar perception when he remembered “My mom always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”

PS Yeah, that’s me in the photo.

October is my favorite month

“Come here, stand like this, closer to the lady, yes, I want your hand here, good, lower the bouquet, smile, yes, now a little kiss, hold it, hold it, ok, now here, like this…” the ‘military’ lady at the city hall is directing everything so that she can take “just a few pictures, not many, just a few!”

As soon as we get inside the marriage room, she takes over and informs us she’s going to take photos of us whether we like it or not.

“It’s ok”, I try to stop her, “we already have our own photographer, so it’s not necessary, thank you.”

“That’s why I’m telling you it’s just a few photos, not many, and it’s gonna cost you just 100 ron, not more.”

We later laugh when we remember her, in her military style, giving us orders about how to stand, where to look, when and how long to kiss for the camera. Eventually, her photos didn’t turn out bad at all, though. But the military lady’s style is in such a sharp contrast to our dear friend’s, who’s actually a lawyer and took a day off from her office so that she could be with us and give us this wonderful gift of taking our wedding pictures in such a loving, soothing and embracing manner! And she’s a very talented photographer, indeed!

Oh, I got married, yes. It happened on a perfect Indian summer day, 17 October, in our 37th week of pregnancy. Only 7 guests (what a number!) – our parents, our godparents and the very good friend who took photos. I’ve always had a special connection to number 17… And it was one of those days when you are so happy and truly believe nothing can ever go wrong again, everybody seems friendly, you feel great and look your best standing up tall in your pink shoes matching the pink flower in your hair and the rose bouquet in your hand and basically can’t stop smiling.

He proposed in May, under a very special tree, with pink flowers grown right on its bark, in a garden where we often used take long walks. My ring has a small emerald stone, embraced by a loose silver knitting. We’ve been through so much since May and it does feel as if the relationship had to grow and ripen until autumn so that we could take the big step. I didn’t feel fearful at all, which is such a blessing after so much inner turmoil, anxiety and so much questioning.

Not bothered by other people’s expectations and projections, I am enjoying the freedom and confidence a higher level of maturity brings. Having gone through a lot of comparing and feelings of inadequacy, getting the urge to run away so many times, I feel stable now, I feel like I’m right where I’m supposed to be, where I have chosen to be, with my new partner, taking a new name that I love, living in a new house that we’re making into a home, wearing new clothes and new shoes, on a brand new day, in my brand new life. Exactly what I was dreaming of.

Nothing is what it used to be. Before the wedding day a lot of memories from my past lives visited and even haunted me for a while, making me nostalgic, sad and even regretful at times. It felt as if all the past ghosts wanted to visit and say goodbye before I stepped over the threshold and into my new life. No, the whole thing was not just a formality (as I initially thought it might come down to).

When we first stepped into the church, exactly one month and a day before the wedding, I knew that was it – we’d found the place. It was a beautiful Saturday morning, still quite warm, and we had an ultra sound appointment at the medical center next to the church, on the same street as the university I attended more than ten years before. The receptionist told us the doctor was late, so we went out and decided to visit the church. Such a pleasant, quiet and warm atmosphere! When the priest – white haired, kind, smiling and sociable, probably in his late fifties – came out and gave us a brief introduction in the history of the church (dating since the late 1700s), I was sure.

Among other fascinating pieces of information, he tells us it’s the only church where a woman has ever been allowed to preach in the orthodox church – Olga Greceanu, who also painted part of the church. It’s my church, I’m thinking, feeling happier and happier about the discovery. “When I first entered the church, more that twenty years ago, I just knew this was my church.” the priest adds, and I know for sure he’s one of my kind. Which later proves right, as he performs the wedding ceremony and then comes out of the church with us to tell us more stories and we are all amazed at so many coincidences, which make us exclaim one more time: “It’s such a small world!”

I was happy my parents were there, although I admit the thought felt a bit irritating in the beginning. Their presence, with their warm smile and affection, their hearts pounding and palms sweating, their discretion and decency, their respect, strong support and warm love – everything made me feel I am so lucky to have them as my parents, despite the more difficult childhood years and the conflicts we’ve had. It all melted away in the light of new love and newly found common ground – a magical place where I felt our hearts met.

