De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Salutări din tărâmul primăverii eterne

La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!

Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.

În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.

Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:

new year resolutions

Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.

Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.

Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.

E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.

Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.

Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!

Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.

Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.

Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!

A doua tură de biciclit cu bebelușul în Ardennes

Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).

Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.

Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.

Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.

Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.

Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.

Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.

A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.

După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.

Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.

Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.

Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.

După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.

PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.

Pozeeee (fără filtre), în ordine cronologică:

Mămicenie, invidie și antroposofie

– Lucrați? ne întreabă Monique, vecina de peste drum. (Soția lui Achilles, comerciantul de vin. Au amândoi peste 70 de ani și nu au copii. “Încă”, spune el.)
– Soțul meu, îi răspund. Eu sunt în concediu de maternitate cu bebelușul.
– Deci lucrați amândoi, răspunde ea zâmbind.

În cele mai multe dimineți și în unele seri la noi în casă miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Tot cam în fiecare zi a mâncare: legume, pește, brânză și fructe în combinații pe care le pun la cale ca un pictor când își împrietenește culorile unele cu altele după ce și-a pregătit pânza.

O parte din familie crede că mutarea în Belgia este pentru mine un fel de vacanță în care pierd și eu vremea cum pot și, în general, mă plictisesc plimbându-mă de colo până colo. Cred că doar cine nu are copii sau cine nu și i-a crescut el însuși poate crede asta. Până nu demult mă deranja foarte tare această părere. Deși conștientizam de la bun început că fiecare judecă după propriul nivel și după cât îl poate duce capul, tot îmi venea să tai niște capete.

O altă părere care m-a înfuriat a fost că aș avea nevoie de cineva care să stea cu copilul meu cât timp eu “fac treabă”, dacă tot insist eu că am o grămadă de lucruri de făcut și nu am timp să mă plictisesc. Când am auzit, m-am gândit că poate mai degrabă aș avea nevoie de cineva care să facă treabă în timp ce eu stau cu copilul meu. Că doar asta este, de fapt, singura treabă pe care ar trebui să o am, fiind mama lui. Doar că mi-am dat repede seama că ar fi un aranjament care nu m-ar face deloc fericită și care, mai mult, n-ar fi nici sănătos pentru mine sau pentru familia mea.

Eu nu gătesc pentru că trebuie, pentru că așa m-ar fi învățat mama, pentru că asta ar aștepta soțul sau pentru că, doh, trebuie să și mâncăm. Gătesc pentru că mâncarea nu e doar o materie care îți potolește foamea, ci pentru că te hrănește. Nu mă gândesc că, de foame acolo, o să mănânce orice îi pun în față, ci mă străduiesc ca ceea ce pregătesc să fie bun și să arate bine. Pun acolo energia mea, iubirea mea, grija mea, creativitatea mea, pasiunea mea, iubirea mea pentru viață și recunoștința pentru pământul ăsta atât de darnic cu noi.

Copilul meu nu stă singur și plânge în timp ce eu gătesc. E cu mine, fie în locul de joacă, fie în scaunul de luat masa, fie în sistemul de purtare. Îi povestesc și îi arăt ce fac și ce ingrediente folosesc, îi cânt, îi dau să ronțăie câte ceva sau să se joace cu tacâmurile lui. Simte toate mirosurile și vede toate culorile și formele și e martor activ al procesului prin care ia naștere hrana familiei noastre. Bine, uneori doarme și atunci gătesc în șoaptă.

La masă aprindem o lumânare dacă e răcoare și mâncăm înăuntru, dar, dacă afară e frumos, mâncăm în grădină. Așteptăm ca toți trei să avem mâncarea în față și să fim pregătiți să mâncăm, ne urăm poftă bună și ne bucurăm de acest timp împreună în care ne hrănim nu doar trupurile. Rămânem cu toții așezati până fiecare termină de mâncat, mulțumim pentru masă și tot împreună strângem. Dacă suntem cu toții acasă, atunci cu toții gătim și pregătim masa. Ne exprimăm plăcerea, aprecierea și bucuria pentru hrana primită. E adevărat că uneori ne grăbim să mâncăm dacă piticul dă semne că nu-și va petrece prea mult timp la masă și e adevărat că nu ne iese mereu să mâncăm, așa cum le spuneam copiilor la grădiniță, ca niște prinți și prințese – stând drepți, fără să sorbim supa, fără să uităm de noi cu ochii în farfurie, folosind tot arsenalul de luat masa după regulile bunelor maniere. Dar ne străduim. Pentru că știm că asta transmitem mai departe.

Și e adevărat și că piticul aruncă cu mâncare peste tot și și-o întinde peste tot, inclusiv în cap. Se joacă, cercetează, descoperă – texturi, mirosuri, gusturi și gravitația. După fiecare masă trebuie spălat și schimbat și locul unde am luat masa curățat, la fel și scaunul de luat masa. Da, de 3-4 ori pe zi. În fiecare zi. De multe ori cu el în brațe. Știu, e mare și greu.

Nimic din toate lucrurile acestea nu se face pocnind din degete, necesită timp, efort, disciplină și energie. Și nimic nu este o corvoadă. Nu avem părinți sau bunici aproape care să ne ajute pentru că așa am ales noi. Iar aici se pare că sunt oameni care și de doi ani caută pe cineva care să le facă menajul, așa că deocamdată ne descurcăm noi. Sunt sigură că, deși nu e simplu cu un copil, e mult mai simplu decât cu doi, trei sau mai mulți. Dar și că, deși ar fi double trouble, ar fi și double fun și double love.

