Viața (sexuală a) satului

Dacă nu ați experimentat asta direct, probabil că nu știți în ce măsură și cum te izolează mămicenia. Bebelușul agățat de tine este, în general, un fel de pază nu doar împotriva interacțiunilor sociale cu care erai obișnuită, ci și împotriva flirtului și a sexualizării la care erai supusă în ochii bărbaților heterosexuali by default, ca femeie, încă dinainte de pubertate. Iar dacă ai un bebeluș în burtă și un copil în cărucior sau de mână, cu atât mai mult nu mai exiști ca organ sexual umblător (mai mult sau mai puțin liber) prin lume.

Mai mult decât faptul că am permanent cu mine cel puțin un copil, din vara anului trecut trăiesc într-o comună. E liniște și pace. Îmi petrec mult timp în grădină și pe străduțe pustii, cu case și grădini. Mă străduiesc să ajung o dată pe zi și pe strada principală a comunei, ca să simt un pic de aglomerație. Dar cât de animat poate să fie peste zi, când cei mai mulți locuitori până la vârsta senectuții sunt la serviciu? De socializat cu băbuțele și moșii din vecini e simpatic o vreme, dar am ajuns să prefer compania simplă, autentică și luminoasă a copiilor.

De câteva săptămâni merg într-un alt sat la aquagym, o dată pe săptămână. O ocazie să mă mișc. Eu și băbuțele nu prea avem multe de povestit. Ultima dată a avut loc o discuție intensă, plină de interjecții, despre ciocolateriile dintr-un sat vecin. Timp de o jumătate de oră. În apă, în timp ce mușchii noștri lucrau în absența noastră. Eu am tăcut. Ciocolata nu-mi face bine și nici nu mă pasionează subiectul. Deci am socializat doar prin prezență fizică, nu știu dacă se pune.

Ieri am mers la o altă piscină, în căutarea încă unui loc pentru că nu-mi ajunge o singură seară de mișcare intensă pe săptămână. Instructorul, un bărbat cărunt, trecut de 50 de ani, obișnuit să fie adorat de audiența obișnuită de băbuțe care merg la orele lui de aquagym, a fost încântat de prezența mea. În primele secunde de la primul contact, deja îmi atingea burta și picioarele și nu a simțit nevoia să-mi ceară aprobarea să-mi corecteze pozițiile cu mâinile lui, nu doar verbal. Ochii îi alunecau adesea pe sânii mei (care nu doar că erau în apa de 18 grade, dar știți cum sunt în sarcină – mă rog, sau nu știți dacă nu ați trecut prin asta voi înșivă sau dacă nu ați avut o parteneră care să fi trecut prin asta lângă voi, căci femeile însărcinate nu mai există în meniul devoratorului de carne din mers, cu excepția cazului în care, ca posesor de penis, ai un fetiș pentru burți cu bebeluși).

Pierrot a insistat să ne tutuim și, în timp ce trupurile noastre brăzdau apa rece evitând să se atingă, mi-a povestit că a locuit trei ani la București și că știe pe cineva care locuiește la Brașov. M-a întrebat de unde sunt eu, dacă sunt la primul copil, ce vârstă are primul și mi-a admirat flexibilitatea, rezistența și forța. După curs, s-a bucurat să converseze cu soțul meu și cu fiul nostru. Așa, ca între băieți, ce are? Ne-a condus politicos până la mașină, atenționându-mă asupra importanței monitorizării deschiderii colului uterin.

Să observ libidinoșenia lui a fost o experiență foarte interesantă. Nu mă mai simțisem demult obiectificată așa. În timpul primei sarcini, simțeam că strălucesc și adesea atrăgeam priviri pe stradă, în pofida burții. Acum nu mă mai simt nici la fel de strălucitoare și nici la fel de tolerantă cu genul ăsta de intruziune. Analizând cum se simte, este un soi de agresiune în această privire care te pătrunde în pofida voinței tale.

Știu că așa educă societatea masculii și femelele. Uitați-vă în jur, în mass media și pe stradă. Femeile chiar sunt reprezentate ca niște organe sexuale în întregime. Organe sexuale umblătoare prin lume, de parcă asta ar fi menirea lor, pentru satisfacția (cel puțin vizuală) a masculilor care nu fac altceva decât să fie ei înșiși, așa cum i-au educat familiile (cel puțin prin exemplul tatălui, dacă nu și cu tot cu sfaturi și pilde).

Eu privesc în jur și văd oameni. Nu bărbați și femei. Poate că bisexualitatea îmi dă o altă perspectivă asupra lumii (știu, sunt un om dificil). Nu cred că bărbații și femeile se nasc cu diferențe majore, ci cred că foarte mult din ce înseamnă a fi bărbat sau femeie ne este inoculat de mediu, educație, exemplele celor din jur. Cred că nevoile noastre de bază sunt aceleași și că la nivel de porniri animalice nu suntem deloc diferiți, unii doar mai reprimați, iar alții mai bine educați decât alții.

Și cred că motivele pentru care oamenii își înșeală partenerul (fie că asta înseamnă că fac sex cu altcineva, că flirtează sau că se masturbează consumând pornografie sau doar imagini sexualizate cu femei trăgându-se una pe alta de păr sau bărbați dând cu aspiratorul) sunt aceleași și țin de ei înșiși, de lucruri care le lipsesc în interior, de tendințe și nevoi ce țin de propriul proces de descoperire și construire a indentității. Cu diferența că bărbaților li se pare firesc ca ei să facă asta și le face plăcere și sunt încurajați să se laude și să se umfle în pene, iar femeile ascund asta, fiind încurajate să păstreze secretul și să minimizeze. Pentru că altfel sunt niște curve ordinare, spre deosebire de masculi, care sunt doar “ca băieții”. Dublul standard nu pare să deranjeze prea multă lume, nu e ca și când am vorbi despre corupție, nu? Ei bine, ba chiar așa e. Dar despre asta, cu altă ocazie.

1a7412ab-ae5e-46c0-b7be-d174649fc987 60f7a0e0-b726-4e9d-8b7b-dcb7ac4f298a

Credința conform căreia, ca bărbat, ești supus atâtor tenații la care, vai, ce greu e să faci față, dar că tu, cu tot eroismul de care ești capabil, ții piept valului de impulsuri sexuale care năvălesc peste tine cu aproape fiecare vagin umblător care îți intră în raza vizuală este cel puțin hilară, dacă nu revoltătoare. Oameni buni, nu suntem animale. Nu suntem sclavii impulsurilor și ai instinctelor și suntem mult mai mult decât penisuri și vaginuri, oricât de fenomenale ar fi aceste două organe capabile să creeze noi vieți împreună.

Să mai menționez dimensiunea spirituală a interacțiunilor noastre de natură sexuală și nu numai? Sunt absurdă, știu. Nu puteam pur și simplu să o iau ca pe un compliment? Mai bine vă las, nu? Mă întorc la viața mea semi-invizibilă.

Primii pași

img-1949

“Părinții nu trebuie în niciun caz să fie îngrijorați că un copil din vecini deja merge, iar copilul lor încă nu poate să meargă. Să înveți să mergi este un proces absolut individual. Copilul va merge de îndată ce constituția sa corporală este  pregătită pentru acest lucru – nicio zi mai devreme.” (Christiane Kutik, Anii hotărâtori ai copilăriei. Educația copilului de la 0 la 7 ani)

Fiul nostru tocmai a împlinit un an și jumătate pe 30 aprilie. A făcut primii pași singur, neținut de mână și fără să se sprijine de nimic la noi în grădină, cu câteva zile înainte de Paște. Da, este un copil perfect normal, sănătos și fericit.

De ceva vreme nu mai acceptă să îl ținem de ambele mâini când merge. Și este atât de fericit să meargă singur! Nu face asta tot timpul, ci doar când simte el că e pregătit și că ii face plăcere. Dacă e grăbit sau nu se simte în siguranță, nu. Însă când dorește, spune nu hotărât și își trage mâna din mâna mea. Pe urmă se oprește câteva secunde cu picioarele bine înfipte în sol și se leagănă zâmbind fericit. Ridică mâinile, strigă motanii (Pi! Pi! Pi!), îmi arată ceva, mă strigă, râde.

Fericirea lui de a fi văzut mă topește. Face apoi câțiva pași spre mine și mi se aruncă în brațe râzând. Mă împinge ușor, se îndepărtează iar câțiva pași, iar vine spre mine grăbit, iar mi se aruncă în brațe. Face asta de câteva ori. Nu ne plictisim niciunul din noi foarte curând. Ador fericirea asta a lui de a-și descoperi puterile și de a fi văzut. Iar nevoia lui de apropiere este cât se poate de firească.

Mă bucur atât de mult că nu l-am grăbit, că nu i-am răpit fericirea de a se bucura de propriile forțe și realizări în ritmul lui, că nu i-am răpit fericirea descoperirii și autodescoperirii, împovărând-l cu așteptări și frici și standarde care nu au nimic de-a face cu puritatea ființei lui. Mă bucur că poate avea încredere în mine și-n brațele mele, care sunt mereu acolo pentru el, oricând are nevoie, că doar întinde mâna și mă găsește de fiecare dată.

