Acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familia tradițională

– Mâine-poimâine îmi faci și mie un boboc din ăsta! exclamă bărbatul și-i trage o palmă peste fund femeii care merge pe lângă el. Doamne ajută! continuă și-și face o cruce mare. Ea bălmăjește ceva neinteligibil, vizibil jenată de comportamentul specimenului care o însoțește. Dar merge în continuare alături de el, cu capul plecat, vorbind în șoaptă și aranjându-și o șuviță de păr.

Aceasta este una din ultimele amintiri din timpul plimbărilor mele prin București cu piticul în sistemul de purtare, înainte de plecare. Cei doi au trecut pe lângă mine și asta a fost reacția lui când mi-a văzut bebelușul, într-o după amiază pe cheiul Dâmboviței. El neglijent și zgomotos, ea foarte aranjată și tăcută.

familia traditionala

Acum câțiva ani buni am văzut filmul “If These Walls Could Talk 2”, un film american cu poveștile unor cupluri de femei din SUA din timpuri diferite. Dincolo de scene apetisante de sex între Ellen DeGeneres și Sharon Stone, care se străduiau să aibă un copil prin inseminare artificială (și au reușit, apropo), sau între Chloe Sevigny și Michelle Williams, este și povestea a două băbuțe care se iubeau. La un moment dat, una dintre ele are un accident și este dusă la spital. Partenera ei așteaptă pe hol toată noaptea și dimineață este anunțată, la întrebările ei insistente, că iubirea vieții ei a murit. Ar fi vrut să fie alături de ea în ultimele clipe de viață, dar nefiind rudă, nu i-a fost permis acest drept. Apoi rudele celei decedate (cu care băbuța ‘ciudată’ nu mai avusese de-a face de ani buni oricum) vin și îi iau partenerei rămase în viață absolut tot: casa și toate obiectele din ea. Căci, ați ghicit deja, ea, după o viață petrecută împreună cu partenera ei, nu avea niciun drept.

Cuplurile de același sex sunt împreună din aceleași motive ca și cuplurile de sexe diferite: se iubesc, vor să construiască o viață împreună, vor să se susțină reciproc, vor să evite singurătatea, vor să crească copii. Se căsătoresc (sau încheie parteneriate civile) din aceleași motive din care o fac și cuplurile hetero: administrativ e util în foarte multe situații – adică din punct de vedere legal, al drepturilor civile. Altfel, hârtia aia semnată nu înseamnă mare lucru în comparație cu investiția emoțională și energetică într-o relație.

Iar când aud despre teama oamenilor de a le acorda cuplurilor de același sex dreptul de a crește copii, mă minunez că nu se simt deloc lezați și nu consideră că este o amenințare la adresa societății felul în care sunt crescuți copiii instituționalizați sau copiii din multe familii de cupluri hetero de care, dacă ești cu toți boii acasă, te îngrozești. Nimeni nu face vreun curs și nu dă vreun examen înainte să fie părinte. Iar în România, din păcate, e încă la ordinea zilei abuzul. Însă dacă ești hetero, hei, e dreptul tău să ai copii. Am lucrat cu copii dintr-un centru de plasament și am certitudinea că nicio familie care i-ar fi iubit, indiferent de componența ei, nu putea să le provoace traume mai mari decât cele pe care le aveau deja. În plus, teama de ‘contaminare’ este nejustificată – copiii gay se nasc în cupluri hetero. N-au cum altfel.

oameni gay

Știți, familia mea nu este una ‘tradițională’. Deși partenerul meu este bărbat – nu firesc și nici întâmplător, ci fiindcă așa am ales. Desigur, ca toți oamenii, avem lucruri de învățat, de îmbunătățit, de schimbat. Lucrăm la asta zilnic. Dar eu nu primesc palme pe stradă sau acasă, niciunul dintre noi nu are probleme cu alcoolul, nu ne vorbim urât, nu suntem agresivi, nu ne mințim și înșelăm, iar când apar disensiuni discutăm de pe picior de egalitate, ca doi oameni cu capul pe umeri, și găsim soluții. Eu nu i-am făcut lui un copil, ci împreună l-am conceput și împreună îl creștem în fiecare zi, chiar dacă natura a decis ca eu, fiind sexul puternic (sâc!), să-i dau naștere – o naștere la care, ca și la concepție, am fost prezenți împreună, făcând fiecare partea lui de muncă.

Dincolo de faptul că acest referendum nu ia nimănui un drept pe care l-ar avea (căsătoria între persoanele de același sex fiind interzisă oricum prin codul civil), el este o cheltuială inutilă, o manevră menită să distragă atenția de la lucruri importante și să învrăjbească în loc să unească. Și e revoltător că se cheltuiesc bani pe asta în condițiile în care e atât de mare nevoie de ei pentru atâtea alte lucruri.

Am încercat să mă gândesc cum ar fi dacă analizăm lucrurile la un nivel mai mic. Într-o familie. Să zicem că statul/ țara e o familie mai mare. Haideți să privim situația ca și când s-ar întâmpla într-o familie la scară mai mică, să vedem cum ar fi. Să zicem deci că suntem o familie cu doi părinți, câțiva frați, verișori, unchi, mătuși, bunici. Și noi cu toții mâncăm carne la fiecare masă (am ales exemplul ăsta pentru că ne e mai ușor tuturor să-l digerăm). Așa a fost dintotdeauna în familia noastră. La un moment dat se naște un copil care refuză carnea. Deși mama și tata mănâncă la fiecare masă carne, mama a mâncat carne toată sarcina și mănâncă în continuare pe tot parcursul alăptării. Îl ducem la doctor și doctorul spune că nu e bolnav. Ne străduim cu toții în ficare zi să-l îndopăm cu carne. Nimic. Vomită. În schimb, mănâncă fericit legume și fructe.

Ce facem? După ce râdem bine de el și-l ridiculizăm de fiecare dată când îl vedem cu un morcov în mână (că doar e ciudatul familiei vegetarianul ăsta mic), îl batem bine ca să-și bage mințile-n cap și facem un consiliu de familie în care discutăm zile în șir închiși în casă și la final votăm în mod democratic dacă la noi în casă pot exista sau nu și feluri de mâncare fără carne doar pentru nemâncătorul de carne. Considerând că noi, toți ceilalți, mâncăm carne la fiecare masă, cădem de acord prin votul majorității că o astfel de cerere ar fi absurdă și ar complica inutil pentru noi activitățile administrativ-gospodărești, pe lângă faptul că vederea legumelor și fructelor la fiecare masă ne scârbește peste măsură și ne lezează simțul corectitudinii și al adevărului. (Nimeni nu poate trăi fără carne, de unde să-ți iei proteinele?!) “Atâta vreme cât stai la mine în casă, vei face cum îți spun eu!” Știți refrenul. La el în cameră minoritarul n-are decât să mănânce ce vrea dacă-și permite să-și cumpere, dar să nu-l vedem noi. În timpul dezbaterilor cu ușile închise, mașina familiei dispare din fața casei și porcul din cocină, iar hoțul care ne-a furat televizorul luna trecută este eliberat din închisoare pe motiv că, nefiind un televizor foarte mare, a fost un delict minor și hoțul nu prezintă un pericol la adresa societății. Noi eram ocupați cu probleme importante.