Da, am trăit ani lucrând 12-13 ore pe zi, cu o grămadă de oameni, m-am plimbat dintr-un loc într-altul kilometri, am gândit planuri, strategii, materiale de curs, teste, evaluări, rapoarte, am participat la ședințe, întâlniri, cursuri. Am făcut o facultate și un master și nenumărate cursuri. Credeam că o să am mai mult timp de citit și de scris în perioada asta. Nu am. Poți spune că nu-i simplu să treci de la o astfel de viață la una de schimbat scutece, gătit pentru o familie și pus la rând o casă. Și nu e. Dar e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Și mai mult decât atât, e ceea ce am ales și ceea ce aleg în continuare în fiecare zi.

Pare viața perfectă? Chiar e. Pentru că e cea pe care, repet, am ales-o. La fel cum fiecare alt om are tot viața perfectă. Pentru că e, ați ghicit, cea pe care și-a ales-o. Puteți spune că nu, eu nu am ales viața asta, că uite, diverse circumstanțe m-au adus aici. Poate că nu vă mai aduceți aminte, dar la un nivel mai înalt, asta ați ales. Pentru că exact ceea ce experimentați acum, în fiecare clipă, vă e de cel mai mare folos pentru evoluția proprie.Când se deschide o portiță de schimbare, minunat, înseamnă că e momentul pentru o schimbare.

De ce, atunci, am invidia pe cineva pentru viața pe care o are? În perioada aceasta mă preocupă subiectul invidiei și tot cercetez, observ și analizez. Rudolf Steiner (un ciudat clarvăzător care a pus bazele antroposofiei – știința spiritului, pe care se bazează și pedagogia Waldorf) tratează în aceeași conferință subiectul invidiei și subiectul minciunii, în context karmic. (Despre karmă dați și voi o căutare pe Google să vă scoată din ceață, dacă e cazul. Ah, și dacă nu credeți în karmă și reîncarnare, ghinion, că nu e nevoie să credeți în ele ca să existe.)

Așa… Și el zice că invidia și minciuna sunt la polul opus empatiei, pentru că atunci când invidiem și mințim pe cineva nu prețuim sâmburele de divinitate din el. Și că invidia ține de cel mai profund egoism al omului, nefiind în stare să se bucure de nivelul pe care un seamăn al lui l-a atins.

Iar minciuna, spune el, e asemănătoare în felul în care îi separă pe oameni, fiind în viziunea lui chiar o crimă la adresa a ceea ce îi leagă pe oameni, a adevărului care este valabil pentru toți oamenii. În fine, și explică el foarte pe larg și frumos despre forțele care alimentează aceste două defecte ale oamenilor și despre faptul că aceste defecte, odată ce începi să lupți împotriva lor, se manifestă în viața omului sub niște măști.

Așadar, învidia se manifestă sub formă de critică. Și omul se amăgește că el are o minte brici și o privire clarisimă asupra lumii și de aceea vede defectele despre care vorbește obiectiv. De exemplu, o invidiez pe Lenuța că are țâțe mari și o critic că, totuși, par cam lăsate. Sau că are nasul mare. Sau că e cu nasul pe sus. Sau că n-o duce capul. În fine, ați prins ideea, găsesc eu ceva pentru care să o critic. E interesant să ne uităm pe cine și pentru ce criticăm, e interesant să scormonim ce e dedesubt. Mă rog, asta dacă nu ne place să ascundem mizeria sub covor.

Eu, de exemplu, mărturisesc că-mi invidiam partenerul de viață pentru ceea ce vedeam ca fiind libertate de mișcare (drumul până la gară, naveta cu trenul, timpul pentru meditație, citit sau stat aiurea pe net, socializarea cu colegii, timpul de ieșit la plimbare sau în parc în pauza de prânz) în contextul în care eu 24/7 sunt la dispoziția piticului și singurul timp fără el e tot cu el, cu o ureche ciulită să aud când se trezește. (Să ne înțelegem, nu-mi doresc cu adevărat să fie altfel.) Așa că-l criticam pentru te miri ce – că nu-mi răspunde suficient de rapid la mesaje, că nu înțelege stările prin care trec (nu că ar avea cum, e un cocktail de hormoni pe care trebuie să-l experimentezi ca să știi cum e, dar de străduit se străduiește) și mai găseam și altele, că de idei nu duc lipsă. Pentru el ceea ce eu priveam ca fiind libertate de mișcare este și o sursă de stres și de oboseală, dar nu mă interesa prea mult acest aspect, prea preocupată fiind de propria-mi poveste.

Ei bine, și Steiner explică foarte frumos ce se întâmplă când învingi un astfel de defect, de ce este el înlocuit și cum se manifestă oamenii în noul context, cum se confruntă cu efectele și consecințele experiențelor trecute. Și mai spune el că ne naștem printre oameni pe care i-am mințit, criticat, invidiat. Și că atitudinea corectă când observăm asta în jurul nostru este iertarea și iubirea. (Ce surpriză, nu? La naiba, de ce-o fi așa de greu?) Iubirea este un remediu cu o forță vindecătoare imensă, explică el. Și că asta e ceea ce putem face pentru ceilalți (că pentru noi înșine oricum nu putem face mare lucru) și, mai mult decât să întoarcem și celălalt obraz, e de folos “să răspundem cu cea mai mare bunătate la răul care ni s-a făcut”. Greu când nu doar că ai plecat la mii de km depărtare, dar îți vine în continuare să zbori niște capete. Cu iluzia că tu meriți această libertate și că ar face bine să-și vadă de micimea lor acolo și să te lase în pace. Nu-i de mirare că te critică pentru înfumurare…

Steiner insistă să mă lovească în continuare: “Nu înţelege nimic despre karmă cel ce crede că trebuie să-l lase pe celălalt în seama karmei sale.” Trebuie să ajutăm. La naiba, dar nu am eu destulă treabă cu mine? mă întreb înfigându-mi cu ciudă unghiile în palmă. Ce treabă am eu să-l iubesc pe Gicu după ce că-mi trimite venin zilnic? De ce să-i trimit iubire? Ducă-se. Ok, nu cea mai luminoasă parte a mea are tendințele astea, de acord. Dar e una destul de puternică. Steiner pune sare pe rană în continuare: “Dacă dezvoltăm în noi empatia în sensul cel mai înalt, vom simți îndatorirea de a simți empatie şi când e vorba de invidie şi de minciună. Dezvoltăm astfel în noi un sentiment al solidarității, care cuprinde în el toate sufletele umane.” Ok, Rudy, I got it, mă străduiesc.