This week, the 38th week, I’m feeling slower and I’m getting tired more easily. It’s an interesting feeling – not being able to rush. Slowing down always brings me closer to myself, helps me become more aware of my breath, the sensations in my body and my thoughts. I notice the rush around me as I’m walking in the street and I’m feeling so lucky to be in a totally different world. It’s as if I were the center of the tornado sometimes. Still and heavy, a pregnant whale floating in the vastness of the ocean casting its waves on faraway beaches. Sometimes the heaviness of the belly or the sudden baby kicks hurt, but they’re still so beautiful. Well, a whale is luckier since she doesn’t have to take toilet trips every two hours (be it night or day), like I do… I’m still feeling so beautiful, in spite of the heaviness.

On the other hand, the nesting instinct (of which I used to think was a mere marketing invention or at best a pretext for bored housewives) having taken over me, I can’t stop making preparations, although I know the best way to spend this time is simply to rest… “Maybe you can find the time to stop and enjoy the last week you’re carrying your baby inside you… It’s a miracle you have there.” a friend writes and I decide to follow her wise advice.

So… I’ve made lamps for the entire house, a felt and wool raining cloud to hang over the changing table, I modeled angel wings and houses out of clay and started planning Christmas gifts and decorations (the earliest I’ve ever started preparing for Christmas.!), I’ve sewed a felt ball and stuffed it with wool for the baby to play with, washed all his clothes, of course, ordered the closets, drawers and shelves…

And so much more. I keep thinking after I finish preparing, we can just relax, take naps, cuddle and enjoy the nest. And that after the baby comes, we can focus on him and not worry about anything else… I know it doesn’t really work like that, but that’s what I’m dreaming of.

You know, I’ve discovered that even when you are in charge of your own time and you can set your own rhythm and schedule, if you’re used to being busy, then you’ll be busy all the time, you’ll always have a long to do list you just can’t get to the bottom of because every day you add more and more tasks to it. I feel like laughing at myself for that, but still cannot help overdoing it. And walking long distances, which still feels great.

taking long walks in the third trimester of pregnancy

My birthday is coming up this Monday, so I’m evaluating the time since my last birthday and find it amazing! It’s been the year with the greatest changes ever! But this is for another blog post, coming up soon unless the baby decides to come out sooner that that. By the way, I expect birth to be the most amazing experience ever, intense and smooth and also funny (why not?) and moving and rewarding. Oh and then Christmas as a new family… I’m feeling so grateful for such precious gifts!

PS Photos of the big day (taken by our friend) are still on their way.

 

 

“Have you ever felt the ground falling from beneath your feet?”

The thin, short haired lactation consultant asks the three of us, sitting with our hands resting on our bumps at this white, round table in a shabby chic corner tea house in the old city of Bucharest, the only customers this sunny summer morning.

And I’m suddenly back twelve years ago.

“I want us to split”, my boyfriend tells me bluntly, sitting legs apart in the small, torn armchair by the balcony door in our rented studio five bus stops away from the University square in Bucharest. “I don’t love you anymore,” he adds, stretching his long legs across the Turkish carpet in dusty shades of blue on top of the worn out linoleum covering the floor.

I’m mute for a few seconds and I feel my throat exploding and wonder if I’m ever gonna be able to utter a sound again. At the same time, I remember our love making the night before and the goodbye kisses that very morning and the “I love you” before he closed the door behind him and went to work. They all seem like faint memories from another lifetime. What’s happened in the meantime? When did I die? I have no job ’cause “you’ve just finished university, don’t get hired just yet, let’s travel this summer” and nowhere to go. I can’t breathe.

Five months later, having spent about a month apart, we are married. Too afraid of loneliness, both of us, to pass the opportunity. Nine years later we are divorced. On our ten year wedding anniversary we sign the bank papers so I’ll no longer be part of the mortgage contract on our commonly held apartment – a home so hard to leave behind. That same day also happens to be the first day of my last menstruation before I get pregnant.