Revenind așadar. Comunitatea LGBT oricum nu cere ca preafericitul să le pună pirostriile pe cap în cadrul unor ceremonii pompoase oficiate în catedrala mântuirii neamului. Cere doar un drept civil pe care îl are oricine. Drepturile civile nu au nicio legătură cu convingerile și practicile religioase. Deci statul, care ar trebui să apere drepurile civile și să nu propovăduiască obiceiurile și credințele religioase, nu are, logic, vreun sens să interzică un drept civil unei categorii de oameni care, apropo, nu sunt toți creștini! Nu e ironic că din banii publici (adică ai tuturor plătitorilor de taxe, indiferent de orientarea lor sexuală sau religioasă) se finanțează nu doar construcția catedralei mântuirii (care aparent n-are vreo treabă directă cu subiectul de față), ci și acest referendum care nu ajută cu absolut nimic societatea românească? În contextul în care, de pildă, în fiecare zi mor oameni din cauza sistemului de sănătate care e putred, iar infrastructura e la pământ etc etc.

Nu, nu, acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familie, deși sper ca toți oamenii cu mințile-n cap să-l boicoteze prin neprezentare. Acesta este un articol pentru discernământ, drepturi egale și iubire. Oamenii se trezesc. Treptat, încet, dar se trezesc. Iar poporul ăsta, din păcate, nu are o istorie de pace și toleranță la adresa conducătorilor pe care nu i-a mai vrut.

Cât costă referendumul pentru familie? ‘Decât’ 43 de milioane de euro. Să dezbini o țară? Neprețuit.

PS Democrația nu înseamnă dictatura majorității. În limba greacă, înseamnă puterea poporului (demos = popor, kratos = putere), iar ca formă de organizare înseamnă participarea tuturor cetățenilor la actul politic. Adică toți sunt reprezentați în luarea deciziilor și toți au drepturi care le sunt respectate. Votul este majoritar, dar minoritățile sunt protejate, iar puterile în stat sunt separate (deci biserica e biserică și justiția e justiție, nu se calcă reciproc pe bătături și nici nu se mângâie reciproc pe cap).

 

Desene făcute de Mureșan Paul, găsite pe Facebook și publicate cu permisiunea autorului.

Scurt inventar urban

Să vii în vizită în București e altceva. Preț de câteva ore sau chiar zile poți să îl lași să te sufoce în îmbrățișarea lui puturoasă de unchi grăsan, nespălat și libidinos, veșnic nemulțumit că nu i-ai adus destule cadouri. Poți chiar să-l lași să-ți ia pe furiș mostrele de cremă din necessaire-ul care staționează în baie, pe marginea slinoasă a chiuvetei, lângă toaleta cu capac de plastic albastru zgâriat, asortat cu faianța cu delfini și valuri.

Dacă, în schimb, te muți la el, va fi veșnic nemulțumit de sumele cu care contribui la cheltuielile comune, mereu imposibil de cuantificat corect, în funcție de consumul real pe persoană.

Mă plimb pe Bulevardul Magheru cu bebelușul în sistemul de purtare. Prima dată când am venit în București, într-o dimineață răcoroasă de vară, am ieșit de la metrou în Piața Romană și am străbătut pe jos bulevardul până la Universitate. Am făcut o scurtă pauză la o terasă de pe marginea drumului și am băut o cafea mică și tare. Am mers apoi și m-am înscris la examenul de admitere la facultate. Eram cu mama. Au trecut șaptesprezece ani de atunci.

– Să va trăiască, îmi urează cu accent un negru trecând pe lângă mine.

La trecerea de pietoni, prin fața noastră alunecă un motor portocaliu călărit de un pletos cu brațele pline de tatuaje. Ascultă muzică tare, ca într-o decapotabilă, dacă e să facem o comparație cu un alt clișeu.

Două lesbiene adolescente, ținându-se de mână. Le zâmbesc și se înroșesc.

-Și-a pierdut papuceii, îmi strigă un bătrân amuzat de picioarele goale ale piticului.

O tipă masivă, în rochie de voal, mă privește sever cu buzele țuguiate. Mă uit cu nerușinare mai întâi la sânii ei mari și apoi direct în ochi, ca un bărbat care știe prea bine ce poate, ce vrea și cine e. Sau ca o femeie în aceeași situație.

Sirene de ambulanțe.

O fată cu maieu alb pe sub care sânii mici și fermi țopăie tuguiați, cu sfârcurile ca două moțuri de caramel lipite pe două prăjituri cu lapte frecându-se de bumbacul ușor aspru.

Doi guguștiuci ciugulind firimituri din niște hârtii de brioșe mișcate de vânt lângă un stâlp de beton.

Tei înfloriți, praf, borduri sparte, gropi, scări ciobite ca dinții vagabondului cu tricoul suflecat deasupra burții, care trece pe lângă noi împingând un cărucior de copil în care-și duce toată averea: un munte de lucruri acoperite de o plapumă roz.

Mă cuprinde un drag infinit pentru orașul tinereții și libertății mele. Acum, când ne luăm rămas bun.

Cu bebe la purtător, față cu reacțiunea

Zilele trecute, la un supermarket cu trei case și o singură coadă – pe măsură ce se eliberează câte una, câte un cumpărător se îndreaptă pe rând spre ea – sunt prima, vine rândul meu, când din spate un domn se strecoară pe lângă mine și merge în față, la casa din dreapta, proțăpindu-se în spatele unui client care încă nu apucase să elibereze casa.

-Stai, că e doamna cu copilul, îl atenționează blând soția lui și-l urmează strecurându-se pe lângă mine. Bărbatul n-o ia în seamă, iar femeii pare să i se fi stins fraza ca o brichetă în bătaia vântului, pe care își dă seama că n-are rost să-ncerce s-o mai aprindă. Așteaptă tăcută în spatele lui.