Ei, și explică el mai departe despre Christos și despre scopul reîncarnărilor și alte asemeana bazaconii. Vă las și pe voi să citiți aici. Nu-i simplu, dar zău că merită. Dacă nu insistați să vă mințiți. Eu o să insist să vă iubesc. Nu promit să-mi iasă din prima, dar nu mă dau bătută, deși am atâta treabă. (Hai cu empatia aici.)

Despre proteste și alți demoni

Chateau de la hulpe

Aseară, în timp ce în Piața Victoriei se strângeau protestatarii, noi ne plimbam vorbind în șoaptă prin pădure, fără țipenie de om în apropiere, cu copilul adormit în sistemul de purtare, oprindu-ne din când în când să mâncăm mure.

În comuna noastră liniștită poți spune că e comod, că privim evenimentele cu detașare, în confort și siguranță. Și așa este. Mai puțin detașarea. Nu e chiar completă, n-are cum să fie. În Piața Victoriei avem prieteni dragi, în țară familiile.

Noi n-am plecat fugind de ceva, ci am plecat îndreptându-ne spre altceva, am plecat cu un vis, cu intenția de a ne construi o viață fidelă principiilor și valorilor noastre. Am plecat pentru că nu ne simțeam la locul nostru, nu ne integram în peisaj și știam că se poate și altceva, am plecat să experimentăm acest altceva, să ne construim această altă viață.

Din motive obiective, nu am putut fi în țară ieri. Mă întrebam dacă am fi mers la protest toți trei în cazul în care am fi fost în țară, dacă aș fi avut puterea asta și dacă aș fi crezut că este parte din misiunea mea.

Azi-dimineață, urmărind știrile post protest, mi-am adus aminte că în 2005, la primul marș LGBT, mi-am luat aparatul foto și m-am dus să văd, de pe margine, cum se desfășoară marșul. Odată ajunsă acolo și văzând atitudinea oamenilor de pe margine, unii fluturând icoane și răcnind imnul național, alții aruncând cu pietre, alții strigând injurii, mi-am dat seama că locul meu era cu cei care mărșăluiau, că acolo, cu bucuria și iubirea din coloană, eram și eu și inima mea, că și în mine trebuie să se arunce cu pietre dacă e să se arunce în cineva. Nu simțeam nici ură și nici furie la adresa celor de pe margine, care pur și simplu nu erau capabili să conceapă altceva în afara propriei realități. Mi-am dat seama și că nimic nu-i poate ajuta mai mult în acele momente decât exact ceea ce se întâmpla: expunerea la o altă realitate. Așa că am ales să fiu eu însămi și m-am alăturat coloanei de participanți la marș. Un jandarm m-a avertizat că nu e bine ce fac și că dacă am intrat în coloană măcar să nu mai ies. N-am mai ieșit. De atunci, niciodată. Poate așa aș fi pățit și ieri. Iar eu sunt pasională, nu cunosc jumătăți de măsură…

Știți, când eram nefericită în fosta mea căsnicie și îi spuneam mamei că mă gândesc la despărțire, ea mă asculta îngrijorată și încerca sa mă descurajeze:

– Așa sunt toți, Dana mamă, să nu crezi că găsești pe altcineva mai bun.

Pesemne că frica o făcuse să uite că toată adolescența cel mai prețios sfat pe care mi l-a dat în repetate rânduri, a fost acela de a-mi urma inima, în cele mai profunde crize existențiale în care m-am zbătut și despre care puteam discuta cu ea fără teamă pentru că reușise să construiască între noi o relație de încredere bazată pe deschidere și respect.

– Fericită n-o să fii în veci! mă încuraja și tata în discuțiile noastre despre sensul vieții, când îi explicam că pentru mine e important să mă simt împăcată și fericită indiferent de contextul de viață și de deciziile pe care le iau.

– Ceea ce cauți există, îmi răsuna însă adesea în minte și-n inimă, glasul unuia dintre profesorii mei, într-un cu totul alt context de viață. Ce noroc că l-am crezut!

– Tu ești cel pe care îl așteptai, aș mai adăuga la corul vocilor care îmi răsună în minte în momentele de răscruce, deși nu mai știu cine a zis asta.

Așa gândesc foarte mulți oameni: că oricum e greu, că toți politicienii sunt hoți, că nu există alternativă, că n-are rost și că mai bine îți vezi de treaba ta și te mulțumești cu ceea ce ai și stai cuminte la locul tău. “E greu, mamă, e greu!” Nu pot vedea vreo speranță.

Oare toți oamenii ăștia își merita soarta?

Eu cred că este ca într-o căsnicie: dacă crezi că nu există decât soți bețivi, violenți, care nu se implică în creșterea copiilor și în viața de familie, necomunicativi sau afemeiați, care așteaptă să le calci cămășile și să le asiguri alte servicii domestice, soții bârfitoare, profitoare, cheltuitoare, isterice, proaste, curve etc, atunci așa este. Și așa meriți.