Știți care e cel mai frumos lucru legat de părințenie în prima parte a copilăriei? Redescoperirea lumii și a vieții pas cu pas! Dacă ești alături de copilul tău, prezent, treaz, cu inima deschisă, asta faci: redescoperi lumea și viața. Mirosuri, texturi, culori, gusturi, limite. Tot! Pas cu pas! Este fascinant! Cea mai frumoasă și mai aventuroasă călătorie!

Ca să devină un adult independent, responsabil, echilibrat, plin se încredere și puternic, are nevoie acum de afecțiune, protecție, susținere, limite sănătoase, modele demne de urmat. În niciun caz de zgomot, agitație, suprastimulare, agresivitate, ironie, presiune, răceală și distanță, așteptări, grabă, frici, nervi, ipocrizie, falsitate etc.

Sunt atât de recunoscătoare că suntem aici unul pentru celălalt în aceste momente prețioase și irepetabile! Că sufletul meu e deschis și permeabil și că toată ființa lui își poate face culcuș în inima mea! Că brațele mele îl primesc de fiecare dată cu recunoștință, respect și iubire! Că pot să îi ofer, să ne ofer acest timp. Că sunt eu cea care îl însoțește în aventura aceasta de început, nu bona, educatoarea, bunica, vecina etc. Ci MAMA. (Și tata, desigur, în tot timpul când nu e la serviciu.)

Da, față de viața mea de dinainte totul s-a  schimbat și sunt momente când mi se pare greu și când mai vreau și altceva, dar niciodată nu mi se pare lipsit se frumusețe sau de iubire și niciodată n-aș vrea să fie altfel sau să fiu în altă parte. Nu aștept să treacă, să se termine, nu mă plictisesc, privirea mea nu mai rătăcește căutând altceva sau pe altcineva undeva în zare, ci zăbovește îndelung pe chipul acesta luminos, în ochii aceștia mari și cercetători. Încerc să savurez fiecare clipă și adesea mă surprind încercând să lungesc momentele, să mă scufund în ele tot mai mult și mai profund. Mulțumesc!

De 8 Martie amintiți-vă că și bărbații sunt oameni

male female symbols

În Belgia ziua femeii nu este o zi în care doamnele primesc flori și cadouri, merg la coafor, își fac unghiile și ies în oraș cu prietenele seara, ca mai apoi să uite din nou (toată lumea) de ele și să se întoarcă la sclavagism. 8 martie pe aici e o zi care marchează mai degrabă lupta pentru drepturile femeilor. Azi e zi de grevă și de marșuri în Bruxelles. Da, în lume este încă nevoie de feminism.

De 8 Martie, dragi femei, vă mulțumesc pentru sororitatea din care cu bucurie fac parte! Îi mulțumesc bunicii pentru bunătăți, frumuseți și povești, mamei că mi-a dat viață, m-a crescut și mă iubește așa cum sunt, surorii mele că m-a suportat toată copilăria și că a fost prima care m-a învățat despre respectul pentru diferențele dintre oameni. Le mulțumesc tuturor prietenelor mele pentru tot sprijinul necondiționat. Și tuturor fostelor iubite pentru tot dragul și toată atenția cu care m-au făcut să mă simt atât de specială. Și tuturor bărbaților care au fost în viața mea de-a lungul anilor, pentru contribuția pe care și-au adus-o la cine sunt eu acum.

Azi soțul meu a fost singurul bărbat care le-a dus flori colegelor de birou, care nu se așteptau. Pentru că, așa cum ziceam mai sus, aici azi e zi de luptă. Au fost surprinse și s-au bucurat. Tot el a fost singurul om (nu doar bărbat) care, în vizită în București la final de februarie, a reacționat în trafic când un bărbat înjura și claxona femeia de la volanul mașinii oprită regulamentar în fața mașinii lui la semafor. A coborât geamul din dreapta și l-a rugat să înceteze, explicându-i că nu e nici frumos și nici util ceea ce face. Bărbatul a fost surprins și o clipă chiar a bătut în retragere. A fost unul din acele momente când mi s-a confirmat că lângă mine e omul potrivit. Am fost mândră de el. Sunt. A fost acolo când s-a născut fiul nostru și apoi în fiecare clipă în creșterea lui. Este aici, străduindu-se zi de zi să creștem împreună. Mulțumesc!

De ziua noastră n-ar fi rău să ne amintim că bărbații sunt oameni, ca și noi. Da, ați citit bine. Nu altă specie, nu niște oameni cu nevoi speciale, nu copii pe care îi avem în grijă. Oameni, pur și simplu. Și deci sunt capabili de absolut orice e capabilă și o femeie, în afară de a da naștere și de a alăpta. Asta înseamnă că pot găti, călca și spăla, schimba scutece, crește copii, îmbrățișa, consola, mângâia, sta de vorbă, gândi, explica, planifica. Chiar sunt capabili, dați-le o șansă. Sau mai multe. Și dacă vedeți că nu merge și sunteți nefericite așa, înseamnă că nu vă aflați în contextul și lângă omul potrivit.

Și încă ceva: nu trebuie să aveți lângă voi un bărbat. Ci un om, dacă asta vă doriți.  Dacă nu, nu. (Apropo, și femeile tot oameni sunt.) Nu trebuie să vă căsătoriți. Nu trebuie să faceți copii. Nu trebuie să faceți nimic din ceea ce nu vă doriți să faceți. Aveți o singură datorie în această viață: aceea de a fi împăcate cu voi înșivă și cu viața pe care v-o croiți zi de zi. Propria fericire este în fiecare clipă propria voastră responsabilitate. Nu vine nimeni niciodată să vă salveze, să vă rezolve problemele, să vă dea pe tavă ceea ce visați. Asta se întâmplă doar în basmele sexiste. În propria viața reală voi sunteți eroul.

Vă doresc să vă descoperiți și folosiți forța grozavă de care dispuneți, să vă luptați în fiecare clipă pentru credințele voastre, să vă împliniți toate visele, să faceți tot ce vă trece prin cap că doriți să faceți, să experimentați viața în plenitudinea ei, să vă atingeți cel mai înalt potențial, să descoperiți cine sunteți cu adevărat, să vă asumați drumul vostru cu demnitate și cunoaștere. Voi și ei, noi cu toții, căci una suntem.

La mulți ani!

Sursă imagine.

Gânduri despre iubire, posesiune, schimbare și alte chinuri ale (pre)facerii

jogging cu caruciorul

Când îl aud pe Valentin gângurind sau cerând insistent “Apa! Apa! Apa!” sau râzând și strigăndu-mă “Mă, ma-ma!” de parcă tocmai am făcut o poznă și câte și mai câte drăgălășenii pe care le spune sau le face, mă topesc. Și o parte din mine se și întristează la gândul că trece atât de rapid perioada asta magică. Știu și văd cum crește și se desprinde tot mai mult și îl iubesc atât de mult încât îmi dau lacrimile și mi-e adesea dor de el chiar și atunci când e cu mine și atunci îl strâng tare în brațe și el se lasă pe spate să-l gâdil sub bărbie sau mă strânge și el și mă pupă apăsat pe obraz, folosind nu doar buzele, ci și dințișorii și limbuța. Și râdem amândoi de ne prăpădim. Fericire pură. Îi sunt recunoscătoare în fiecare clipă că a venit și că e aici. Cei mai mulți părinți știu cum vine asta.

Dar adesea tindem să credem că am avea cine știe ce drepturi asupra copiilor noștri și că ei ne aparțin, prin prisma faptului că noi i-am (fi) făcut. Știți și celebra vorbă “Eu te-am făcut, eu te omor” sau “Cât timp stai la mine în casă, faci cum spun eu!”. De parcă bietul copil a venit ca musafir, nu în casa lui, în casa voastră ca familie. Și cum casa în care a venit e singurul lui refugiu și întregul univers, când i-ai spus asta deja l-ai dat afară. Și nu se mai întoarce, l-ai pierdut. Nu va crede despre tine că ești mai puțin decât un zeu, va crede în schimb că e ceva în neregulă cu el. De fiecare dată.

Dincolo de faptul că e sfâșietor de trist să gândești așa și că o astfel de atitudine nu va face decât să-i traumatizeze și să-i îndepărteze pe copii de părinții lor, este o atitudine care sufletește mutilează ambele părți – copii și părinți. Sigur, ne-am obișnuit atât de tare cu aceste răni, încât celor mai mulți dintre noi ni se par norma și ne resemnăm că așa e viața. Conștient sau nu, ne petrecem întreaga viață încercând să ne vindecăm, fiecare după propriile puteri – unii rupând coaja de pe bubă și provocându-și și mai multă durere în mod repetat, alții ignorând buba și șchiopătând toată viața, iar alții căutând să înțeleagă de unde vine buba și cum se poate ea integra în existența lor, ce anume le aduce ca experiență de viață, ce îi învață și cum pot face să cultive mai multă bucurie și mai mult echilibru în viața lor cotidiană și cum pot face astfel încât să nu o transmită și copiilor lor.