Pufnesc și mă enervez. Piticul dă din picioare în sistemul de purtare. Decid că nu voi lăsa lucrurile așa. Aștept să-mi vină rândul la următoarea casă care se eliberează, plătesc cumpărăturile și, înainte de a ieși din supermarket, mă opresc lângă bărbatul care staționa lângă ieșire și-i spun pe un ton cât se poate de calm, însă fără ezitări, cu intenția fermă de a-l informa:

-Eram în fața dumneavoastră la rând la case când m-ați depășit și ați intrat în față.

Bărbatul mă privește de departe, ca printr-un perete de sticlă murdară, mijind ochii să mă vadă mai bine. Pare că nu e sigur că cineva i-a vorbit și nu înțelege ce se așteaptă de la el. Mi se pare că tocmai am comunicat cu un extraterestru, aterizat pe Pământ din cu totul altă lume.

-Nu, nu, nu, nu, nu… repetă legănându-și degetul arătător în fața ochilor ca pe un pendul, încercând parcă să se auto-hipnotizeze, incapabil să iasă din ritmul ăsta ca dintr-un coșmar în care același sunet și aceeași imagine se repetă până când, tresărind, te trezești. Doar că el nu se trezește.

Îl privesc în ochi. Nu e aici. În jurul lui plutesc pânze invizibile pe care sunt proiectate imagini și impresii care-l țin captiv în altă lume, cam cum îmi imaginam că a pățit personajul din “La țigănci”.

-Ba da, îi răspund și ies.

Pe drum îmi analizez starea și mă gândesc de ce am făcut asta. Trag concluzia că mi-e mai bine decât înainte – nu că mi-aș fi umflat mușchii, ci că nu simt că mă sufoc de nedreptate, mă simt liberă, dreaptă, echilibrată și puternică.

Între domnul care se bagă în fața mea la casă în supermarket, tăntița din parc care mă atenționează că o să-mi distrug spatele dacă-mi mai port bebelușul:

-Eu vă spun, că nu vă spune nimeni asta, eu am avut probleme și știu cum e, nu e bine să-l țineți atâta în brațe, îmi spune plină de afabilitate în timp ce cățelul ei se oprește să facă un căcățel pe care stăpâna lui nu binevoiește să-l ridice (o fi durând-o spatele).

…sau cea din hipermarket care mă ceartă că-i îngheață copilului picioarele desculțe:

– Păi! spune desfăcându-și palmele pe lângă trunchi cu un gest de dojană. Îi îngheață picioarele!

…sau bărbatul care mă privește alăptând în mers și nu se poate abține să nu exclame, de parcă aș fi nevastă-sa mirosind a ceapă prăjită, cu părul năclăit de sudoare și șorțul murdar atârnat de mine pe sub copil și-am fi la noi în curte:

-Papă țâțăăă afară! Hăhăhă!

…sau tipa de la cabinetul dentistului care îi vorbește bebelușului de parcă s-ar adresa unui moș senil, retardat și surd. Nu, de parcă ar fi ea însăși o babă senilă, retardată și surdă, de fapt:

-Dhal eu mă plictișeeșc îngroșitoor! N-haveși deloc acșiuune și pentlu mine haiși! strigă umplând întregul spațiu al sălii de așteptare, încât copilul tresare și face ochii mari încercând să priceapă ce naiba mai e și asta.

…sau tipul care mă oprește pe stradă să-mi ofere numărul lui de telefon:

-Am observat că mămicile care își poartă bebelușii au adesea dureri de spate și eu sunt maseur terapeut și locuiesc aici, aproape. Întotdeauna e bine să ai un maseur aproape, îmi explică insistent.

…sau doamna din piață care, după ce-și achită cumpărăturile, dă cu ochii de piticul adormit sub un șal în sistem și-ncepe să vorbească tare și pițigăiat, aruncându-și o mână spre piciorul lui gol:

-Stă si el acolo, micusul, uite! Tse fase el acolo? Doalme? Ptiu, să nu-l deochi!

Îmi imaginez cum ar fi să am o reacție spontană de același tip la adresa ei:

-Aww, uită-te la ea, fsi-a pufs lochia mov de voal astăfsi! Da! Fsi pălălie de fsoale! Vlea fsă fie flumoafsă băbufsa, da! Uite ce dlăgufsă e! Ptiu, fsă n-o deochi!

Oamenii nu realizează că și bebelușii sunt niște persoane, nu jucării la dispoziția oricărui trecător, și că să vorbești tare nu are sens pentru că ei aud foarte bine încă dinainte de a se naște, iar toată prosteala și stâlcitul cuvintelor îi fac să fie ridicoli. Pe ei, nu pe pe bebelușii care îi privesc intrigați.

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia, așa mulți și stridenți cum sunt, este totuși o plajă largă în care încape șoferul care a oprit lângă mine să mă informeze că “Doamnă, vedeți că tocmai v-a căzut o șosețică de la bebelușul neastâmpărat care tot dă din piciorușe” sau doamna care insistă să merg în fața ei la casă în alt supermarket și se apleacă și-mi ridică ea cumpărăturile din coș și le pune pe bandă, ca să nu mă mai aplec cu bebe în brațe. Sau vânzătoarea care îmi pune grijulie cumpărăturile în sacoșă căci “Știu că e greu.”

Ce-o fi în neregulă cu noi? Ca nație zic…

Mă gândesc că între toți oamenii ăștia sunt spații largi în care am putea cultiva respectul, discreția și bunul simț până ar crește așa de mari încât i-ar înghiți cu totul… De ce avem impresia că am avea vreun drept să ne băgăm cu cizmele murdare de noroaiele proprii în viața altcuiva? De ce ne simțim datori să dăm sfaturi nesolicitate ca și când doar noi, de pe tot pământul ăsta, am ști cum stau, de fapt, lucrurile în viață și de noi ar depinde bunăstarea celorlalți, care sunt mici și proști?

Îmi amintesc pe drum cum i-am spus partenerului meu de viață și de parenting că de-acum, că avem un copil, ne-am pierdut luxul de a ‘spune ca ei și a face ca noi’ sau de a trece lucruri cu vederea. Nu că ăsta ar fi fost vreodată stilul meu, de fapt… Copilul nostru are nevoie să vadă că avem coloană vertebrală, că facem ceea ce spunem, că ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți, că ne susținem deciziile și modul de viață în orice situație, în fața oricui, și că prețuim și cultivăm adevărul.

Deci păzea, căci exersez și mă antrenez.