În schimb, dacă măcar o parte din tine crede că și altceva este posibil, atunci nu doar că ar trebui, ci cred că ai datoria morală față de tine însuți să creezi acea realitate acolo unde ești, alături de oamenii cu care ești, sau să o cauți în altă parte  până o găsești. Altfel, niciodată nu vei fi mulțumit și vei fi măcinat de regrete la final de viață, în loc să te simți împlinit și recunoscător.

Cred că dacă e ceva ce vreau să-i transmit copilului meu, atunci este asta: ceea ce cauți există. Nu te da bătut niciodată. Vei gasi. Mergi acolo unde este locul tău și clădește-ți viața pe care inima ta dorește să o trăiască. Nu te atașa de ceea ce cunoști deja. Dacă ai un vis, el poate deveni realitate. Doar de tine depinde. Luptă pentru asta până la capăt! Da! Se poate! Tu poți! Din plinătatea inimii tale poți.

Azi-noapte am visat că mă luptam cu un demon. Mă străduiam să-l alung dintr-o casă care nu era a mea, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii care locuiau acolo și care erau mult prea înspăimântați ca să facă ei înșiși ceva. Mie nu-mi era frică și suflam spre el cu multă forță. El se folosea de forța cu care veneam spre el și o absorbea, o înghițea, o inspira și chiar reușea să-mi ia mai multă forță și energie decât proiectam eu voit asupra lui. M-am oprit, mi-am tras sufletul (la propriu), m-am întors către locuitorii casei care stăteau și mă priveau și le-am spus că avem nevoie să găsim o nouă strategie.

Cum ar fi?

Despre brutărit, părințenie și timp

Știți, după ce scoți pâinea din cuptor și o răstorni pe grătarul metalic, ea continuă să se coacă o vreme și toarce ca focul în sobă, trosnind ușor. Atunci, în clipele acelea fermecate, mă opresc din goană și-mi apropii fața de ea cu ochii închiși. Inspir adânc mirosul cald de fericire. Și timpul se oprește și se dilată preț de câte o fracțiune de secundă după alta cât o viață-ntreagă.

paine cu maia prospat scoasa din cuptor

Momentul acesta când, deși mai ai atâta treabă, faci un mic pas în lateral și ieși de pe rotița în care gonești și te oprești. Haaaaaa. Și cuvintele te părăsesc. La fel ca planurile și listele și zgomotele și oboseala și stresul. Inspiiiiiiiiri și haaaaaa. E doar fericire.

Vorbeam recent cu o prietenă dragă despre cât de greu sau ușor este să crești un bebeluș și despre cum ne raportăm la asta. Dacă mă uit în urmă, au fost câteva momente, puține, când am simțit că mi-e greu. Dar au fost momente, nu perioade, și au trecut rapid, înghițite de marea de fericire.

Este însă adevărat că, dacă te aștepți ca, odată ce ai un copil, viața ta să continue exact la fel ca înainte, doar că introduci acolo un detaliu micuț – copilul, vei fi profund nefericit și dezamăgit. Nu are cum să fie la fel. Nimic. Nici măcar o mică parte din ea. Absolut totul se schimbă. Treci într-o altă etapă. Dacă renunți la ideea că e greu, că ai nevoie de cineva să facă lucruri pentru tine, că îți vrei viața înapoi, că bebelușul te consumă și te solicită mult prea mult, că ai nu știu câte alte lucruri de făcut, atunci vei fi liniștit.

Etapa asta de viață este despre tine ca părinte și despre bebeluș, despre redescoperirea vieții și a lumii de pe pământ, pas cu pas, în procesul de însoțire a bebelușului care se întrupează și crește, luându-și treptat propria viață în primire. Dacă te raportezi corect la această etapă și înțelegi că ești aici pentru el în aceeași măsură în care și el e aici pentru tine și că, din poziții diferite, vă susțineți reciproc într-o călătorie de transformare interioară și exterioară și că nu mai ai absolut nimic altceva de făcut, atunci vei fi fericit și recunoscător.

Zilele acestea, în care am avut tot timpul în doi, eu și bebe, au fost o foarte prețioasă perioadă de apropiere și cunoaștere, în care m-am surprins adesea zăbovind îndelung cu chipul asupra lui ca asupra pâinii proaspăt ieșite din cuptor,  ochi în ochi cu acest om pe care îl (re)cunosc în fiecare clipă. Iar timpul se oprea și mă scufundam în privirea lui ca-n mare și totul se topea și curgea ca acuarela pe foaia udă. N-am avut nevoie de nimic altceva decât să mă pun la dispoziția lui, să las totul și doar să fiu cu el, să-l privesc în ochi, să-l mângâi, să-l îmbrățișez, să ne jucăm și să râdem împreună. Fără grabă, fără să mă uit la ceas, fără absolut nimic altceva, doar cu deschidere și liniște. Și cum altfel am putea oare primi prețioasele daruri cu care vine el din lumea spirituală?

Și, surprinzător sau nu, prin magia pe care timpul știe să o facă atunci când e respectat și nu fugărit, am apucat să fac mult mai multe lucruri decât de obicei. Cine ar fi crezut? Nu, nu avem niciun ‘ajutor’. Suntem doar noi. Așa cum e cel mai frumos și mai sănătos.

Adio, dar rămâi cu mine. Sau despre prima incursiune în Belgia

Recunosc, atunci când călătoresc mă feresc de români. Pe de o parte pentru că îmi doresc alte experiențe, vreau să văd cum trăiesc și alți oameni, să le ascult poveștile, să le privesc expresiile, să le observ gesturile. Pe de altă parte pentru că cei mai mulți conaționali, atunci când călătoresc par să dea dovadă de un provincialism greu de egalat.