De fapt, nu noi i-am făcut pe copiii noștri. Nu suntem nici autorii și nici proprietarii lor. Ei ai venit la noi. Atât de mult ne iubesc încât au venit la noi și își pun chiar viața în mâinile noastre. Ba mai mult, în timpul sarcinii celule fetale circulă prin sângele mamei. Copilul nu e doar în ea, ci e una cu ea. Fascinant, nu e așa? Atât de mult ne iubesc copiii noștri încât renunță temporar la propria individualitate și devin una cu noi – experimentează asta nu doar fizic, ci și emoțional. În timpul sarcinii și o vreme după copilul simte tot ceea ce simte mama – și nu doar ea, ci și tatăl și cei din jur, în măsuri variabile, fără vreun filtru și fără posibilitatea de a alege.

Cu ce îi hrănim, deci, pe copiii aceștia care au venit la noi respectând o înțelegere mai veche și care ne iubesc atât de mult încât ni se dăruiesc cu toată ființa lor și ne privesc ca pe niște zei? Dacă ne gândim, o vreme chiar avem puterea de a decide dacă acești copii vor trăi sau nu. Și avem în fiecare clipă de ales cu ce îi hrănim (fizic, emoțional, spiritual) și ce fel de viață le oferim. Noi, zeii pe care se vor strădui ani de-a rândul să-i imite, cărora vor încerca din răsputeri să le facă pe plac, ale căror limite le vor testa în nenumărate rânduri, ale căror traume le vor absorbi ca niște bureți, ale căror apucături le vor prelua ca pe ale lor. Cum îi primim în viețile noastre?

E o iluzie să credem că iubirea noastră ca părinți e mai mare decât a copilului care a venit la noi. Nu e, nu poate fi. Poate încerca să se rafineze, să se ridice cât mai aproape de acel nivel, dar nu e acolo. Întotdeauna copiii vin dintr-un spațiu mai înalt, cu o puritate pe care o ghicim și care ne face să ne apropiem cu uimire de bebeluși. Nu vă mai faceți iluzii că au venit să-i învățăm noi ceva, nu au nevoie, au venit să experimenteze ceva, au venit cu o treabă și au nevoie de noi ca ghizi în prima parte a vieții. În schimb, am putea noi învăța atât de multe de la ei.

Ba mai mult, există și părinți care nu-și iubesc copiii. Pe unii dintre ei i-am întâlnit. Sună ciudat? E cât se poate de real. Și inimile noastre au fost atât de deschise cum sunt ale copiilor noștri în prima parte a vieții. Se întâmpla pe vremea când eram copii și ne raportam în același fel față de părinții noștri, înainte ca ei să ne frângă inima, să ne trădeze încrederea și să ne facă să ne închidem, să ne retragem, să ne temem de fericire și de vulnerabilitate. Nu din răutate de cele mai multe ori, ci cu cele mai bune intenții, dar în necunoaștere, în ignoranță și îndurerați de propriile răni nevindecate. În cel mai bun caz, acum a rămas pentru ei o iubire blândă și plină de compasiune și înțelegere. Dacă ne-am vindecat furia, durerea, frustrarea. Față de copilul nostru vom avea, ‘natural’, tendința de a copia stilul părinților noștri – ei ne-au fost modele. Și uite așa, în lipsa unor conștientizării și a lucrului susținut cu noi înșine, ajungem să perpetuăm durerea strămoșească.

Iar dacă acum îți faci o listă mentală cu toate sacrificiile pe care le-ai făcut ca să-ți crești copiii și îți aduci aminte cât de greu ți-a fost sau îți este, oprește-te. Nu sacrificiul este calea. Lumea spirituală nu ne cere să ne sacrificăm. Noi alegem cu ce atitudine ne trăim viața. Sigur, vom renunța/ am renunțat la multe lucruri. Sigur, nu e simplu. Desigur, vor fi/ sunt/ au fost nopți nedormite, griji, frici, dileme. Dar sacrificiul nu are ce căuta aici. Copilul nu ți-a cerut nicio clipă asta. Nu-i folosește la nimic. Dimpotrivă. Cum nici reproșul nu-i folosește și nici așteptările și comparațiile și presiunea de a face ceva, de a ajunge cineva, de a-ți împlini ție visele la care ai renunțat. Ce zici, în schimb, de bucurie? De alegeri informate, asumate, făcute cu bucurie, cu inima deschisă și împăcată? Ce zici dacă ai cultiva bucuria de a trăi în fiecare gest? Entuziasmul pentru viață, optimismul, pasiunea, plăcerea de a trăi în cele mai banale gesturi, prezența în fiecare clipă?

Mai mult, noi suntem și legal și moral răspunzători pentru binele și sănătatea copiilor noștri. Informați-vă deci. Nu mai acceptați sfaturi nesolicitate, nu vă mai luați după sfaturile babei Leana de la țară, nu-i împingeți în brațele rudelor pe care nu le agrează sau pe care nu le cunosc, nu-i folosiți pentru divertismentul musafirilor punându-i să facă tumbe, să vorbească sau să facă cine știe ce alte giumbușlucuri, nu-i lăsați pe mâna personalului medical cu iluzia că ați fi scăpat de resposabilitate, nu faceți ce face toată lumea cu iluzia că majoritatea ar promova vreun bine universal. Fiecare om este o individualitate. Informați-vă și faceți alegeri cu care să fiți împăcați și fericiți. Starea de sănătate este ceva foarte complex, nu înseamnă doar să nu fi murit și să nu te chinuie vreo boală fizică. Înseamnă și echilibru sufletesc, mulțumire și fericire. Cât de sănătoși sunt copiii voștri? Dar voi?

În plus, cât de mult ne ajută și ne motivează copiii noștri să ne schimbăm în bine! Desigur, e mult mai lin dacă acceptăm această realitate, îmbrățișăm schimbarea și lucrăm din răsputeri să ne cizelăm. Cu cât ne opunem mai mult, cu cât ținem cu dinții de o veche ordine, de un stil de viață care nu se mai potrivește noului context, cu atât doare mai mult. Schimbarea se va produce oricum, mai repede sau mai încet, mai devreme sau mai târziu, mai lin sau mai zdruncinat. Știți deja, în viață singura constantă este schimbarea însăși. Cum ar fi să o-mbrățișăm cu bucurie și să fim pe val, nu tăvăliți de val?

Copii ne pot motiva să fim cele mai bune versiuni ale noastre. Îmi aduc aminte că pe vremea când am început să lucrez la grădiniță începusem să-mi analizez toate gesturile, toate obiceiurile, gândurile, cuvintele și să fac curățenie. Copiii aceia nu aveau nevoie de toată mizeria care zăcea în mine, de tot praful, de mirosul de stătut. Aveau să absoarbă totul ca fiind normalitate, bunătate, frumusețe. Nu puteam permite așa ceva. Astfel încât nici când eram singură între patru pereți știam că nu îmi mai sunt permise alunecări.

Copiii noștri (re)descoperă lumea pas cu pas. Au nevoie de noi să-i însoțim ca parteneri de drum, să ne aplecăm asupra fiecărei minuni de zi cu zi și să ne deschidem inima în fața măreției vieții. Au nevoie să le insuflăm această bucurie de a trăi, admirația și respectul pentru tot ceea ce există, să ne minunăm de fulgii de zăpadă, de muguri, de frunze, de flori, de insecte, de mustățile cățelului care ne linge pe mână, de dulceața fructelor, de prospețimea ploii, de răcoarea dimineții, de căldura razelor de soare. Cât de des te aude copilul tău râzând? Cât de des și cât de mult te uiți în ochii lui? Cât de mult te bucuri în mod real de natură? Cât de des te vede nervos, serios, preocupat, tensionat? Cât de des te aude certându-te? Ești conștient că ești pentru el modelul de adult? Că exact așa cum ești tu își dorește să devină când va crește? Că asta este imaginea lui despre frumusețe și bunătate? Dacă te gândești că ți-e greu, imaginează-ți cât de greu este atunci pentru copilul tău.

Copiii noștri sunt persoane. Nu jucării, nu obiecte. Au, deci dreptul la imagine și la viață privată. Știu, vă dedicați însăși viața creșterii lor. Știu, sunteți mândri de ei. Atât de mândri încât nu vă puteți abține să nu vă asumați reușitele lor: “Astăzi ne-a ieșit un dințișor”, “Uite cum facem pipi.”, “Am adormit repede.”, “Ce mult am crescut.” etc Vă rog, nu le răpiți reușitele. Sunt doar ale lor! Oricât i-ați fi încurajat, oricât i-ați fi îngrijit și hrănit, lor le ies dinții, ei învață să facă pipi la oliță, ei încep să meargă și să vorbească, ei cresc. Și vă rog gândiți-vă de cel puțin două ori înainte să postați poze cu ei expunându-i pe rețelele de socializare în diferite ipostaze, eventual și cu organele sexuale la vedere, sau să trimiteți poze cu ei întregii agende telefonice. Știu, e cea mai rapidă și mai sigură cale de a obține prețioasele like-uri. Și deci dopamină. Și deci iluzia fericirii. DAR și ei sunt persoane. Au dreptul la intimitate și la imagine. Mai multă decență, discreție și chiar smerenie n-ar strica să cultivăm.  Fiți mândri de ei, iubiți-i, apreciați-i, încurajați-i! Au mare nevoie să fie iubiți și să le cultivați stima de sine. Direct, între patru ochi, nu cu ochii în ecran. Nu-i mai folosiți ca monedă de schimb, în scheme de șantaj emoțional și alte scenarii.