O capră, pompierii și noi

baby in carrier

Pe una dintre străduțele cu sens unic din zona Fabricii Flaros circulația este blocată. O dubă a pompierilor Smurd oprită în stradă împiedică celelalte mașini să treacă și, îmbrățișându-mi bebelușul în sistemul de purtare, mă strecor printre șirul de mașini parcate de pe margine și cele oprite în stradă. Ajung în dreptul mașinii la care pompierii Smurd operează. Miroase a ars și are capota ridicată. În jurul ei, puhoi de oameni ieșiți din curți. Chiar înainte sa depășesc mașina, unul dintre pompieri scoate victorios, făcând o abilă mișcare de răsucire cu mainile înnegrite, un pisoi dintre mațele de sub capota mașinii. Îl ridică în aer până în dreptul ochilor și-l cercetează, iar puiul scoate un mieunat înainte de a ajunge în mâinile modelate-ntr-un cuib ale unuia dintre bărbații aplecați deasupra mașinii. Mulțimea scoate strigăte scurte de bucurie și răsuflă ușurată.

-Ce drăguț e! exclamă o fetiță fugind spre mașină.

Parcă aș fi asistat la o naștere, mă gândesc și, privind în față, văd o capră care iese behăind dintr-o curte și se oprește și ea curioasă pe trotuar, privind spre mulțime.

Mi se pare suprarealist. Sunt ruptă de somn și preț de o secundă mă întreb dacă nu cumva visez în mers.

Susținându-mi cu mâna un sân în gura bebelușului, mă uit în urmă. Realizez că am asistat la un moment de care îmi voi aduce aminte poate întotdeauna și aș vrea să mă conving că totul e adevărat. Ba chiar îmi trece prin cap să mă întorc și să retrăiesc experiența, de parcă aș putea să dau rewind, cum făceam când ascultam vreo casetă și se termina o piesă care-mi plăcea. Doar că vraja s-a destrămat: mașina de pompieri deblocase drumul și facea manevre de plecare, capota fusese trântită înapoi la locul ei, iar oamenii plecau încetișor spre treaba lor. Capra intrase în curte și behăia în pragul ușii de la intrare. Începe să tune când copilul îmi adoarme în brațe și plecăm spre casă. La colțul străzii, o doamnă în vârstă se holbează cu gura căscată și sprâncenele împreunate la copilul din sistemul de purtare de parcă eu nici n-aș fi acolo.

Uite, dacă e să cred că ceva mi-ar lipsi vreodată de aici, asta ar fi: firescul absurdului, naivitatea cu care trăim în această capitală europeană ca într-un sat, căscând cu toții gura la orice vedem pe stradă de parcă totul s-ar petrece mereu în propria ogradă. Acum, e adevărat, totuși, că pompierii Smurd salvau un pisoi. Ceea ce e absolut fascinant este că cineva de pe strada aceea chiar îi chemase. Bine, și că o capră behăia pe trotuarul din fața casei ei, aproape de centrul Bucureștiului. Oricum, e clar că dăm conceptului de ‘global village’ valențe cu o aromă locală unică.

PS De la noi din casă dimineața se aud cocoșii în curțile vecine. Nu-i rău deloc.

 

The small blonde and her white dog

Heading home at the end of one of my daily postpartum walks, as I like to call them, I stop at a traffic light and wait for it to go green before I can cross the street. Next to me another woman stops, carrying her dog – a small, white, fluffy and very energetic animal. I look at it and smile. I think it smiles back.

“Each with her own baby”, she says in a loud, high pitched voice, looking at my boy all tucked in the wrap on my chest, under the winter cover.

“He’s so cute”, I reply trying to assure her I’m not judging, but simply admiring.

She’s a short, small blonde, wearing bright pink lipstick, dark sunglasses and a ponytail. Her outfit is all black – hooded parka, shiny tights and platforms. The kind of woman tall women typically hate and the kind that typically hates tall women.* The kind insecure men typically prefer because it makes them feel big and strong.**

The small blonde and her small, white dog spring forward as the light goes green and then briefly stop on the other side of the road so that the dog is released from its owner’s arms and they continue their quick walk down the narrow sidewalk, beside the crazy traffic (which I manage to ignore most of the times and imagine it’s a waterfall or the sea on a stormy day).

The next day, as I’m walking out of our apartment building, I hear footsteps coming from the elevator behind me so I stop and hold the front door, waiting for the steps to approach. When I turn around, I see the blonde and her white dog. We say hello and then they quickly walk past me. But as the couple gets to the warden’s kiosk, the warden quickly comes out and stops them:

“One for you and one for the doggy”, he says handing the small blonde two candies. “They’re sugarless”, he adds as she thanks him and puts the candies in her coat pocket.

During their short conversation, the white dog raises one of its hind legs and pees on the wall next to the warden’s door. They both pretend not to see it and the warden goes back inside his kiosk, careful not to step in the dog’s urine, while the small blonde and her white dog walk away.

Once again I am left behind, feeling like a whale carrying her calf – calmly and quietly floating in the blue vastness, slow and steady, witnessing everything, taking it all in and releasing it all, lacking the motivation to speed up, deeply sunk in our meditative wisdom. We seem as old as the world itself.

*Since most women typically hate other women, for various reasons that escape logic and defy reason, but are typical of the misogynistic, patriarchal, consumerist society that educates them to compete. God forbid they should form a powerful sisterhood. (That sounded so bitterly feminist, didn’t it?)

**Since most men (around here, at least) are typically educated to try to seem bigger and stronger than they truly are and pair up with weaker specimens of the opposite sex so as to dominate, use and abuse, instead of aiming for a real partnership, on equal terms. (Is it just me, or did that sound even more bitterly feminist?)

Run, Forrest, run!

baby

A teenage boy wearing thick glasses, no jacket over a thin white blouse and flip flops over his grey socks is feeding bread from a plastic bag to the seagulls on the river bank. He tears big pieces of the soft loaf and throws them in the air, pausing from time to time to take hungry bites himself.  When both the boy and the birds finish their lunch together, he folds the plastic bag and hides it in his fist before shoving it in his trousers pocket and crossing the street, disappearing among the old houses on the other side of the road. My baby is sound asleep against my chest, tucked in the elastic wrap and I can feel his warm breath against my skin. I stop in my walk to watch the scene. I know it’s one of those moments that are going to turn into lasting memories and stick with me for a long while.

Just like my midwife’s coffee scented breath in the wee hours of the morning as she’s blowing softly on my face during labor, while I’m feeling my baby’s head with my fingertips before he finally comes out later.

Or his heart pounding like a racing horse’s under that pink flowered tree in the park, as he pulled me closer and closer, giving me long kisses before allowing a short distance between our mouths and resting his eyes on my lips while uttering the question he’d been rehearsing so many times. It was a cool evening after a rainy day this spring and I felt like peeing.

Or seeing that second line on the pink test at 4 am on March 8, sitting on the toilet in his bathroom and trying to live through the next day as if everything hadn’t completely changed forever.