Țin minte, de exemplu, zborul Madrid-București de acum doi ani, când mă întorceam din Porto. Aveam senzația că sunt într-un film de Kusturica, lipseau doar găinile care să se zburătăcească printre scaune. În rest, toate condițiile te făceau să te simți în rata de Frumușani. Sau în vizită la rudele din Cucuieții din Deal, care nu te-au văzut demult și te întreabă tot ce vrei și ce nu vrei să spui despre viața ta, te învață cum să pui murături și cum să-ți crești copiii, din experiența lor vastă și absolut de neprețuit. Și te îndoapă cu mâncare și nu pricep cum de nu mănânci carne când ei ți-au gătit și sarmale și friptură și șnițele și mâine plănuiesc un grătar în cinstea ta în curte, cu toți vecinii de pe stradă. Cam așa… Pe scurt. Așa că prefer să dispar subtil dintre ei și să caut autismul nordicilor sau discreția și politețea detașată a vesticilor. Sau, și mai bine, un loc retras de unde pot observa cât mai bine ce se întâmplă în jur. De fapt, asta căutam. Acum, de când cu bebelușul, caut locuri liniștite, ferite de intruziuni, unde putem sta liniștiți, ne putem juca, putem dormi sau povesti.

Însă știți cum e, karma te urmează oriunde te-ai duce. Dacă pleci în lume cu gândul că fugi de problemele tale sau că le poți încuia în casa pe care o lași în urmă, îngropa sub o dală de beton în orașul pe care l-ai detestat atâția ani, mai bine te mai gândești. Vei fi dezamăgit. Problemele te urmează cum își urmează bobocii de rață mămica. Au nevoie de tine la fel de mult cum ai tu nevoie de ele. Doar pentru că ești tu în altă parte nu înseamnă că le poți lăsa de izbeliște. Îți vei face treaba cum te pricepi mai bine să le rezolvi, iar ele te vor forma și cizela așa cum se pricep ele mai bine.

Așadar, e clar că zburând din și spre România vei da mereu de conaționalii cu care nu-ți dorești să mai ai de-a face. Așa că, vei întâlni și cuplul care fumează la coadă la autobuz și se ceartă în văzul lumii, ea micuță și slăbuță, cu pielea de pe obrajilor ciupită de vărsat, el cu pielea îngălbenită de la fumul țigărilor pe care niciunul din ei nu se poate abține să le tot aprindă cu mâinile tremurând de nervi, amândoi tensionați, încruntați, cu maxilarele încleștate, priviri dușmănoase și gesturi smucite, ostile.

Și pe tăntița care, cum te vede că vrei să scoți bebelușul din sistemul de purtare să-l pui pe măsuța de schimbat în baia din aeroport, vine și te anunță autoritar: “Vă ajut eu!” după care îți desface toate cataramele sistemului în timp ce te străduiești să-l ții pe bebe să nu cadă, pe fondul protestelor tale pe care le ia drept timiditate sau strămoșescul bun simț care te-mpinge să te descurci singur ca să nu cumva să deranjezi pe cineva, Doamne ferește. Nu se gândește deloc la importanța spațiului personal, a comunicării și a respectului pentru alegerile semenilor.

Și, desigur, pe toți ceilalți pasageri din avion care simt acut nevoia să aplaude la aterizare, făcându-te să-ți dai ochii peste cap. Doamne, încă se mai practică asta?! Dar oare oamenii ăștia își aplaudă și frizerul când le termină de aranjat părul, dentistul după ce le-a pus o plombă, ginecologul după ce le-a făcut o ecografie, cosmeticiana după ce le-a smuls părul? În fine…

Și pe bătrâna care trece pe lângă noi holbâdu-se la bebelșul adormit în sistem la coada de la controlul pașapoartelor exclamând: “Dar nu s-a sufocat deja acolo??” De parcă noi nu am fi de față, nu am auzi sau nu am înțelege. Se oprește apoi în mijlocul culoarului, blocând trecerea și vorbind tare și strident cu prietenele ei.

Desigur, și pe bărbații cu sandale și șosete, pantaloni trei sferturi și tricouri polo cu gulerul ridicat. Și pe domnișoarele care se plimbă ca pe cat walk, cu picioarele goale și rochițe albe care abia le acoperă fundul, astfel încât nu mă pot abține să nu mă gândesc că-și freacă chiloții de toate mizeriile din avion și aeroport. Și pe doamnele de la Frumușani, îmbrăcate elegant și colorat, care tocmai au coborât pentru prima dată din rată și se poartă adecvat ca să marcheze evenimentul istoric. Ah și cum era să uit? Tipele machiate strident, cu gene false și ruj roșu spre portocaliu, cu pielea bine ascunsă sub un strat gros de fond de ten și pudră, întreg ansamblul făcându-le să pară niște clowni.

Sunt rea, știu. Foarte rea!

Ieșiți mai târziu din karma de neam, descoperim că aici, în acest loc luminat cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, ritmul e lent și așezat, zâmbim mai mult sau mai puțin tâmp, ne pupăm și râdem mult învăluiți în parfumul de soc și de trandafiri care plutește deasupra pajiștilor și a grădinilor fără garduri care încojoară case răsfățate, pe sub ploaia mocănească pe care verdele o soarbe pe îndelete, tacticos ca o doamnă englezoaică savurându-și ceaiul.

horses belgium la hulpe forest green

Facebook îmi zice “Good morning, Daniela! Stay dry today in Waterloo.” Imposibil, deja m-am udat la picioare. Și, îngrămădiți sub umbrela prea mică, mergem din casă-n casă căutând-o pe a noastră. Ne gândim că n-ar fi chiar rău să transformăm acest soi de house hopping într-un obicei turistic peste tot pe unde ajungem în lume. Astfel, după ce ne rezervăm transportul și cazarea, să sunăm la câteva agenții imobiliare și să stabilim niște vizite în case în care ne-ar plăcea să locuim. Mă gândesc că ar fi ca o călătorie prin alte posibile vieți.

