A doua tură de biciclit cu bebelușul în Ardennes

Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).

Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.

Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.

Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.

Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.

Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.

Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.

A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.

După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.

Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.

Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.

Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.

După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.

PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.

Pozeeee (fără filtre), în ordine cronologică:

Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele

-Să mâncați? La restaurant? Dar este ora 3. Restaurantul este închis, s-a închis la ora 2. Toate restaurantele sunt închise aici. Dar puteți ieși, o luați la dreapta și mergeți să mâncați în Belgia. Sunt 10 km, latră în franceză bărbatul chel din spatele barului, încercând să acopere lătratul celor doi câini albi legați la picioarele lui.

Preț de câteva secunde, am crezut că “Belgique” este un nume de restaurant. Sau poate asta am vrut să cred, de foame. Apoi am înțeles: în Franța oamenii sunt foarte disciplinați în privința orarului meselor. Așa am fost întâmpinați acum două săptămâni la hotel în Turnavaux, Ardennes, unde am mers să ne dăm cu biclele pe niște trasee de vis, cu piste speciale, construite de-a lungul unor râuri înconjurate de peisaje de poveste.

Când am făcut bagajele m-am gândit că poate sunt eu nebună că pun și un borcan de zacuscă și unul de dulceață, pe lângă mâncarea pentru bebe (pe care oricum nu o mănâncă pentru că nu-i place mâncarea la borcan), dar am luat-o pentru orice eventualitate, la fel ca zacusca. Așa, în stil foarte românesc. Și iată-ne așezați la o masă pe tarasa barului, înfulecând recunoscători zacusca delicioasă și atât de purtată prin lume. Făcută de mama, desigur. Eh, și dacă aveam zacuscă și dulceață, normal că aveam și pâine – cu maia, făcută de mine acasă. A fost o masă pe cinste. (Cred că dacă am mai fi mâncat carne, am fi avut și o dărabă sănătoasă de slană. Dar nu.)

Între noi fie vorba, bine am făcut că le-am pus cu noi, pentru că în zonă nu sunt deloc supermarketuri sau magazine și nici alte restaurante în Turnavaux. Am găsit a doua zi un Carrefour în orășelul vecin (Montherme), deschis până la prânz doar, de unde ne-am aprovizionat cu cele trebuincioase pentru prânz. După micul dejun de la hotel știam sigur că prânzul nu-l mai luăm acolo, dar despre asta, foarte pe scurt, un pic mai jos.

Acolo am biciclit fericiți două zile, ignorând condițiile nu tocmai fantastice de la hotel și bucurându-ne de peisaje și de aer curat. Ne-am bucurat tare că aici oamenii s-au gândit la bicicliști și au făcut special pentru ei piste de-a lungul râurilor Meuse și Semois, pe apele cărora se plimbau în stare meditativă lebede, vaporașe și caiace. Ne-am întâlnit cu alți bicicliști, printre care și copiluți, dar al nostru era cel mai mic. Și foarte entuziasmat! O treabă nouă a fost că am experimentat și purtatul în sistem pe bicicletă și alăptarea în sistem pe bicicletă. Cred că nu e 100% sigur, dar pot spune că a fost foarte confortabil și, fiind o zonă destul de sigură și neaglomerată, cu drum drept, nu am simțit că era vreun pericol. Altfel, piticul a mers în scaunul lui special în cea mai mare parte a timpului, chiuind de bucurie.