Or his warmth when I cuddled in his arms on our first night together and my chest exploding from the incredible heat as he so full of himself assured me: “Relax, I am here for you.” Back in Harmony street, early December…

Or sitting in my seat on the bus taking me from Konya to Cappadochia, my dark red fingernails matching the fresh bruises on my face, and the whiteness of the skin on my neck reflected in the clean window. November 1, last year.

Or landing in Cambodia in such perfect darkness that night in February last year, my 85 year old Swiss friend sitting beside me, a long saliva string with sparkling beads hanging from the corner of his mouth all the way down to his shirt, while I’m struggling with such a strong combination of anxiousness, curiosity and fear.

Or that rainy evening in March last year, landing in Istanbul to meet a beloved friend on her birthday after a delayed flight. Looking for flowers and cake in the airport and ending up with a huge lolly pop in my hand as I’m walking up to her in that impressive crowd in the Ataturk airport to surprise her from behind. Her smile and her tight hug bringing back old feelings of guilt.

Or coming out of the shower, wrapped up in that white towel, water still dripping from my hair down my bare shoulders, and seeing that silver mist fill up that shabby candle lit hotel room in Istanbul where I stayed for a whole week a month later. “My happy time”, as my Syrian friend called it. “You’re happy, Dana”, he explained, “that’s why you see this fog in the room. It’s called happiness.”

Or crossing that bridge lined with flower pots somewhere in Cluj in the summer of 2015, construction noise filling up the area and dust sticking to the skin on my feet, my sandals getting sweaty on the hot asphalt.

Or a particular evening in August two years ago while carrying stuff on my bike from my former home when I moved in Harmony street and I heard this little girl say: “Look, mom, the lady is going on holiday!” and I felt she was making such an accurate description of my situation in spite of the distance between us.

Or that morning back in my former home, probably in the spring of 2015, folding laundry and sprinkling it with warm, fresh tears on the stretched out couch in the living room where I’d just spent my first night alone, out of the bedroom. “This is so damn hard”, I told him, “Help me”. “Do you want me to help you stay or help you leave?” he asked picking up a T-shirt, tears rolling from his eyes down his cheeks and crossing paths on his chin, making it shiver uncontrollably.

Or that narrow road in Crete about ten years ago, after dinner in that beach tavern where those Greeks suddenly spoke no English at all when they brought us our overcharged bill. The day was losing strength as night was closing in, and so was I losing respect for the man driving next to me.

Or that creepy studio I lived in for a few months when I finished university, with its dirty armchair by the balcony door, where he sat, legs spread, arms resting in his lap, lowered chin and faint voice. That “I don’t love you anymore” that threw me out of my own life like a dog kicked out of a yard when its people are tired of it.

Or that “I love you!” spoken to me as if it were a huge and painful problem, sitting at the desk in my room back in my home town, while I was still in high school. I didn’t know how to answer that, so I closed my eyes and hugged him and just copied a detached attitude I’d seen was successful and repeated what someone else had said to me not long before: “What am I going to do with you?”

And so many others, like a big box with a wide selection of pralines – different sizes, shapes and flavors. I wonder if Forrest Gump had a similar perception when he remembered “My mom always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”

PS Yeah, that’s me in the photo.

And absolutely adorable

baby in wrap

Late autumn is the season of death. I can very well remember my previous deaths. Caring for a baby this autumn is a totally new way to die. The best one so far, I’d say. You truly have to kill whoever you used to be. The new you needs none of your former selfish endeavors. The new you has no time to waste. The new you is just happy to be of service.

I’ve read some of my former writing pieces and I wonder if I’m ever going to be that good again, if ever again I can focus on something else than diapers, breastfeeding and the lack of intimacy in what used to be a (more or less) romantic relationship. And still, as I’m writing this, I feel it’s not entirely accurate. It’s just that I’m going through changes and until the storm has settled I cannot find my new voice (too much noise to hear myself write). Old structures are falling, new ones are being erected and all this time I’m taking long good looks in the mirror.

“Look at you”, a friend says when she comes to visit, “You don’t even look like you’ve given birth! You’ve lost so much weight!”

And yes, that’s so comfortable. I put on very little weight during pregnancy and in the first few days after delivery I quickly went back to my pre-pregnancy weight. I do feel somewhat attractive, but still feel my whole body is just being used by this growing creature, losing its former glory and attractiveness. Nevertheless, it has gained tremendous force trough birth, I think. And a newly found respect for its wonderful strength and endurance.

“You’ve really got someone now, you’ll never be alone again”, she continues as we’re walking out of a shop late in the afternoon, in the noise of the crazy rush hour traffic.

Then what’s with the lump I keep feeling in my throat? What’s with the chest pain? What’s with the longing? I wonder… There must be something wrong with me. Where is my beloved? Who am I still waiting for? What/ who is still missing from my life?

It’s nothing, love, it’s just baby blues. Yes, again… You should be glad it’s not postpartum depression, my inner shrink goes off as soon as I’m quiet again.

Fuck it, I break out. I’m tired of this. Fix me already! Am I not over this already? I’m getting bored of this shit. I feel too much.

I decide to end my blog post here, but I open my pdf copy of Forty rules of love at page 300 (I decide it’s the number for October 30, my and my son’s birthday) to see what Elif has to say about it:

“The town had finally gone to sleep. It was that time
of night when even the nocturnal animals are reluctant to
disturb the reigning peace. It always made me both
immensely sad and elated to listen to a town sleep,
wondering what sorts of stories were being lived behind
closed doors, what sorts of stories I could have lived
had I chosen another path. But I hadn’t made any
choice. If anything, the path had chosen me.
I remembered a tale. A wandering dervish arrived
in a town where the natives didn’t trust strangers.
Go away!” they shouted at him. “No one knows
you here!
The dervish calmly responded, “Yes, but I know
myself, and believe me, it would have been much
worse if it were the other way round.”
As long as I knew myself, I would be all right.
Whosoever knows himself, knows the One.
The moon showered me with its warm glow. A light
rain, as delicate as a silk scarf, began to fall on the
town. I thanked God for this blessed moment and left
myself in His hands. The fragility and brevity of life
struck me once again, and I recalled another rule: Life
is a temporary loan, and this world is nothing but a
sketchy imitation of Reality. Only children would
mistake a toy for the real thing. And yet human
beings either become infatuated with the toy or
disrespectfully break it and throw it aside. In this
life stay away from all kinds of extremities, for they
will destroy your inner balance.
Sufis do not go to extremes. A Sufi always
remains mild and moderate.

As I’m bouncing on the fitness ball with him in my arms at 3 am this morning, I’m going through my memories of labor again. He’s one month old today. I take one more look at him and all my complaints fade in the face of his perfection.