Revin și insist că nu sutem proprietarii copiilor noștri, că ei ne sunt cel mult veniți în grijă o vreme și că ne pot fi foarte buni însoțitori în călătoria prin viață. Dacă avem această deschidere. Nu noi i-am făcut, ci ei au venit la noi. Nu ne sunt datori cu nimic și nu le suntem datori cu nimic. Suntem aici și unii și alții împreună pentru că așa am ales, în libertate. Nu există sacrificiu, scăpați de iluzia asta care vă aduce numai durere.

Nu m-am trezit eu ‘expertul lui Pește’, eu doar îmi aștern gândurile din propria călătorie, cu speranța că pot fi de folos. Dacă simțiți că nu e pentru voi ceea ce ați citit aici, sunteți liberi să treceți mai departe, la lucruri cu care rezonați. Voi fi foarte bucuroasă să citesc părerile voastre, dar vă rog nu încercați să mă reparați pentru că nu am nevoie. De ce mă trezesc vorbind? Sunt mămică și am lucrat toată viața mea de până acum cu adulți și copii ca profesor, educator, învățător. Și sunt un om viu, nu doar unul care n-a murit încă. Nu sunt nici pe departe perfectă, muncesc cu mine zi de zi și uneori am zile mai bune, iar alteori zile în care îmi vine să mă ascund. Doar că nu am timp de ascunzișuri și de pierdut vremea – am un maestru de un an și un pic care îmi dă de lucru non stop. Și își aduce ajutoare, deci n-am nicio scăpare. Țineți-mi pumnii!

Salutări din tărâmul primăverii eterne

La mulți ani oricui mai poposește pe aici și un an nou pe măsura viselor voastre!

Eu l-am început cu liniște și pace, în căldura casei și a familiei. Nu mi-a lipsit nimic, am simțit că această liniște dintre noi e perfectă. Și după fiecare gând mi-a venit să spun mulțumesc.

În lungul timp de când nu am mai scris aici, am scris în cap câteva articole pe care mă gândeam că le voi publica la momentul potrivit, dar între timp am ales să le dau uitării. Nu aduceau nimănui nimic bun. Și-apoi, când trec prin schimbări nu prea-mi vine să scriu pentru că n-aș ști ce – am nevoie de timp pentru așezare, ca să pricep ceva din ce mi s-a întâmplat.

Anul acesta, în premieră absolută, aceasta e lista mea de intenții/ hotărâri:

new year resolutions

Desigur, vreau și călătorii și câteva acțiuni concrete, dar nu mai vreau să-mi fac planuri prea stricte, în legătură cu care să-mi simt maxilarul și stomacul pline de tensiune. Mai am în cap și câteva cărți, din care cel puțin trei pentru copii. Am încredere că, dacă au vreun rost pe lumea asta, va veni și vremea lor. Asta vreau să-mi alimenteze fiecare acțiune: echilibrul, bucuria și încrederea în Viață. Și vreau să fiu, mai mult decât să fac.

Simt că viața îmi face acest prețios cadou: acest timp special și locul acesta binecuvântat pentru a-mi crește familia. Uitându-mă în urmă, în București eram ‘prinsă’ în atâtea povesti, implicată în atâtea direcții și sufocată de un oraș toxic. Cred că Bucureștiul este parazitat de o boală mentală colectivă. Noroc că România nu e Bucureștiul, la fel cum nici Turcia nu e Istanbul, nici Anglia Londra și aș zice că nici Belgia Bruxelles. Dar pentru noi nicio altă localitate din țară nu era o opțiune acum.

Aici e aer. Spațiu. Liniște. Timpul curge altfel în tărâmul primăverii eterne. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu trage de tine. Nimeni nu vrea nimic de la tine. Toată lumea zâmbește, te salută, unii te întreabă cum îți merge. Nimeni nu te învață forțat cum să îți crești copilul. Nimeni nu îți face program. Nimeni nu-și dă ochii peste cap, nimeni nu înjură, nimeni nu vorbește urât, nu auzi vecini certându-se, nimeni nu scuipă pe stradă, nimeni nu se consideră buricul pământului.

E multă verdeață chiar și acum și, deși plouă foarte des, nu calci prin bălți și nu te noroiești decât dacă mergi la pădure și ieși de pe drum. Mă uit cum cresc bunătățile în grădinuța de legume și cum înmuguresc copacii. Ascult liniștea. Ziua e foarte pașnică, abia dacă se aude din când în când câte o mașină trecând pe stradă sau vreun vecin tunzându-și grădina, iar noaptea, dacă nu plouă, nu se aude chiar absolut nimic. E atât bine.

Sigur, trăiesc în continuare momente de zbatere și de dezbatere. Pentru că așa sunt eu ca structură interioară. Nu mă opresc până nu scormonesc până în pânzele albe, pe care le deșir și cărora le despic apoi fiecare fir în multipli de patru. Ca să ajung mereu la concluzia că o minte liniștită e o minte fericită. Empiric.

Mi-am făcut pe hârtie retrospectiva anului care a trecut. Câte schimbări în ultimii ani! Nu vreau să fac public vreun bilanț pentru că nu are vreo relevanță pentru altcineva în afară de mine. Mi se pare interesant cum fiecare mare eveniment a venit cu prețul propriu: odată cu apariția sarcinii, au dispărut din viața mea niște prieteni dragi și apropiați – așa au ales ei, să își ia distanță pentru că, probabil, nu se mai potriveau în peisaj. Nașterea lui Valentin a venit și ea cu prețul renunțării la tot ce însemna stilul meu de viață de până atunci. Nu a fost simplu sau ușor, dar nici nu m-aș întoarce la ceea ce era pentru nimic în lume. Sigur, uneori, ca acum, mi-e dor de Asia (apropiată și îndepărtată), de munte, de schi, dar nu-i reproșez asta copilului meu, ci mă bucur că, atunci când va fi suficient de mare, vom călători și vom avea o grămadă de aventuri împreună. Ce dar minunat!

Mutarea din țară a venit și ea cu sentimente de izolare – de prieteni și de familie, iar ultimul an cu evenimentele lui politice a avut așa un ‘dar’ fantastic de înstrăinare și dezbinare pe care l-am resimțit din plin, din păcate… Uneori îmi e dor de simplitate și de apropiere autentică, fără niciun fel de așteptare și de discuție în contradictoriu sau judecată de vreo parte. Doar liniște, bucurie și căldura unei îmbrățișări în sânul familiei. Cu televizorul oprit, cu timpul oprit.

Asta mă străduiesc, de fapt, să fac anul acesta: să opresc timpul. Cum? Trăindu-l din plin. Respirând aici și acum. Umplând-mi ființa cu liniștea de aici, curprinzând cu privirea colinele împădurite, lăsându-mi nările invadate de mirosul de copil bun ca o pâine caldă, abandonându-mă în privirea lui topitoare, sub pupicii lui moi și umezi, sub mângâierile lui catifelate, sărutându-i tălpile și ce nu, îngropându-mi nasul în părul lui mătăsos, adăpostindu-mă în brațele calde ale tăticului lui minunat, cu care aș mai fugi în lume vieți de-a rândul, infuzând cu iubire cele mai simple gesturi (precum turnatul apei în pahar, tăiatul legumelor pentru supă sau frământatul aluatului de pâine), mângâind rotunjimea burticii și dansând în ritmul noii inimi care bate în mine.

Să aveți un an cu roade bogate și cu avânt pe drumul vostru, oriunde alegeți să vă aflați și oricum alegeți să treceți prin timp!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

iona de marin sorescu

Sentimentele mele față de România au fost mai mereu ambivalente, niciodată n-am fost cu totul mișcată de sentimente patriotice profunde sau de vreo mândrie de a aparține acestei nații, pe care o respect îndeajuns încât să n-o consider nici mai bună, nici mai puțin bună decât alte nații. Deci stați liniștiti, că nici între timp nu m-a lovit vreo formă de naționalism, din fericire.

Mă consider nu doar un cetățean român sau european, ci un cetățean al lumii. Iubesc nu doar țara în care m-am născut sau țara care m-a adoptat de câteva luni, ci iubesc Pământul ăsta binecuvântat, care ne poartă pe toți pe spinarea lui în Univers. Cred cu tărie că granițele au de-a face cu o ordine exterioară a lucrurilor, la un anumit nivel. În același timp, iubesc să descopăr specificul local, cultura și obiceiurile, ceea ce e unic și autentic, oriunde ajung. Iar diferențele sunt minunate pentru că ne permit să experimentăm diversitatea, să ne lărgim orizonturile cunoașterii, să ne îmbogățim ca ființe. Iubesc libertatea de mișcare și cred că fiecare ne suntem nouă înșine datori să ne găsim locul care ne poate susține în ceea ce avem de îndeplinit în fiecare etapă a vieții.