A fost foarte frumos și, la vreo două zile după ce am ajuns acasă, am descoperit că-mi lipsesc tenișii. Ta-na-na-na! Concentrându-mă să-mi aduc aminte ce-am făcut cu ei, m-a lovit în moalele capului imaginea lor uitați sub pat în camera de hotel. Vai, și tocmai postasem un review mult prea sincer pe booking.com: mâncarea la cină bună, dar puțină și cam scumpă, locul nu foarte curat, personal cam neprietenos, mic dejun foarte prost și sărăcăcios – salată de fructe veche și stricată, plăcintă veche și rea la gust, 4 feluri de mezeluri și un singur fel de brânză, fără legume, ouă, cereale; câinii legați în spatele barului. Mi-am luat telefonul și le-am trimis frumos un mesaj, folosind tot aplicația de rezervări, anunțându-i că mi-am uitat sub pat o pereche de încălțăminte și că voi reveni peste două săptămâni în zonă și doresc să o recuperez. Cu tot cu ‘vă rog’ și ‘mulțumesc’, desigur. Am primit la scurt timp un răspuns: cum îmi permit eu să pun un asemenea review mincinos și răutăcios fără să vorbesc cu ei în prealabil, nu mi-am uitat nicio pereche de teniși și le-am scris acum doar ca să spun că mai sunt și hoți de teniși.

Mesajul se încheie cu “Răspunsul nostru este la înălțimea comentariului dumneavoastră. Cu cordialitate, direcțiunea.” Le-am răspuns, deși știu că nu avea vreun rost, că răspunsul lor este extrem de nepoliticos, neprofesionist și chiar infantil. Și că din orice alt loc civilizat mi s-ar fi trimis imediat un mesaj că mi-am uitat teneșii și s-ar fi căutat o cale de a-i recupera, că sunt un client nemulțumit și că treaba lor, lucrând în turism, este să-i facă pe oameni fericiți în legătură cu serviciile pe care ei le oferă și oamenii le plătesc. Am adăugat și că voi scrie despre asta. M-am ținut de cuvânt. Le Point du Chute se cheamă hotelul.

Apropo, tenișii erau niște simpli Quechua luați din Decathlon, dar îmi erau dragi pentru că-i spălam în mașină, nu erau pretențioși, nu aveam nevoie să-mi desfac șireturile (ceea ce cu burtă sau cu bebe în brațe e esențial), se asortau ușor și erau comozi. În plus, îi aveam de câțiva ani și încă rezistau cu demnitate. Asta e, bine că nu mi-am uitat ceva mai valoros.

În weekend mergem din nou. În altă parte.

PS O prietenă mi-a spus ulterior că așa ar fi francezii și că ei un prieten care locuiește în Franța i-a spus ca nu cumva să se cazeze în Franța la vreun hotel mai jos de 4 stele, că sunt mulți oameni care au luat chiar râie din hotelurile franțuzești. Oameni buni, eu am prieteni francezi, iar Franța nu e chiar în lumea a treia. E adevărat că noi am fost într-o zonă mai la țară, mai la munte, mai fără fițe și figuri. Dar totuși…

Hai să vă las și niște poze faine:

Birthday gifts this year include a bruised face in a bike crash

My latest date was a smart and handsome guy and it felt like I was dating the center of the universe. (Yes, this is relevant.) Sure, you can be flattered for one night. But the universe can only have one center and you soon start feeling like the periphery.

But on the first (and probably only?) night, as he accompanies me to the Dhafer Youssef concert I’ve been waiting for, smiling and leaning towards me to whisper stuff into my ear, rubbing his shoulder against mine as we sit and eventually taking my hand into his, only to leave the concert hall hand in hand, like two teenagers, I feel good. “You know, I tell him, I haven’t walked hand in hand with someone for…” “… ages”, he quickly completes my sentence. “It feels weird”, I add giggling.

And there’s an insecure part of me thinking “Ah, if my ex is here and sees me, he’ll notice I’m better off now.” But I know it’s not nice, so I banish the thought and continue smiling, my chin a bit raised as if wanting to build a bridge for my eyes so they can roll directly over the insignificant crowd.

Bear with me, I’m getting there. Haven’t forgotten I promised blood and tears.