Send him to me. I want to be found.

“So, do you want to go this way?” he asks, pointing right, to a direction we have already taken so many times – a walk along busy alleys between blocks of flats, nothing spectacular or even remotely pleasant. “Or that way, to the nature park?” he decides to offer another option – a 15 minute walk to the nature park close by (a former waste ground, now a protected area in a concrete enclosed space that  was supposed to become a lake in communist times).

We’re finally out on our daily walk, having fed and changed the baby several times today already and successfully dressed him and placed him in the carrying system. It’s a windy day, colder than the previous one, cloudy and dark. Winter is coming, as everyone so famously and predictably says these days.

“That way…” I reply sighing and I cannot help thinking about my journey this time last year, a week on my own in Turkey – Istanbul, Konya and Cappadocia. Each day was an adventure I wrote extensively on my blog about. A single woman, travelling in Turkey on her birthday, right after a bike crash that left her face badly bruised and  scars on her left hand and right knee that are still visible today.

“Turkey looks so clean and cold, hard, shiny and dangerous like the freshly polished pipe of a loaded hunting weapon being held by the big, strong hands of a psychopath with the sharp mind of a genius. Its people are still wearing golden rags of former glory, busy making ends meet and shattering distances at any costs. No one is alone here. Ever. Pain is hidden under the hijab or crushed in clenched fists, stuffed with sugar, smoked, washed down with cay or coffee and, secretly, alcohol. See, nothing separates us. We are all the same. Fear is no more than a virus we get while navigating news channels, never while traveling the world. ” I used to write during my coach ride from Konya to Cappadocia – Settling karma and travelling to Goreme.

Or my last day in Konya before returning to Bucharest, when social media was down due to political trouble and tension in the street was leaking like blood from a fresh corpse dropped in the ocean, sending its scent to hungry sharks swimming miles away:

“I picked a bad time to be a writer in Turkey. I quickly evaluate my situation: I have just upset an influential hotel owner in Goreme who used to be a cop in Istanbul and brags about owning a gun and doing cocaine, informed me he has a copy of my passport and my fingerprints, along with perfectly valid DNA samples and threatened to stage a crime for me so that I won’t be able to leave Turkey; all with a smile on his face. (Did I decide to solve all my karmic issues by the end of this year, by the way? I wonder…) Let’s go on now, that was not everything: I am a single woman traveling alone in Konya, the most religious and traditionalist city of Turkey, where almost nobody speaks English. But let’s not get paranoid, shall we? I made an unfortunate choice of European clothes. Otherwise I look Turkish enough. Though I am not sure that is so good now, either… And can say ‘hello’, ‘goodbye, ‘thank you’, ‘beautiful’ and ‘honey’. That should do. So I hide my map in my pocket, put my leather purse in my backpack and head to Rumi. This is a holiday, after all.” (My last day in Konya and Turkey goes crazy again)

praying outside mosque in konya turkey

Today my whole universe is in this two room apartment and the surrounding area where I take daily walks. My small, domestic universe is populated by only two people – two very special boys that I love. Still, the scarcity of the population around here makes every disappointment a tragedy. If this time last year every day brought new people and new adventures to write about, now breastfeeding takes up most of my time and the most breathtaking adventures are adjusting the baby in the carrying system, clipping his nails while he’s sleeping, feeding him at night while fighting sleep, backache and frustration, bathing him and watching his beautiful face all the time.

The first two weeks were like a honeymoon. Never before had I been so happy. Well, a sort of a honeymoon… Since, well… How are we to survive these first few weeks of change and adjustment without sex? My midwives were amazed at the tonus of my perineum (no tearing despite the prolonged expulsion and a very good condition right after birth and in the following days). Well, ladies, to be perfectly honest, it’s sex. Sex has contributed greatly to its good shape. It’s true Kegel exercises have been part of my life for years now. Best done, you guessed it, mostly during sex. It’s already been a week since I feel I cannot wait any longer. It’s too long…

Anger one day was soon followed by sadness the next day. No reason. Well, except for the huge changes and the domestic confinement that’s totally new and hard to bear for someone who’s saved only for plane tickets for the past two years.

“Yes, but we’re going to travel again”, says my life partner, travel companion and the father of my baby.

“Yes, eventually…”, I reply feeling more confident than it sounds.

“And breastfeeding is also temporary, it’s going to end too…” he adds more hesitantly.

“Of course it will… In about two years or so…”, I answer trying unsuccessfully to make it sound light and funny. Don’t get me wrong, I do love it and would not give it up, it’s just that it seems to take up so much time and on such long term…

“We’re here for you”, he continues, holding my shoulders and planting warm kisses on my face. “And look how cute he is, really”, he adds pointing his head at the baby, still naked and all wet from the bath, wrapped up in towels and cuddled in my arms, sucking on my right nipple.

And he’s right. But that only seems to add to the sadness at this point. Caressing his soft thigh, I’m thinking he was inside me, he grew from such a small cell, my body fed him, my flesh made his. And here he is now, so grown in my arms. And he’ll continue to grow and will gradually become independent and start his own life, away from us. And he’ll outlive us. And I love him so much. And yet I still don’t really know him very well. He’s so wonderful, so luminous, so perfect. How will I ever be able to let go?

“Over 85% of women go through some form of postpartum emotional imbalance”, my notes from the Lamaze course remind me. I’m lucky I have this rational part that’s always awake and alert (well, it did make labor longer, but in general it tends to keep me safe).  I do a quick self evaluation and decide it’s not depression, but a mild case of baby blues. All normal. Just relax, I tell myself and the lump in my throat gets heavier. I go through my essential oil basket and find something that should help and then I also find a homeopathic remedy that seems to fit the symptoms. I’m pulling myself out.

Still, before going to bed I browse through my T-shirt stash and find the one I got in Thailand, at the Royal Chapel of the Emerald Buddha in Bangkok. A very ugly white T-shirt with a colorful print of the royal palace. Last year in February. I am standing in line to visit the chapel, surrounded by a loud crowd of Chinese tourists pointing their cameras everywhere and stretching out their selfie sticks to take one more photo of their faces projected over the whole world cut to pieces.