Mi-ar fi plăcut ca, de sărbătoarea Centenarului, România să se fi pregătit măcar pe jumătate din cât a făcut-o Finlanda și mi-ar fi plăcut să văd mai puțină grandomanie, umilire, bădărănie, falsitate și mai puțin spirit comunist în toată această sărbătoare, mai puține pomeni și mai puține parade militare și defilări ale jandarmeriei (spre deloc, adică). Dar se pare că atât s-a putut, și de data asta. România, cu toate păcatele ei, rămâne însă țara rădăcinilor mele, țara copilăriei printre dealuri de poveste, la poalele munților, țara tinereții mele zbuciumate, țara profesorilor mei, țara primelor iubiri, țara atâtor dureri, speranțe și vise, țara de lansare în lume, țara părinților și a bunicilor mei, țara cu prieteni dragi de păstrat o viață, țara unde s-a născut fiul meu și unde m-am îndrăgostit de tatăl lui.

Îmi doresc să revin acolo cu plăcere și drag, îmi doresc să călătoresc în locuri pe care nu le-am văzut încă, să-mi duc copiii peste tot, să le povestesc despre meleaguri, oameni și obiceiuri. Îmi doresc să revin într-o țară unde educația este o prioritate națională, unde omul este respectat, iar cinstea, corectitudinea, respectul pentru viață, pentru Pământ și pentru Adevăr sunt valori de necontestat. De aici ar curge toate celelalte în mod organic, firesc, natural – infrastructură, sistem de protecție socială, programe coerente de incluziune socială, un sistem de sănătate funcțional, la standarde internaționale, orașe și sate bine gospodărite, un mediu respectat și protejat, un mediu de afaceri sănătos etc.

Știu că e greu să fim mulțumiți în tot contextul actual, dar cum ar fi să încercăm? Știți deja, noi suntem cei pe care îi așteptam. Nimeni altcineva nu va putea vreodată să ne facă fericiți, multumiți, recunoscători. Așa că vă propun să găsim motive pentru care să fim recunoscători și să facem lucruri care ne fac fericiți. Măcar azi, mâine, dacă nu chiar în fiecare zi. Fie că ascultăm o muzică, citim o carte, mergem la o plimbare, vedem un film, îmbrățișăm un om drag sau orice altceva ne mai face inima să danseze. Din bucuria asta ne adăpăm cu resursele necesare pentru a schimba lumea – în fiecare zi, nu doar când mergem la un protest sau la vot.

Eu, dacă aș fi în București, aș face o plimbare pe Strada Dumbrava Roșie și apoi prin Parcul Ioanid și aș vizita Casa Stork. M-aș opri la un ceai și o prăjitură la Vlaicu și aș îmbrățișa o grămadă de oameni dragi, cu care m-aș întâlni probabil în Piața Victoriei. Dacă aș fi în Petroșani, m-aș plimba pe Strada Independenței și pe ‘strada cu casele mici’, aș urca pe deal și în Parâng și aș merge la Buni să mănânc plăcinte fierbinți, cu brânză, mărar și foi de ceapă verde și să o ascult spunându-mi povești adevărate din copilăria ei dintr-un sat de lângă Cluj. Dacă aș fi la Oradea, mi-aș îmbrățișa părinții, sora și nepoții, aș mânca bunătăți făcute de mama și m-aș plimba pe malul Crișului și prin centrul vechi. Iată că sunt în La Hulpe și o să-i drăgălesc pe băieții mei, o să trebăluiesc prin casă și prin grădină și m-ar mai bucura o plimbare prin pădure, să apuc să pictez și să pun decorațiunile de iarnă prin casă, în timp ce fredonez colinde vechi românești.

La mulți ani, Românie binecuvântată, soră a tuturor popoarelor europene și cetățean responsabil al Lumii! La mulți ani, români iubiți, demni, curajoși și buni! La mulți ani, oriunde vă aflați! Ne doresc să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, să ne ridicăm capetele plecate în fața neadevărului, să ne scuturăm de orice formă de opresiune și să redescoperim bucuria de a trăi. La mulți ani cu pace și iubire, dragi Oameni! Acum și în fiecare zi, în fiecare viață ce va veni.

PS Poza este din Iona, de Marin Sorescu. Deschisă azi la întâmplare.

A doua tură de biciclit cu bebelușul în Ardennes

Nu weekendul trecut, ci acum două. Cam atât mi-a luat să pun totul la un loc pentru articolul asta, printre picături de viață trăită (offline, slavă Domnului!).

Așadar… De data asta am mers pregătită să nu-mi pese de condițiile de la hotel. Se anunța cam ultimul weekend de vară indiană înainte de unul foarte ploios, deci în toată zona hotelurile erau ocupate. Am ales unul în Revin, un orășel/ sat tare simpatic și vechi, cu case de piatră și străduțe înguste, cuibărite-ntre buclele râului Meuse. Hotelul în sine, Le Francois I-er, mi-a amintit de unul din hotelurile din Sovata, unde mergeam la niște cursuri acum câțiva ani – un hotel vechi, comunist, în care jegul nu se mai duce oricât (n-)ai freca, pentru că e deja impregnat la nivel de atomi.

Personalul, în schimb, era foarte amabil – un cuplu care păreau că fac cam tot ce era de făcut pe acolo – serveau la bar și la restaurant și tot ei se ocupau și de administrare și de aprovizionare. Hotelul pare să aparțină unui mahăr care nu se obosește să investească în dotări și renovare – probabil pentru că oricum, vorba aia, merge și așa. Ei, în schimb, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută și au reușit. Ei și cockerul lor, Napoleon.

Deși în mare bagajele rămăseseră nedesfăcute de la tura precedentă și pregătiserăm ce mai era nevoie din timpul săptămânii, iar drumul a durat sub două ore, tot n-am reușit să ajungem înainte de ora 15.00. Hotelierii au fost foarte amabili și ne-au dat camera imediat ce am ajuns (check-in-ul se face acolo cam la toate hotelurile începând cu ora 17.00), așa cum îi rugasem deja printr-un mesaj, explicându-le că suntem cu bebe și avem nevoie să-i schimbăm scutecul și eventual să-l culcăm puțin. Când am ajuns păreau surprinși să ne vadă și ne-au explicat că în mod normal nu se fumează în interior, dar că ei au fumat pentru că au avut o pauză fără turiști. După ce ne-au povestit despre micul dejun și cină și ne-au făcut o reducere pentru tot pachetul, domnul ne-a pus cheile pe un breloc, iar doamna a venit cu noi până în cameră și ne-a întrebat dacă este în regulă. Nu chiar era, dar știam deja la ce să ne așteptăm, așa că nu ne-am plâns – totul vechi, nevoie de renovare, nu chiar sclipitor de curat.

Așadar, după ce ne-am cazat și am constatat că nu aveam lucruri esențiale în bagaj (cum ar fi pachetul cu scutece, dar, nah…), am pornit la biciclit. Ne-am asigurat că o luăm în direcția opusă satului Montherme, unde fuseserăm deja cu două săptămâni înainte, și ne-am bucurat de aerul curat și de priveliste – râul în stânga și pădure alternând cu grădini în dreapta. Traseul spre Fumay mi-a adus aminte de defileul Jiului toamna, doar că mult mai blând aici, cu o albie generoasă și ape molcome, reflectând culorile calde ale pădurii ca o acuarelă. Peste vale se revărsa o lumină dulceagă, ca o miere de tei curgând dintr-un borcan răsturnat undeva mai la deal. Pe drum era liniște și foarte puțini oameni, iar noi ne-am oprit să mâncăm porumbe, măceșe și mure din tufișuri și am pedalat până la intrarea în Fumay, unde am făcut o pauză de alăptat și de adunat castane.

Ne-am întors la timp pentru cină, care se servea începând cu ora 19.30. Am parcat bicicletele în garajul hotelului și ne-am bucurat apoi de meniul vegetarian, care a fost fără pretenții, dar bun și îndestulător, iar merlotul la carafă delicios. Restaurantul era foarte viu, plin de oameni mai în vârstă care păreau la un soi de reuniune, căci se cunoșteau cam toți între ei. Piticul a mai topit niște inimi, după cum îi e felul. Am apreciat că amândoi soții administratori au venit și s-au asigurat că totul este în regulă cu mâncarea și ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva pentru pitic. Scaun pentru luat masa aveau ei, ceea ce a fost o surpriză plăcută, pentru că noi îl uitaserăm acasă pe al nostru. Murdar, dar era.

Noaptea a trecut fără peripeții majore – dacă nu punem la socoteală faptul că unul dintre noi a alunecat și a căzut din patul cel dublu și încăpător. Nu, nu cel mai mic dintre noi, pe el l-am ținut bine înghesuit la mijloc, oricâte încercări a făcut el de a dormi ca o steluță de mare.

A doua zi, la una din ferestrele casei de vizavi o pisică albă privea impasibilă curtea. Cât de franțuzească e dimineața asta, mi-am spus zâmbind la gândul că-mi voi aminti peste ani de aburul cafelei și de fumul de țigară plutind în aerul răcoros de toamnă acum, în sunetul clopotelor bisericilor, când ceața încă nu s-a ridicat de pe acoperișurile caselor de piatră în acest sat pe malul unui râu în nordul Franței, când piticul nostru are abia zece luni și un pic.