The next day I have an early birthday celebration at school with the kids in my class and it feels wonderful. They asked me to make them a cake, so that’s what I was doing the previous night at 2 am, after the concert and date. I take out the cake and everyone is excited. I light the candle on it and they want me to tell them (again) the story of how I came into this world, where, in what family and how my life has been so far. I end the story by telling them that I do what I love and I am grateful for my life and a happy person. They then shower me with gifts and flowers and hugs and warm wishes and all cluster around me as I open the gifts one by one and enjoy the surprises.

Getting closer.

I left the school and picked up my bike from where I’d left it two days before, crammed the front basket with my presents and flower bouquets, took out my phone, took a picture of it and posted it on my Facebook wall with the caption “The happiest bike in the world.” “How beautiful!” a lady exclaimed as I was taking it out into the street. “Yes, it is”, I replied. “I was just thinking it must be the happiest bike in the world.”

happy-bike, cycling around bucharest with birthday gifts
Bike crammed with birthday gifts.

And closer.

I get home and leave the presents and flowers and take the bike out again to shop for party stuff. An early birthday party (or rather gathering) at my place, with close and dear friends. I have my shopping list in my backpack and I am still wearing my dusty pink (princess) birthday girl dress. As I’m riding, an obese guy, struggling to walk, looks at me and says “The bike is good.” “Yes, it is”, I answer and speed up past him.

Here it is.

When I get in front of the supermarket, I attempt to make a right turn and jump over the curb of the sidewalk, right in front of the entrance into the underground parking space, where the curb is lower. The front wheel hits the curb and refuses to mount the damn thing, sliding sideways and throwing me and the bike onto the sidewalk. I’ve never fallen before. That’s the thought that echoes in my mind as my face and knee hit the asphalt. I quickly roll and sit up, my face in my hands, knees bent, legs wide open. There’s this faint thought quickly being swiped by an invisible finger at the back of my mind that I am wearing a dress and should probably put my knees together, but my body ignores the hint.

My eyes are closed (I think), but I can still see (or sense) the crowd gathered in the tram station five meters away. And feet walking past me. No one stops. I feel like I am the center of the universe. Alone. The center is always alone. The whole world is swirling around it like whirling dervishes and no one ever touches the center. Everything and everyone keeps moving and I am finally still and so alone. I don’t know how long I am there, I guess a few minutes. Then someone comes, picks me up and moves me away from the side of the street. Picks up the bike and leans it against a fence, hanging my backpack from the left handlebar.

“Are you ok?” he asks me.
“Yes.” I quickly answer. “Thank you.”
“It looks bad.”

I can see in his eyes I don’t look ok. He’s looking at me, assessing the damages and his upper lip slides upwards, revealing some metal teeth and gaps here and there, where his teeth are missing. He’s in his forties maybe, looks dirty and shabby, wearing a green safety reflective vest.

“Please stop touching your face”, he says. “Should I bring my first aid kit?” he asks me.

“I don’t think that is necessary.” I reply as my left hand reaches my pocket for tissues. I find the pack as my fingers get tangled in my hands free headset and I remember I was thinking of calling my mom when I left home. I congratulate myself for not doing that. I take out a tissue and touch the pain on my face and when I look at it I see blood. It’s ok, it’s not much, I think, I am ok.

“Wait here”, he says and disappears behind me.

When he comes back, a minute later, he’s holding his first aid kit and his dirty fingers are quickly shuffling through the stuff in it, looking for something that might help.

“I am so sorry, he says, I just have these bandages, no disinfectant. You should use some disinfectant there, clean the bruise so you don’t get an infection. Here, take this”, he says. And his black fingers hand me this white thing. “It’s a sterile pad” he says. I take it and softly press it against my face and then slowly wipe my bruises.

“Stop it”, he says, “Don’t do that anymore, it’s not good.” So I stop. He then takes the pad from my hand.