One of the security guards, wearing military clothes and waving his gun left and right, comes to me barking some order in Thai. Since I don’t understand a word, he uses firm gestures and a wave of his gun to get me out of the line. I am wearing a sleeveless shirt and my huge blue shawl wrapped around my shoulders doesn’t fool the guard’s vigilance. It’s over 40 degrees Celsius. This is how I end up with the ugly T-shirt from the gift shop in the palace garden. It’s the only choice. I pay for it, turn my back to the crowd, facing a dirty wall behind the counter, take off my sleeveless shirt and put on the ugly new Thailand T-shirt. I find it disturbing that it doesn’t match my trousers at all, but end up wearing it inside one of the most amazing places I’ve ever visited. I leave my sandals by the door, in the big pile of shoes resting there, covered in sweat and dust, and wonder if I’m going to still find them there when I get out, but decide it’s worth walking barefoot the rest of the journey to Cambodia if necessary.

royal chapel of the emerald buddha bangkok thailand

The feeling is overwhelming and once I get in front of the emerald statue covered in golden raiment, my knees bend of their own accord and my eyes close. I don’t know how long I spend kneeling on the cold marble floor, surrounded by the loud crowd, before stepping outside into the heat of the sun again. So tonight I’m going to bed wearing this ugly white T-shirt which the emerald Buddha saw me wearing that day in Bangkok. So yes, I do miss being on the road.

PS The title of this post is from a ‘dialogue’ I had with Shams at his tomb in Konya – The day I leave Konya Shams does some magic.

PPS At the end of my post about my home birth – 35th birthday journey of initiation: the story of my home birth – you can find a list of links to all my posts about my last year’s birthday journey in Turkey.

October is my favorite month

“Come here, stand like this, closer to the lady, yes, I want your hand here, good, lower the bouquet, smile, yes, now a little kiss, hold it, hold it, ok, now here, like this…” the ‘military’ lady at the city hall is directing everything so that she can take “just a few pictures, not many, just a few!”

As soon as we get inside the marriage room, she takes over and informs us she’s going to take photos of us whether we like it or not.

“It’s ok”, I try to stop her, “we already have our own photographer, so it’s not necessary, thank you.”

“That’s why I’m telling you it’s just a few photos, not many, and it’s gonna cost you just 100 ron, not more.”

We later laugh when we remember her, in her military style, giving us orders about how to stand, where to look, when and how long to kiss for the camera. Eventually, her photos didn’t turn out bad at all, though. But the military lady’s style is in such a sharp contrast to our dear friend’s, who’s actually a lawyer and took a day off from her office so that she could be with us and give us this wonderful gift of taking our wedding pictures in such a loving, soothing and embracing manner! And she’s a very talented photographer, indeed!

Oh, I got married, yes. It happened on a perfect Indian summer day, 17 October, in our 37th week of pregnancy. Only 7 guests (what a number!) – our parents, our godparents and the very good friend who took photos. I’ve always had a special connection to number 17… And it was one of those days when you are so happy and truly believe nothing can ever go wrong again, everybody seems friendly, you feel great and look your best standing up tall in your pink shoes matching the pink flower in your hair and the rose bouquet in your hand and basically can’t stop smiling.

He proposed in May, under a very special tree, with pink flowers grown right on its bark, in a garden where we often used take long walks. My ring has a small emerald stone, embraced by a loose silver knitting. We’ve been through so much since May and it does feel as if the relationship had to grow and ripen until autumn so that we could take the big step. I didn’t feel fearful at all, which is such a blessing after so much inner turmoil, anxiety and so much questioning.

Not bothered by other people’s expectations and projections, I am enjoying the freedom and confidence a higher level of maturity brings. Having gone through a lot of comparing and feelings of inadequacy, getting the urge to run away so many times, I feel stable now, I feel like I’m right where I’m supposed to be, where I have chosen to be, with my new partner, taking a new name that I love, living in a new house that we’re making into a home, wearing new clothes and new shoes, on a brand new day, in my brand new life. Exactly what I was dreaming of.

Nothing is what it used to be. Before the wedding day a lot of memories from my past lives visited and even haunted me for a while, making me nostalgic, sad and even regretful at times. It felt as if all the past ghosts wanted to visit and say goodbye before I stepped over the threshold and into my new life. No, the whole thing was not just a formality (as I initially thought it might come down to).

When we first stepped into the church, exactly one month and a day before the wedding, I knew that was it – we’d found the place. It was a beautiful Saturday morning, still quite warm, and we had an ultra sound appointment at the medical center next to the church, on the same street as the university I attended more than ten years before. The receptionist told us the doctor was late, so we went out and decided to visit the church. Such a pleasant, quiet and warm atmosphere! When the priest – white haired, kind, smiling and sociable, probably in his late fifties – came out and gave us a brief introduction in the history of the church (dating since the late 1700s), I was sure.

Among other fascinating pieces of information, he tells us it’s the only church where a woman has ever been allowed to preach in the orthodox church – Olga Greceanu, who also painted part of the church. It’s my church, I’m thinking, feeling happier and happier about the discovery. “When I first entered the church, more that twenty years ago, I just knew this was my church.” the priest adds, and I know for sure he’s one of my kind. Which later proves right, as he performs the wedding ceremony and then comes out of the church with us to tell us more stories and we are all amazed at so many coincidences, which make us exclaim one more time: “It’s such a small world!”

I was happy my parents were there, although I admit the thought felt a bit irritating in the beginning. Their presence, with their warm smile and affection, their hearts pounding and palms sweating, their discretion and decency, their respect, strong support and warm love – everything made me feel I am so lucky to have them as my parents, despite the more difficult childhood years and the conflicts we’ve had. It all melted away in the light of new love and newly found common ground – a magical place where I felt our hearts met.

This week, the 38th week, I’m feeling slower and I’m getting tired more easily. It’s an interesting feeling – not being able to rush. Slowing down always brings me closer to myself, helps me become more aware of my breath, the sensations in my body and my thoughts. I notice the rush around me as I’m walking in the street and I’m feeling so lucky to be in a totally different world. It’s as if I were the center of the tornado sometimes. Still and heavy, a pregnant whale floating in the vastness of the ocean casting its waves on faraway beaches. Sometimes the heaviness of the belly or the sudden baby kicks hurt, but they’re still so beautiful. Well, a whale is luckier since she doesn’t have to take toilet trips every two hours (be it night or day), like I do… I’m still feeling so beautiful, in spite of the heaviness.

On the other hand, the nesting instinct (of which I used to think was a mere marketing invention or at best a pretext for bored housewives) having taken over me, I can’t stop making preparations, although I know the best way to spend this time is simply to rest… “Maybe you can find the time to stop and enjoy the last week you’re carrying your baby inside you… It’s a miracle you have there.” a friend writes and I decide to follow her wise advice.

So… I’ve made lamps for the entire house, a felt and wool raining cloud to hang over the changing table, I modeled angel wings and houses out of clay and started planning Christmas gifts and decorations (the earliest I’ve ever started preparing for Christmas.!), I’ve sewed a felt ball and stuffed it with wool for the baby to play with, washed all his clothes, of course, ordered the closets, drawers and shelves…

And so much more. I keep thinking after I finish preparing, we can just relax, take naps, cuddle and enjoy the nest. And that after the baby comes, we can focus on him and not worry about anything else… I know it doesn’t really work like that, but that’s what I’m dreaming of.