După micul dejun, care chiar a fost bun, proaspăt, variat și îndestulător, am plătit, ne-am pus bagajele în mașină și am plecat cu bicicletele să vizităm satul: căsuțe de piatră cu obloane colorate din lemn și plafon jos și uși de la intrare dând direct în salon, deschise larg către stradă, predica la biserica din colțul străzii, cu nu mai mult de douăzeci de enoriași, unde ajungem ghidându-ne după turn și ne oprim în ușă să ascultăm despre cum “scandalurile în care este implicată biserica sunt un test căruia trebuie să îi facem față rezistând și purtându-ne crucea”. Am urcat apoi pe străduțele înguste și abrupte și am ajuns pe un deal de unde am putut admira râul, cu rațe, lebede și bărci de pescari.

Ne-am întors apoi la mașina din parcarea hotelului, am pus biclele în suport și am pornit către Montherme, la cumpărături – scutece și mâncare pentru prânz. După ce ne-am aprovizionat, am plecat pe traseu de-a lungul râului, spre Bogny-sur-Meuse: tot pașnic, tot râu pe o parte și păduri alternând cu grădini pe cealaltă parte. Aici am găsit și parcări pentru rulote și am început să ne gândim la cum ar fi să călătorim cu o rulotă prin lume. Bicicliștii cu care ne întâlneam erau pe loc cuceriți de apariția piticului în scaunul lui și nu se puteau opri din zâmbit și exclamat: “Oh, le mignon!”, “Oh, la bonheur!”, “Il est bien la!”, “Oh, c’est tres joli!” și alte asemeanea drăgălășenii care ne făceau inimile să crească aproape să plesnească de mândrie, nu alta! În plus, aici mai toată lumea se salută. Frumos, ca la țară sau ca pe munte.

Pe acest traseu am văzut și cel mai mic șoarece din lume, pe lângă care am trecut milimetric cu roata de la bicicletă, crezând inițial că este o alună. Abia când am ajuns fix lângă el (de fapt, fix deasupra lui) și i-am văzut coada lungă, ochii negri și piciorușele roz, mi-am dat seama că mișcă. A scăpat. Râul era și el plin de viețuitoare: păstrăvi mari înotând la suprafață, lebede și rațe fericite.

Prânzul l-am luat în iarbă: salate, pâine, macarons, brânză de vaci, iaurt, bere fără alcool. Apoi am revenit în Montherme la Abbaye de Laval Dieu, o biserică pe malul râului Semoy, datând din 1128, care era deschisă și vizitabilă cu ocazia zilelor patrimoniului cultural. Am putut vizita deci biserica, grădina și farmacia – toate absolut minunate – și ne-am bucurat de un concert de cor feminin, cu un repertoriu foarte fain.

După aproximativ 40 km pe biciclete, am plecat fericiți (și cu fundurile arșice) spre casă – o casă la care revenim de fiecare dată cu multă bucurie și recunoștință. Din mașină am văzut cel mai frumos apus în nuanțe fabuloase de roz, pe care nu m-am grăbit să-l fotografiez, ci l-am inspirat în liniște. Piticul dormea. Mi s-au gravat (pe vecie, sunt sigură) în suflet privirea lui luminoasă, râsul și chiotele de bucurie de pe traseu, mânuța întinsă spre mine, piciorușele într-o agitație de parcă ar fi vrut și ele să pedaleze, capul dat pe spate să primească pupici de la tăticul lui. Uneori mi-e teamă să-mi îngădui să fiu foarte fericită.

PS Cred că aceste excursii în Franța ne ajută să ne fortifiem sistemul imunitar. Vă recomandăm din inimă, în caz că nu sunteți prea anxioși și dacă și voi considerați că viața este despre a trăi și a intra în contact cu natura (umană și nu numai). Poate nu uitați scutecele acasă, totuși. Bine, poate și un dezinfectant. Așa, pentru orice eventualitate. Tot pentru orice eventualitate, un borcan de zacuscă e bun și el în bagaj. Dacă aveți chef, puteți citi și despre Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele.

Pozeeee (fără filtre), în ordine cronologică:

Acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familia tradițională

– Mâine-poimâine îmi faci și mie un boboc din ăsta! exclamă bărbatul și-i trage o palmă peste fund femeii care merge pe lângă el. Doamne ajută! continuă și-și face o cruce mare. Ea bălmăjește ceva neinteligibil, vizibil jenată de comportamentul specimenului care o însoțește. Dar merge în continuare alături de el, cu capul plecat, vorbind în șoaptă și aranjându-și o șuviță de păr.

Aceasta este una din ultimele amintiri din timpul plimbărilor mele prin București cu piticul în sistemul de purtare, înainte de plecare. Cei doi au trecut pe lângă mine și asta a fost reacția lui când mi-a văzut bebelușul, într-o după amiază pe cheiul Dâmboviței. El neglijent și zgomotos, ea foarte aranjată și tăcută.

familia traditionala

Acum câțiva ani buni am văzut filmul “If These Walls Could Talk 2”, un film american cu poveștile unor cupluri de femei din SUA din timpuri diferite. Dincolo de scene apetisante de sex între Ellen DeGeneres și Sharon Stone, care se străduiau să aibă un copil prin inseminare artificială (și au reușit, apropo), sau între Chloe Sevigny și Michelle Williams, este și povestea a două băbuțe care se iubeau. La un moment dat, una dintre ele are un accident și este dusă la spital. Partenera ei așteaptă pe hol toată noaptea și dimineață este anunțată, la întrebările ei insistente, că iubirea vieții ei a murit. Ar fi vrut să fie alături de ea în ultimele clipe de viață, dar nefiind rudă, nu i-a fost permis acest drept. Apoi rudele celei decedate (cu care băbuța ‘ciudată’ nu mai avusese de-a face de ani buni oricum) vin și îi iau partenerei rămase în viață absolut tot: casa și toate obiectele din ea. Căci, ați ghicit deja, ea, după o viață petrecută împreună cu partenera ei, nu avea niciun drept.

Cuplurile de același sex sunt împreună din aceleași motive ca și cuplurile de sexe diferite: se iubesc, vor să construiască o viață împreună, vor să se susțină reciproc, vor să evite singurătatea, vor să crească copii. Se căsătoresc (sau încheie parteneriate civile) din aceleași motive din care o fac și cuplurile hetero: administrativ e util în foarte multe situații – adică din punct de vedere legal, al drepturilor civile. Altfel, hârtia aia semnată nu înseamnă mare lucru în comparație cu investiția emoțională și energetică într-o relație.

Iar când aud despre teama oamenilor de a le acorda cuplurilor de același sex dreptul de a crește copii, mă minunez că nu se simt deloc lezați și nu consideră că este o amenințare la adresa societății felul în care sunt crescuți copiii instituționalizați sau copiii din multe familii de cupluri hetero de care, dacă ești cu toți boii acasă, te îngrozești. Nimeni nu face vreun curs și nu dă vreun examen înainte să fie părinte. Iar în România, din păcate, e încă la ordinea zilei abuzul. Însă dacă ești hetero, hei, e dreptul tău să ai copii. Am lucrat cu copii dintr-un centru de plasament și am certitudinea că nicio familie care i-ar fi iubit, indiferent de componența ei, nu putea să le provoace traume mai mari decât cele pe care le aveau deja. În plus, teama de ‘contaminare’ este nejustificată – copiii gay se nasc în cupluri hetero. N-au cum altfel.

oameni gay

Știți, familia mea nu este una ‘tradițională’. Deși partenerul meu este bărbat – nu firesc și nici întâmplător, ci fiindcă așa am ales. Desigur, ca toți oamenii, avem lucruri de învățat, de îmbunătățit, de schimbat. Lucrăm la asta zilnic. Dar eu nu primesc palme pe stradă sau acasă, niciunul dintre noi nu are probleme cu alcoolul, nu ne vorbim urât, nu suntem agresivi, nu ne mințim și înșelăm, iar când apar disensiuni discutăm de pe picior de egalitate, ca doi oameni cu capul pe umeri, și găsim soluții. Eu nu i-am făcut lui un copil, ci împreună l-am conceput și împreună îl creștem în fiecare zi, chiar dacă natura a decis ca eu, fiind sexul puternic (sâc!), să-i dau naștere – o naștere la care, ca și la concepție, am fost prezenți împreună, făcând fiecare partea lui de muncă.

Dincolo de faptul că acest referendum nu ia nimănui un drept pe care l-ar avea (căsătoria între persoanele de același sex fiind interzisă oricum prin codul civil), el este o cheltuială inutilă, o manevră menită să distragă atenția de la lucruri importante și să învrăjbească în loc să unească. Și e revoltător că se cheltuiesc bani pe asta în condițiile în care e atât de mare nevoie de ei pentru atâtea alte lucruri.