Casele sunt ca oamenii, mă gândesc. Sunt unele care te atrag de departe, dar când ajungi aproape te resping cu așa de multă forță că-ncepi să te-ntrebi dacă nu cumva ai nevoie de ochelari de distanță. Altele te atrag doar de aproape, ca o mireasmă suavă de parfum fin, doar puțin picurat pe sub lobul urechii – de departe nu ți-ar spune nimic. Altele sunt ca femeile tunate și știi sigur că n-ai să poți să strângi în mâini sânii ăia de plastic, deși arată atât de nenatural de bine. Altele au câte un detaliu atrăgător – cum ar fi picioarele lungi, un fund bombat, pectorali sculptați, sâni țuguiați, buze cărnoase. Dar, la naiba, privirea aia goală te-mpiedică să ai o relație cu ele. Și știi sigur, din prima clipă, că nu sunt the one. Iar când the one apare, știi de la distanță, încă înainte de a intra în raza ta vizuală, o simți undeva în străfundurile ființei tale și, deși poate are sânii lăsați, câteva kg în plus, fire albe sau a uitat să se epileze, te răscolește cu privirea ei profundă, te dă pe spate cu replicile inteligente și te învăluie în râsul ei contagios, astfel încât știi sigur că e a ta și că te oprești din căutări. Ba mai mult, te scoate cu totul din toate poveștile în care erai până atunci și, la scurt timp, nici nu-ți mai recunoști viața. Deși inițial ai tendința de a te opune, nu-i poți rezista. Eh, ce să-i faci…

Apropo de schimbat viața, ne hotărâm ca, după ce ne mutăm aici, să începem un proiect social de salvare a melcilor. Da, știm, e de mare angajament. Aici plouă des și melcii sunt peste tot. Peste tot. Chiar peste tot. În cadrul proiectului, am oferi transport gratuit melcilor care doresc să traverseze strada sau trotuarul până în cea mai apropiată grădină. De asemenea, am repara fracturi de cochilie, iar melcii homeless ar primi, desigur, cochilii pe care le-am putea confecționa din materiale naturale – de exemplu, unghiuțe de pitic colectate și lipite printr-un proces foarte laborios și minuțios. Intenționăm să accesăm fonduri europene. Cauza melcilor are potențial și e de maximă importanță.

Un drum printr-o pădure bătrână ne aduce o întâlnire cu câțiva căluți tare simpatici și ne hotărâm să ne apucăm și de echitație în puținul timp liber pe care l-am avea odată început proiectul cu melcii.

Alte câteva detalii:

  • Spanioloaicele gălăgioase de la hotel, pe care am vrut să le lipesc de pereți, dar m-am abținut până când tovarășul de viață a ieșit pe hol la ele și le-a spus foarte frumos: “Please go back to your rooms.”
  • Agenta imobiliară care se străduiește să ne convigă că proprietatea pe care tocmai am vizitat-o nu este potrivită pentru noi pentru că este umezeală la subsol, mușchi crescut pe acoperiș și proprietarul nu pare dornic să repare problemele. “You know, I rent and sell houses, this is my job. But I have to be honest.” Mă umplu de recunoștință, am întâlnit încă un suflet prieten.
  • Căldura de duminică m-a convis de necesitatea unei grădini în care să ne lungim ca șopârlele la soare. După ce am salvat de la pieire toți limacșii care ne ies în cale.
  • Târgul cu bunătăți și alte chestii de lângă gara din Waterloo mi-a adus aminte de târgurile de lângă calea ferată de la stadionul din Petroșani. Deși nu erau cu bunătăți.
  • Locul ăsta seamănă mult cu Suedia – lumină până noaptea târziu, păduri și lacuri, răcoare. Doar că oamenii, în loc să se întoarcă din drum când dau nas în nas cu tine sau să se uite rapid în altă direcție, îți zâmbesc și te salută. E o Suedie mai mică și mai prietenoasă, unde chiar poți să-ți găsești chirie ca simplu muritor.
  • Tăcerea dintre noi în drum spre gară, liniștea interioară care s-a lăsat ca ceața în văi.
  • “Dacă e a noastră lucrurile se vor lega și, dacă nu, găsim soluții” mă asigură tovarășul de viață mascându-și propriile frici. În ciuda temerilor pe care le avem, că doar oameni suntem, avem încredere în propriul destin și așa abordăm orice ni se ivește în cale. Deși mai cădem și-n agitație și stres, capul e mereu deasupra valului.
  • În coada de români de la ceck-in, bulucindu-se nerăbdători, așteptăm cuminți distrându-ne cu bebe când o familie din fața noastră se dă frumos la o parte și ne spun, serioși și politicoși: “Noi vă lăsăm să treceți în fața noastră, sunteți cu bebe.” Deși inițial refuzăm, oamenii insistă. Există și așa ceva.
  • Cina în aeroport, ca-ntr-o oază de liniște într-un deșert de agitație. Pianul.
  • Stânjeneala de a nu ști în ce limbă să-i mulțumești domnului care se apleacă și îți ridică trolerul răsturnat peste bagajul unui alt domn la coadă la îmbarcare, cu bebelușul în sistemul de purtare și tatăl bebelușului ocupat să organizeze celelalte bagaje.
  • -Please leave them open, îi spun însoțitorului de bord ca să apucam să ne punem bagajele după ce am ajuns chiar ultimii oameni în avion.
    -Ce doriți? mă întreabă el încordându-și pectoralii intens lucrați la sală și eșuând să mă impresioneze.
  • Bebelușul, după supt intens și somn profund în timpul decolării, își face prieteni în avion zâmbind cuceritor și povestindu-le vrute și nevrute în limba bebelușească. Insistent. Până când toți pasagerii din jurul lui râd topindu-se sub privirile lui și un nene chiar scoate telefonul să-i facă poze când îl atenționez ferm că nu sunt de acord. Plâns și oboseală apoi.
  • Privit cerul.

airplane shot sky sunset

Ne întoarcem ca să ne facem bagajele.