You know, I’ve discovered that even when you are in charge of your own time and you can set your own rhythm and schedule, if you’re used to being busy, then you’ll be busy all the time, you’ll always have a long to do list you just can’t get to the bottom of because every day you add more and more tasks to it. I feel like laughing at myself for that, but still cannot help overdoing it. And walking long distances, which still feels great.

taking long walks in the third trimester of pregnancy

My birthday is coming up this Monday, so I’m evaluating the time since my last birthday and find it amazing! It’s been the year with the greatest changes ever! But this is for another blog post, coming up soon unless the baby decides to come out sooner that that. By the way, I expect birth to be the most amazing experience ever, intense and smooth and also funny (why not?) and moving and rewarding. Oh and then Christmas as a new family… I’m feeling so grateful for such precious gifts!

PS Photos of the big day (taken by our friend) are still on their way.

 

 

“Have you ever felt the ground falling from beneath your feet?”

The thin, short haired lactation consultant asks the three of us, sitting with our hands resting on our bumps at this white, round table in a shabby chic corner tea house in the old city of Bucharest, the only customers this sunny summer morning.

And I’m suddenly back twelve years ago.

“I want us to split”, my boyfriend tells me bluntly, sitting legs apart in the small, torn armchair by the balcony door in our rented studio five bus stops away from the University square in Bucharest. “I don’t love you anymore,” he adds, stretching his long legs across the Turkish carpet in dusty shades of blue on top of the worn out linoleum covering the floor.

I’m mute for a few seconds and I feel my throat exploding and wonder if I’m ever gonna be able to utter a sound again. At the same time, I remember our love making the night before and the goodbye kisses that very morning and the “I love you” before he closed the door behind him and went to work. They all seem like faint memories from another lifetime. What’s happened in the meantime? When did I die? I have no job ’cause “you’ve just finished university, don’t get hired just yet, let’s travel this summer” and nowhere to go. I can’t breathe.

Five months later, having spent about a month apart, we are married. Too afraid of loneliness, both of us, to pass the opportunity. Nine years later we are divorced. On our ten year wedding anniversary we sign the bank papers so I’ll no longer be part of the mortgage contract on our commonly held apartment – a home so hard to leave behind. That same day also happens to be the first day of my last menstruation before I get pregnant.

The two lines on the pregnancy test, on March 8, at around 3 am leave no ground beneath my feet, nothing to hold on to,  and force big tears out of my eyes like in a manga comic. Happiness and panic, two long and slippery snakes mating in my solar plexus. Another burial awaits – the girl I used to be is struck dead by two pink lines on a white background she’s just peed on, alone in her boyfriend’s bathroom, the whole universe spinning around her. Yet never again alone, to be accurate.

Then the phone call I get when I am 15 from my first lover, announcing me he’s cheated on me and “I need to meet that girl and discuss our feelings for each other… I’m sorry. Please don’t cry.” I can’t talk. The dirty receiver is heavy in my right hand and my thighs are getting wet as I’m kneeling by the bedside cabinet of my ground floor neighbors, who keep poking their heads around the door to check up on me from time to time. We don’t have our own phone, you see. I have to go down two floors to take the call, leave my corpse on my neighbors’ bedroom floor and then carry my ghost back upstairs again.

Then it’s early morning again, last year in spring, and I’m standing in front of the bed in that scruffy hotel room in Sultanahmet in Istanbul, dimly lit through the thick and brown heavy curtains. Ten years younger than me, short and handsome, amber skin, light brown hair, thick eyebrows and long lashes, full lips covering his tobacco stained teeth, my Syrian lover seems perfect. I’ve taken a shower, put my makeup on, got dressed, packed my suitcase and I’m ready to leave. And I can’t. I can’t wake him up. I can’t open and close that bloody door behind me.

I can’t stop looking at him sleeping there, so vulnerable, his bare chest moving up and down with his soft breath, a bent knee resting over the white sheet, his toes almost reaching the wooden side of the bed. I feel my chest exploding in a thousand pieces at the sight; silently and deadly. I’m perfectly aware I’ll probably never see him again. “Don’t make it difficult”, he says, seeing my face as I pull myself together and wake him up,  whispering his name while running my hand over his face. “Take care of yourself, Dhana”, he advises, knowing I’ll never listen. “Just go…”, he adds when I go back the second time for one last kiss. Minutes later, in the car seat taking me to the airport, I say goodbye to the sea.

“How do you know?”, the Cancer boy I’ve met using a dating app asks me, his big, beautiful eyes resting on my lips, unable to look higher. Lying flat on my belly in his bed, I tell him exactly what he did on a specific day in December last year, precisely one week after our first date. “I hate lies”, I warn him. “Please forgive me, I promise I’ll never lie to you again. Can we just leave this behind us? We have so much to do together…” I know I can’t trust him about the first part, but I am perfectly aware he’s absolutely right about the last part. Still, a leftover from the innocent me dies in this scene, too.  About a month and a half later, in the same bed, a strong light warms up my womb as if a comet hit the earth and I describe the whole experience in my diary the next morning, so that five weeks later, holding the two lined test in my hand, I find the exact conception date: Valentine’s day/ night. Three weeks after that, manga tears again as I’m listening to my baby’s heart during the first ultrasound in the doctor’s office.

“Yes, I have…” I answer when the lactation consultant says it’s my turn. The other two expecting mothers have already spoken while my memories were flooding my brain like a swollen river on a sunny day in mid spring, when the snow melts all at once.

“And? What can you share with us?”

“You know, my life has changed so much and so many times… And there have been moments when I felt I couldn’t breathe, when there was absolutely nothing familiar to hold on to anymore, nothing to cling to, seemingly no one and nothing to rely on… I’ve felt driven out of my own life. I’ve died. And I’ve survived every time. The hardest thing, feeling suddenly suspended in mid air, was having enough patience to get to the bottom of the pit, having enough patience to fall all the way, to hit the ground. Then crawl and cry down there for as long as necessary and climb back up again. To a new life. I’ve survived all my deaths… Every time… All of us do.” I answer, giggling at the revelation, an overwhelming feeling of gratitude and confidence filling me up as my left elbow reaches behind over the bentwood chair back, to make room for my growing heart.

There’s a short silence as the three smiling women are all looking at me as if I’ve just said something important.

PS Attachment is the name of the monster I’m learning to tame.

PPS Took this photo in Văcărești natural park earlier this week – felt like early fall is creeping in…

sunset in vacaresti natural park