Am încercat să mă gândesc cum ar fi dacă analizăm lucrurile la un nivel mai mic. Într-o familie. Să zicem că statul/ țara e o familie mai mare. Haideți să privim situația ca și când s-ar întâmpla într-o familie la scară mai mică, să vedem cum ar fi. Să zicem deci că suntem o familie cu doi părinți, câțiva frați, verișori, unchi, mătuși, bunici. Și noi cu toții mâncăm carne la fiecare masă (am ales exemplul ăsta pentru că ne e mai ușor tuturor să-l digerăm). Așa a fost dintotdeauna în familia noastră. La un moment dat se naște un copil care refuză carnea. Deși mama și tata mănâncă la fiecare masă carne, mama a mâncat carne toată sarcina și mănâncă în continuare pe tot parcursul alăptării. Îl ducem la doctor și doctorul spune că nu e bolnav. Ne străduim cu toții în ficare zi să-l îndopăm cu carne. Nimic. Vomită. În schimb, mănâncă fericit legume și fructe.

Ce facem? După ce râdem bine de el și-l ridiculizăm de fiecare dată când îl vedem cu un morcov în mână (că doar e ciudatul familiei vegetarianul ăsta mic), îl batem bine ca să-și bage mințile-n cap și facem un consiliu de familie în care discutăm zile în șir închiși în casă și la final votăm în mod democratic dacă la noi în casă pot exista sau nu și feluri de mâncare fără carne doar pentru nemâncătorul de carne. Considerând că noi, toți ceilalți, mâncăm carne la fiecare masă, cădem de acord prin votul majorității că o astfel de cerere ar fi absurdă și ar complica inutil pentru noi activitățile administrativ-gospodărești, pe lângă faptul că vederea legumelor și fructelor la fiecare masă ne scârbește peste măsură și ne lezează simțul corectitudinii și al adevărului. (Nimeni nu poate trăi fără carne, de unde să-ți iei proteinele?!) “Atâta vreme cât stai la mine în casă, vei face cum îți spun eu!” Știți refrenul. La el în cameră minoritarul n-are decât să mănânce ce vrea dacă-și permite să-și cumpere, dar să nu-l vedem noi. În timpul dezbaterilor cu ușile închise, mașina familiei dispare din fața casei și porcul din cocină, iar hoțul care ne-a furat televizorul luna trecută este eliberat din închisoare pe motiv că, nefiind un televizor foarte mare, a fost un delict minor și hoțul nu prezintă un pericol la adresa societății. Noi eram ocupați cu probleme importante.

Revenind așadar. Comunitatea LGBT oricum nu cere ca preafericitul să le pună pirostriile pe cap în cadrul unor ceremonii pompoase oficiate în catedrala mântuirii neamului. Cere doar un drept civil pe care îl are oricine. Drepturile civile nu au nicio legătură cu convingerile și practicile religioase. Deci statul, care ar trebui să apere drepurile civile și să nu propovăduiască obiceiurile și credințele religioase, nu are, logic, vreun sens să interzică un drept civil unei categorii de oameni care, apropo, nu sunt toți creștini! Nu e ironic că din banii publici (adică ai tuturor plătitorilor de taxe, indiferent de orientarea lor sexuală sau religioasă) se finanțează nu doar construcția catedralei mântuirii (care aparent n-are vreo treabă directă cu subiectul de față), ci și acest referendum care nu ajută cu absolut nimic societatea românească? În contextul în care, de pildă, în fiecare zi mor oameni din cauza sistemului de sănătate care e putred, iar infrastructura e la pământ etc etc.

Nu, nu, acesta nu este un articol împotriva referendumului pentru familie, deși sper ca toți oamenii cu mințile-n cap să-l boicoteze prin neprezentare. Acesta este un articol pentru discernământ, drepturi egale și iubire. Oamenii se trezesc. Treptat, încet, dar se trezesc. Iar poporul ăsta, din păcate, nu are o istorie de pace și toleranță la adresa conducătorilor pe care nu i-a mai vrut.

Cât costă referendumul pentru familie? ‘Decât’ 43 de milioane de euro. Să dezbini o țară? Neprețuit.

PS Democrația nu înseamnă dictatura majorității. În limba greacă, înseamnă puterea poporului (demos = popor, kratos = putere), iar ca formă de organizare înseamnă participarea tuturor cetățenilor la actul politic. Adică toți sunt reprezentați în luarea deciziilor și toți au drepturi care le sunt respectate. Votul este majoritar, dar minoritățile sunt protejate, iar puterile în stat sunt separate (deci biserica e biserică și justiția e justiție, nu se calcă reciproc pe bătături și nici nu se mângâie reciproc pe cap).

 

Desene făcute de Mureșan Paul, găsite pe Facebook și publicate cu permisiunea autorului.

Primul biciclit în Ardennes, cu bebe, cu bune și cu rele

-Să mâncați? La restaurant? Dar este ora 3. Restaurantul este închis, s-a închis la ora 2. Toate restaurantele sunt închise aici. Dar puteți ieși, o luați la dreapta și mergeți să mâncați în Belgia. Sunt 10 km, latră în franceză bărbatul chel din spatele barului, încercând să acopere lătratul celor doi câini albi legați la picioarele lui.

Preț de câteva secunde, am crezut că “Belgique” este un nume de restaurant. Sau poate asta am vrut să cred, de foame. Apoi am înțeles: în Franța oamenii sunt foarte disciplinați în privința orarului meselor. Așa am fost întâmpinați acum două săptămâni la hotel în Turnavaux, Ardennes, unde am mers să ne dăm cu biclele pe niște trasee de vis, cu piste speciale, construite de-a lungul unor râuri înconjurate de peisaje de poveste.

Când am făcut bagajele m-am gândit că poate sunt eu nebună că pun și un borcan de zacuscă și unul de dulceață, pe lângă mâncarea pentru bebe (pe care oricum nu o mănâncă pentru că nu-i place mâncarea la borcan), dar am luat-o pentru orice eventualitate, la fel ca zacusca. Așa, în stil foarte românesc. Și iată-ne așezați la o masă pe tarasa barului, înfulecând recunoscători zacusca delicioasă și atât de purtată prin lume. Făcută de mama, desigur. Eh, și dacă aveam zacuscă și dulceață, normal că aveam și pâine – cu maia, făcută de mine acasă. A fost o masă pe cinste. (Cred că dacă am mai fi mâncat carne, am fi avut și o dărabă sănătoasă de slană. Dar nu.)

Între noi fie vorba, bine am făcut că le-am pus cu noi, pentru că în zonă nu sunt deloc supermarketuri sau magazine și nici alte restaurante în Turnavaux. Am găsit a doua zi un Carrefour în orășelul vecin (Montherme), deschis până la prânz doar, de unde ne-am aprovizionat cu cele trebuincioase pentru prânz. După micul dejun de la hotel știam sigur că prânzul nu-l mai luăm acolo, dar despre asta, foarte pe scurt, un pic mai jos.

Acolo am biciclit fericiți două zile, ignorând condițiile nu tocmai fantastice de la hotel și bucurându-ne de peisaje și de aer curat. Ne-am bucurat tare că aici oamenii s-au gândit la bicicliști și au făcut special pentru ei piste de-a lungul râurilor Meuse și Semois, pe apele cărora se plimbau în stare meditativă lebede, vaporașe și caiace. Ne-am întâlnit cu alți bicicliști, printre care și copiluți, dar al nostru era cel mai mic. Și foarte entuziasmat! O treabă nouă a fost că am experimentat și purtatul în sistem pe bicicletă și alăptarea în sistem pe bicicletă. Cred că nu e 100% sigur, dar pot spune că a fost foarte confortabil și, fiind o zonă destul de sigură și neaglomerată, cu drum drept, nu am simțit că era vreun pericol. Altfel, piticul a mers în scaunul lui special în cea mai mare parte a timpului, chiuind de bucurie.

A fost foarte frumos și, la vreo două zile după ce am ajuns acasă, am descoperit că-mi lipsesc tenișii. Ta-na-na-na! Concentrându-mă să-mi aduc aminte ce-am făcut cu ei, m-a lovit în moalele capului imaginea lor uitați sub pat în camera de hotel. Vai, și tocmai postasem un review mult prea sincer pe booking.com: mâncarea la cină bună, dar puțină și cam scumpă, locul nu foarte curat, personal cam neprietenos, mic dejun foarte prost și sărăcăcios – salată de fructe veche și stricată, plăcintă veche și rea la gust, 4 feluri de mezeluri și un singur fel de brânză, fără legume, ouă, cereale; câinii legați în spatele barului. Mi-am luat telefonul și le-am trimis frumos un mesaj, folosind tot aplicația de rezervări, anunțându-i că mi-am uitat sub pat o pereche de încălțăminte și că voi reveni peste două săptămâni în zonă și doresc să o recuperez. Cu tot cu ‘vă rog’ și ‘mulțumesc’, desigur. Am primit la scurt timp un răspuns: cum îmi permit eu să pun un asemenea review mincinos și răutăcios fără să vorbesc cu ei în prealabil, nu mi-am uitat nicio pereche de teniși și le-am scris acum doar ca să spun că mai sunt și hoți de teniși.