The two lines on the pregnancy test, on March 8, at around 3 am leave no ground beneath my feet, nothing to hold on to,  and force big tears out of my eyes like in a manga comic. Happiness and panic, two long and slippery snakes mating in my solar plexus. Another burial awaits – the girl I used to be is struck dead by two pink lines on a white background she’s just peed on, alone in her boyfriend’s bathroom, the whole universe spinning around her. Yet never again alone, to be accurate.

Then the phone call I get when I am 15 from my first lover, announcing me he’s cheated on me and “I need to meet that girl and discuss our feelings for each other… I’m sorry. Please don’t cry.” I can’t talk. The dirty receiver is heavy in my right hand and my thighs are getting wet as I’m kneeling by the bedside cabinet of my ground floor neighbors, who keep poking their heads around the door to check up on me from time to time. We don’t have our own phone, you see. I have to go down two floors to take the call, leave my corpse on my neighbors’ bedroom floor and then carry my ghost back upstairs again.

Then it’s early morning again, last year in spring, and I’m standing in front of the bed in that scruffy hotel room in Sultanahmet in Istanbul, dimly lit through the thick and brown heavy curtains. Ten years younger than me, short and handsome, amber skin, light brown hair, thick eyebrows and long lashes, full lips covering his tobacco stained teeth, my Syrian lover seems perfect. I’ve taken a shower, put my makeup on, got dressed, packed my suitcase and I’m ready to leave. And I can’t. I can’t wake him up. I can’t open and close that bloody door behind me.

I can’t stop looking at him sleeping there, so vulnerable, his bare chest moving up and down with his soft breath, a bent knee resting over the white sheet, his toes almost reaching the wooden side of the bed. I feel my chest exploding in a thousand pieces at the sight; silently and deadly. I’m perfectly aware I’ll probably never see him again. “Don’t make it difficult”, he says, seeing my face as I pull myself together and wake him up,  whispering his name while running my hand over his face. “Take care of yourself, Dhana”, he advises, knowing I’ll never listen. “Just go…”, he adds when I go back the second time for one last kiss. Minutes later, in the car seat taking me to the airport, I say goodbye to the sea.

“How do you know?”, the Cancer boy I’ve met using a dating app asks me, his big, beautiful eyes resting on my lips, unable to look higher. Lying flat on my belly in his bed, I tell him exactly what he did on a specific day in December last year, precisely one week after our first date. “I hate lies”, I warn him. “Please forgive me, I promise I’ll never lie to you again. Can we just leave this behind us? We have so much to do together…” I know I can’t trust him about the first part, but I am perfectly aware he’s absolutely right about the last part. Still, a leftover from the innocent me dies in this scene, too.  About a month and a half later, in the same bed, a strong light warms up my womb as if a comet hit the earth and I describe the whole experience in my diary the next morning, so that five weeks later, holding the two lined test in my hand, I find the exact conception date: Valentine’s day/ night. Three weeks after that, manga tears again as I’m listening to my baby’s heart during the first ultrasound in the doctor’s office.

“Yes, I have…” I answer when the lactation consultant says it’s my turn. The other two expecting mothers have already spoken while my memories were flooding my brain like a swollen river on a sunny day in mid spring, when the snow melts all at once.

“And? What can you share with us?”

“You know, my life has changed so much and so many times… And there have been moments when I felt I couldn’t breathe, when there was absolutely nothing familiar to hold on to anymore, nothing to cling to, seemingly no one and nothing to rely on… I’ve felt driven out of my own life. I’ve died. And I’ve survived every time. The hardest thing, feeling suddenly suspended in mid air, was having enough patience to get to the bottom of the pit, having enough patience to fall all the way, to hit the ground. Then crawl and cry down there for as long as necessary and climb back up again. To a new life. I’ve survived all my deaths… Every time… All of us do.” I answer, giggling at the revelation, an overwhelming feeling of gratitude and confidence filling me up as my left elbow reaches behind over the bentwood chair back, to make room for my growing heart.

There’s a short silence as the three smiling women are all looking at me as if I’ve just said something important.

PS Attachment is the name of the monster I’m learning to tame.

PPS Took this photo in Văcărești natural park earlier this week – felt like early fall is creeping in…

sunset in vacaresti natural park