Și? Cum e să fii mămică?

mama

Păi, e foarte frumos… Cred că sunt foarte norocoasă: am avut o sarcină ușoară și fericită, în care am călătorit și am urcat pe munți, am născut acasă, în ritmul meu, alături de oameni dragi, fără intervenții medicale, rupturi, tăieturi sau traume, am un bebeluș sănătos, frumos și fericit, cu care îmi încep fiecare zi râzând.

Da, cred că m-am și schimbat. În primul rând, râd mult mai mult și cânt și dansez pe stradă cu el în brațe. Și mi se pare că sunt mai luminoasă și mai frumoasă. Fizic sunt foarte bine – la două zile după naștere aveam aceeași greutate ca înainte de sarcină, iar acum cântăresc chiar mai puțin, mi-au explodat niște vinișoare pe picioare, dar nu am vergeturi pe abdomen (pe coapse și gambe am din adolescență, oricum). Dar dacă în sarcină nu mi-a căzut părul aproape deloc, acum pare că se reglează și asta…

Altfel, sunt cam același om.

Ieri vorbeam cu prietenul meu elvețian în vârstă de optzeci și ceva de ani cu care am călătorit în Thailanda și Cambogia și mă-ntreba cum îmi e.

-Cât a trecut de la călătoria noastră? Doi ani? Da… Deci nu mai ești liberă… Peste două săptămâni mă duc în Thailanda. Fără tine. Mă duc singur. Dar poate vă vizitez și pe voi… Dar pe când încă un bebeluș pentru tine?

Uneori îmi aduc aminte de călătoriile mele solitare peste mări și țări și de aventurile de acolo, de curajul pe care mă bucur că-l am și pe care sunt sigură că-l va moșteni și piticul. Sau de sesiunile zilnice de meditație și de munca spirituală susținută, pe care acum o desfășor cel mai adesea în fapte practice – de genul “un măturat, o respirație”, cum făcea măturătorul Beppo din povestea “Momo”.

Alteori, când se umple casa de miros de iarbă și mă chinuie vreo tristețe, mi-aș dori să sar balustrada balconului, să fac câțiva pași pe acoperișul de tablă până la balconul vecinilor și să le cer un fum. Doar unul. Nu cred c-ar putea refuza o vecină la ananghie. Sau sunt momente îmi vine să urlu și să plâng și mă uit la pitic și mă trezesc că râd. Sau mi se face dor să citesc și să scriu pe îndelete sau să fac o baie lungă. Sau să transpir alergând seara, trăgând cu ochiul la activitatea prostituatelor de lângă biserică (seria poetry while jogging).

Sau să mă masturbez în voie în miezul zilei și să mă culc fericită după tre-cinci-șapte orgasme. Doar că, dincolo de lipsa timpului, am decis că nu mai fac asta (deh, maturitatea -nu maternitatea- a venit cu decizia de a trăi sexualitatea doar alături de partener). Sau să fiu trezită pentru sex de trei ori pe noapte, nu pe săptămână. Cel puțin o dată sălbatic, în rest poate fi și tandru și liniștit. Da, în continuare îmi doresc să mă simt atrăgătoare, dorită și iubită. Nu iubită, de fapt. A-do-ra-tă.

Azi-noapte am visat că decisesem să-mi las bebelușul la părinții mei când plecam într-o călătorie. Îi adusesem toate lucrușoarele și-i instruisem pe ai mei despre cum să aibă grijă de el. Când nu l-am mai avut în brațele mele, însă, am simțit un gol dureros și m-am răzgândit în ultima clipă. Strângându-l la piept, i-am adunat rapid lucrușoarele, le-am îndesat într-o geantă și-am fugit la gară să prindem trenul. N-am renunțat la călătorie și nici n-am făcut compromisuri, după cum mă știu, ci am plecat împreună, fericiți.

Da, unele lucruri s-au mai schimbat. Dar, altfel, sunt cam același om.

PS Unul din cântecele pe care îmi place să i le cânt bebelușului:


 

PPS Celor cărora li se pare că am fost prea directă sau că am dat prea multe detalii sau că sunt prea oricum, le amintesc că au libertatea deplină de a alege cum își petrec timpul pe internet. Fără intenția de a mă justifica, voi menționa că eu cred în adevăr, autenticitate și libertate. Și mai cred că și femeile sunt oameni și, în consecință, simt și gândesc. Și au dreptul de a se exprima liber și plenar, ca restul oamenilor, fără ca acest lucru să le răpească în vreun fel frumusețea interioară și exterioară.

Foto din “Mama” de Helene Delforge și Quentin Greban, Editura Cartemma, 2018.

Cu pasiune pe masa din bucătărie

– Dacă e să facem o comparație, maiaua e o orchestră întreagă, în timp ce drojdia este doar un instrument din orchestră, explică Grațiela la atelierul de făcut pânie cu maia la care am fost duminica trecută.