“What happened?” he asks.
“I fell.” I feel like I am submitting and answering like a child who doesn’t even consider the option of not answering.
“These drivers… They’re always driving so close to you, aren’t they?”
“It was not that.”
“Did your wheel get stuck in the tram line? Cause that’s what happened to me once and I fell.”
“No.”
“Did you lose balance?”
“No.”
“What then?”
“I don’t know. I simply fell. I’d ridden my bike here hundreds of times, did the same thing over and over again. I’ve never fallen before.”
“It happens…” he says in a deeply compassionate tone.
“Where did you come from?” I finally remember I can ask questions and pull myself out of the submissive role.
“Across the street”, he replies. “I saw you and I saw no one was stopping to help you. These people, they just walk by, like you don’t even exist.”
“What is your name?” I ask him as tears start rolling from my right eye only.
“Alexandru. I am a bike courier.”
“I am Daniela.” I smile and it hurts and the tears in my right eye force my left eye to take in the whole picture on its own.

He smiles back and blushes and I can sense he’s not used to the friendliness; it makes him uncomfortable because he has no idea how to react. I take a step towards him and hug him. He’s not used to this either and, like people who cannot stay in a hug, he pats my back as if wanting to encourage me it is time to move away now and put that safety distance between us again.

“Thank you so much.” I tell him.
“You are welcome. I am so sorry I didn’t really have what you need. You should put some ice on your face. Or no, meat. Yes, put some meat on it.”
“Ok, I will” I reply and realize telling him I haven’t bought meat for years because I am a vegetarian makes absolutely no sense. I have ice, I am thinking.
“You shouldn’t go now. You should sit a little”, he says.
“No, it’s ok, I’m fine, I’ll go.” I answer and I am still thinking of doing the shopping.

I say goodbye and after I leave him I realise people are staring, so I figure I must look bad. I check my face in a car window and see the damage. Ok, I think, I’m going home. So I start heading back to the house and as I am walking I start trembling again and it takes me a while before I get to the house and upstairs to my room.

I send a text message to a friend who I know cannot talk. “I had a bad fall with my bike.” Then, as I start crying uncontrollably, I realize I need help, so I call another friend. She answers. She helps.

“Who hates you so much?” the first friend later asks.

It takes me a few hours talking to my friends at my birthday party to realize what the whole idea with the fall is all about. As I am talking to them, telling them the story of the fall and stories of my travels and of the kids in my class and of friends and what not, opening gifts, opening the door, pouring drinks that they brought (because my shopping trip got interrupted by the fall), there’s this part of me observing everything – the tone of my voice, my choice of words, my gestures, my secret thoughts, my feelings, desires, criticisms etc. It’s the first time I do not ask myself what I did wrong to attract the accident.

And I remember my date and how it all went, step by step. And I remember precisely what I was thinking of the moment before I fell: I don’t have patience and don’t want to waste time and energy and I decide to tell him that I like him and ask him if he’s only into one time stuff, 100% sure he is emotionally unavailable and I am not even going to get a reply.

And the whole picture comes together and it dawns on me. I am smug. I have exceeded the safety limit of self confidence. I am proud. I got my right knee all bloody and bruised, my face looks like I got punched by a jealous alcoholic spouse. A damage to my image. Ok, haters gonna hate. True. Still, this is my Achilles heel: pride. Got it, God, thanks!

 

Morning ride

Our dreams still floating about us, under layers of fabric and lies, we make our daily way to work. As if our lives depended on it. We make enemies, we fight battles, we lose wars.

Sometimes, when Tinder is down, we look up. And we keep swiping. We match and unmatch, set up dates only to check if we can and then we cancel them for lack of time. It is only 10 minutes or half and hour or an hour before the shift starts. All that our morning ride can afford.

And yet how easily we fool ourselves into believing in yet another day that’s just beginning, promising something new each time. Such a feeling of possibility being born under our warm clothes, a feeling of yes, I know it, I can do it, I got it. And we only allow ourselves the freedom we get in those minutes of awakenness before the light turns green again and it is time to move on.