În jurul meu, șapte femei sporovăiesc ca o adunătură de vrăbii ciugulind firmituri sub un copac. Vorbesc tare, unele peste altele, pun întrebări la care nu așteaptă răspunsul, sar de la un subiect la altul și se bucură de companie. Par niște copii scăpați de acasă, când în sfârșit au ieșit de sub supravegherea vigilentă a părinților și pot face multe lucruri pe care nu-și permit prea ușor să le facă în viața de zi cu zi.

– Bărbată-miu zice că am prea multe haine și cum adică n-am cu ce să mă îmbrac când șifonierul e plin ochi? Mai întâi să scap de hainele pe care nu le mai port, să le vând sau să le dau, și apoi să-mi iau altele. Așa și cu vasele. De ce să-mi mai cumpăr când deja am o grămadă pe care nu le folosesc?

– Păi să-mi dai din pâinea ta să-i duc și lui bărbată-miu să guste ca să zică iar că mie nu-mi iese nimic. Că a mea normal că n-o să iasă ca a ta.

Mă uit la băieții mei așezați cuminți pe o pernă într-un colț al camerei, hipnotizându-se reciproc. Privirile ni se intersectează adesea, în liniște și complicitate. Am venit aici să învăț să fac pâine cu maia. În bula noastră, cei doi băieți ai mei mă însoțesc ca să pot alăpta la cerere piticul de trei luni, care acum râde în brațele tatălui lui. Cele șapte femei se străduiesc și chiar reușesc să facă abstracție de ei. Las bolul cu aluat pe masă și, cu mâinile lipicioase ridicate la nivelul pieptului, mă duc la ei să-i sărut. Recunoștința îmi curge în suflet de sus, ca cerneala într-un pahar cu apă. Valuri transparente se succed până când nu se mai știe care era culoarea mea inițială.

– Maiaua este vie, ea este o ființă, trăiește, puteți vorbi cu ea. Aceasta este o pâine cu suflet, explică pe limba mea atât de firesc Grațiela și mă cucerește definitiv.

Cu doar două zile înainte m-am întâlnit în parc cu o prietenă dragă care și-a descoperit o nouă pasiune: Shibari. Își comandă frânghii din Japonia și-mi povestește despre mândria care o umple văzându-și vânătăile de după câte o sesiune. Îmi amintește de cât de mult îmi iubeam vânătăile când ajungeam acasă după câte o seară cu jam session de dans contemporan.

– Uite, ăsta e bondage-ul pe care îl practicăm noi, îi spun râzând, arătându-i legăturile wrapului elastic în care îmi port bebelușul.

Câteva zile mai târziu, fac o comandă de jucării pentru noua mea pasiune: oală de fontă cu capac, bol pentru amestecarea ingredientelor, mănuși de bucătărie, grătar de inox. Și de-acum pot să brutăresc ca la carte. Fiecare nouă viață vine la pachet cu pasiunile ei, se pare. Anul trecut pe vremea asta călătoream prin Anglia (Londra, York, Peterborough, King’s Lynn), iar acum doi ani prin Thailanda și Cambogia (Bangkok, Pnom Penh, Siam Reap). Bine, dacă e să fiu sinceră, de mulți ani visam să fac pâine cu maia. Doar că viața asta s-a lăsat o vreme așteptată…

 

The small blonde and her white dog

Heading home at the end of one of my daily postpartum walks, as I like to call them, I stop at a traffic light and wait for it to go green before I can cross the street. Next to me another woman stops, carrying her dog – a small, white, fluffy and very energetic animal. I look at it and smile. I think it smiles back.

“Each with her own baby”, she says in a loud, high pitched voice, looking at my boy all tucked in the wrap on my chest, under the winter cover.

“He’s so cute”, I reply trying to assure her I’m not judging, but simply admiring.

She’s a short, small blonde, wearing bright pink lipstick, dark sunglasses and a ponytail. Her outfit is all black – hooded parka, shiny tights and platforms. The kind of woman tall women typically hate and the kind that typically hates tall women.* The kind insecure men typically prefer because it makes them feel big and strong.**

The small blonde and her small, white dog spring forward as the light goes green and then briefly stop on the other side of the road so that the dog is released from its owner’s arms and they continue their quick walk down the narrow sidewalk, beside the crazy traffic (which I manage to ignore most of the times and imagine it’s a waterfall or the sea on a stormy day).

The next day, as I’m walking out of our apartment building, I hear footsteps coming from the elevator behind me so I stop and hold the front door, waiting for the steps to approach. When I turn around, I see the blonde and her white dog. We say hello and then they quickly walk past me. But as the couple gets to the warden’s kiosk, the warden quickly comes out and stops them:

“One for you and one for the doggy”, he says handing the small blonde two candies. “They’re sugarless”, he adds as she thanks him and puts the candies in her coat pocket.

During their short conversation, the white dog raises one of its hind legs and pees on the wall next to the warden’s door. They both pretend not to see it and the warden goes back inside his kiosk, careful not to step in the dog’s urine, while the small blonde and her white dog walk away.

Once again I am left behind, feeling like a whale carrying her calf – calmly and quietly floating in the blue vastness, slow and steady, witnessing everything, taking it all in and releasing it all, lacking the motivation to speed up, deeply sunk in our meditative wisdom. We seem as old as the world itself.

*Since most women typically hate other women, for various reasons that escape logic and defy reason, but are typical of the misogynistic, patriarchal, consumerist society that educates them to compete. God forbid they should form a powerful sisterhood. (That sounded so bitterly feminist, didn’t it?)

**Since most men (around here, at least) are typically educated to try to seem bigger and stronger than they truly are and pair up with weaker specimens of the opposite sex so as to dominate, use and abuse, instead of aiming for a real partnership, on equal terms. (Is it just me, or did that sound even more bitterly feminist?)