Mesajul se încheie cu “Răspunsul nostru este la înălțimea comentariului dumneavoastră. Cu cordialitate, direcțiunea.” Le-am răspuns, deși știu că nu avea vreun rost, că răspunsul lor este extrem de nepoliticos, neprofesionist și chiar infantil. Și că din orice alt loc civilizat mi s-ar fi trimis imediat un mesaj că mi-am uitat teneșii și s-ar fi căutat o cale de a-i recupera, că sunt un client nemulțumit și că treaba lor, lucrând în turism, este să-i facă pe oameni fericiți în legătură cu serviciile pe care ei le oferă și oamenii le plătesc. Am adăugat și că voi scrie despre asta. M-am ținut de cuvânt. Le Point du Chute se cheamă hotelul.

Apropo, tenișii erau niște simpli Quechua luați din Decathlon, dar îmi erau dragi pentru că-i spălam în mașină, nu erau pretențioși, nu aveam nevoie să-mi desfac șireturile (ceea ce cu burtă sau cu bebe în brațe e esențial), se asortau ușor și erau comozi. În plus, îi aveam de câțiva ani și încă rezistau cu demnitate. Asta e, bine că nu mi-am uitat ceva mai valoros.

În weekend mergem din nou. În altă parte.

PS O prietenă mi-a spus ulterior că așa ar fi francezii și că ei un prieten care locuiește în Franța i-a spus ca nu cumva să se cazeze în Franța la vreun hotel mai jos de 4 stele, că sunt mulți oameni care au luat chiar râie din hotelurile franțuzești. Oameni buni, eu am prieteni francezi, iar Franța nu e chiar în lumea a treia. E adevărat că noi am fost într-o zonă mai la țară, mai la munte, mai fără fițe și figuri. Dar totuși…

Hai să vă las și niște poze faine:

Mămicenie, invidie și antroposofie

– Lucrați? ne întreabă Monique, vecina de peste drum. (Soția lui Achilles, comerciantul de vin. Au amândoi peste 70 de ani și nu au copii. “Încă”, spune el.)
– Soțul meu, îi răspund. Eu sunt în concediu de maternitate cu bebelușul.
– Deci lucrați amândoi, răspunde ea zâmbind.

În cele mai multe dimineți și în unele seri la noi în casă miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Tot cam în fiecare zi a mâncare: legume, pește, brânză și fructe în combinații pe care le pun la cale ca un pictor când își împrietenește culorile unele cu altele după ce și-a pregătit pânza.

O parte din familie crede că mutarea în Belgia este pentru mine un fel de vacanță în care pierd și eu vremea cum pot și, în general, mă plictisesc plimbându-mă de colo până colo. Cred că doar cine nu are copii sau cine nu și i-a crescut el însuși poate crede asta. Până nu demult mă deranja foarte tare această părere. Deși conștientizam de la bun început că fiecare judecă după propriul nivel și după cât îl poate duce capul, tot îmi venea să tai niște capete.

O altă părere care m-a înfuriat a fost că aș avea nevoie de cineva care să stea cu copilul meu cât timp eu “fac treabă”, dacă tot insist eu că am o grămadă de lucruri de făcut și nu am timp să mă plictisesc. Când am auzit, m-am gândit că poate mai degrabă aș avea nevoie de cineva care să facă treabă în timp ce eu stau cu copilul meu. Că doar asta este, de fapt, singura treabă pe care ar trebui să o am, fiind mama lui. Doar că mi-am dat repede seama că ar fi un aranjament care nu m-ar face deloc fericită și care, mai mult, n-ar fi nici sănătos pentru mine sau pentru familia mea.

Eu nu gătesc pentru că trebuie, pentru că așa m-ar fi învățat mama, pentru că asta ar aștepta soțul sau pentru că, doh, trebuie să și mâncăm. Gătesc pentru că mâncarea nu e doar o materie care îți potolește foamea, ci pentru că te hrănește. Nu mă gândesc că, de foame acolo, o să mănânce orice îi pun în față, ci mă străduiesc ca ceea ce pregătesc să fie bun și să arate bine. Pun acolo energia mea, iubirea mea, grija mea, creativitatea mea, pasiunea mea, iubirea mea pentru viață și recunoștința pentru pământul ăsta atât de darnic cu noi.

Copilul meu nu stă singur și plânge în timp ce eu gătesc. E cu mine, fie în locul de joacă, fie în scaunul de luat masa, fie în sistemul de purtare. Îi povestesc și îi arăt ce fac și ce ingrediente folosesc, îi cânt, îi dau să ronțăie câte ceva sau să se joace cu tacâmurile lui. Simte toate mirosurile și vede toate culorile și formele și e martor activ al procesului prin care ia naștere hrana familiei noastre. Bine, uneori doarme și atunci gătesc în șoaptă.

La masă aprindem o lumânare dacă e răcoare și mâncăm înăuntru, dar, dacă afară e frumos, mâncăm în grădină. Așteptăm ca toți trei să avem mâncarea în față și să fim pregătiți să mâncăm, ne urăm poftă bună și ne bucurăm de acest timp împreună în care ne hrănim nu doar trupurile. Rămânem cu toții așezati până fiecare termină de mâncat, mulțumim pentru masă și tot împreună strângem. Dacă suntem cu toții acasă, atunci cu toții gătim și pregătim masa. Ne exprimăm plăcerea, aprecierea și bucuria pentru hrana primită. E adevărat că uneori ne grăbim să mâncăm dacă piticul dă semne că nu-și va petrece prea mult timp la masă și e adevărat că nu ne iese mereu să mâncăm, așa cum le spuneam copiilor la grădiniță, ca niște prinți și prințese – stând drepți, fără să sorbim supa, fără să uităm de noi cu ochii în farfurie, folosind tot arsenalul de luat masa după regulile bunelor maniere. Dar ne străduim. Pentru că știm că asta transmitem mai departe.

Și e adevărat și că piticul aruncă cu mâncare peste tot și și-o întinde peste tot, inclusiv în cap. Se joacă, cercetează, descoperă – texturi, mirosuri, gusturi și gravitația. După fiecare masă trebuie spălat și schimbat și locul unde am luat masa curățat, la fel și scaunul de luat masa. Da, de 3-4 ori pe zi. În fiecare zi. De multe ori cu el în brațe. Știu, e mare și greu.

Nimic din toate lucrurile acestea nu se face pocnind din degete, necesită timp, efort, disciplină și energie. Și nimic nu este o corvoadă. Nu avem părinți sau bunici aproape care să ne ajute pentru că așa am ales noi. Iar aici se pare că sunt oameni care și de doi ani caută pe cineva care să le facă menajul, așa că deocamdată ne descurcăm noi. Sunt sigură că, deși nu e simplu cu un copil, e mult mai simplu decât cu doi, trei sau mai mulți. Dar și că, deși ar fi double trouble, ar fi și double fun și double love.

Da, am trăit ani lucrând 12-13 ore pe zi, cu o grămadă de oameni, m-am plimbat dintr-un loc într-altul kilometri, am gândit planuri, strategii, materiale de curs, teste, evaluări, rapoarte, am participat la ședințe, întâlniri, cursuri. Am făcut o facultate și un master și nenumărate cursuri. Credeam că o să am mai mult timp de citit și de scris în perioada asta. Nu am. Poți spune că nu-i simplu să treci de la o astfel de viață la una de schimbat scutece, gătit pentru o familie și pus la rând o casă. Și nu e. Dar e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Și mai mult decât atât, e ceea ce am ales și ceea ce aleg în continuare în fiecare zi.

Pare viața perfectă? Chiar e. Pentru că e cea pe care, repet, am ales-o. La fel cum fiecare alt om are tot viața perfectă. Pentru că e, ați ghicit, cea pe care și-a ales-o. Puteți spune că nu, eu nu am ales viața asta, că uite, diverse circumstanțe m-au adus aici. Poate că nu vă mai aduceți aminte, dar la un nivel mai înalt, asta ați ales. Pentru că exact ceea ce experimentați acum, în fiecare clipă, vă e de cel mai mare folos pentru evoluția proprie.Când se deschide o portiță de schimbare, minunat, înseamnă că e momentul pentru o schimbare.

De ce, atunci, am invidia pe cineva pentru viața pe care o are? În perioada aceasta mă preocupă subiectul invidiei și tot cercetez, observ și analizez. Rudolf Steiner (un ciudat clarvăzător care a pus bazele antroposofiei – știința spiritului, pe care se bazează și pedagogia Waldorf) tratează în aceeași conferință subiectul invidiei și subiectul minciunii, în context karmic. (Despre karmă dați și voi o căutare pe Google să vă scoată din ceață, dacă e cazul. Ah, și dacă nu credeți în karmă și reîncarnare, ghinion, că nu e nevoie să credeți în ele ca să existe.)

Așa… Și el zice că invidia și minciuna sunt la polul opus empatiei, pentru că atunci când invidiem și mințim pe cineva nu prețuim sâmburele de divinitate din el. Și că invidia ține de cel mai profund egoism al omului, nefiind în stare să se bucure de nivelul pe care un seamăn al lui l-a atins.

Iar minciuna, spune el, e asemănătoare în felul în care îi separă pe oameni, fiind în viziunea lui chiar o crimă la adresa a ceea ce îi leagă pe oameni, a adevărului care este valabil pentru toți oamenii. În fine, și explică el foarte pe larg și frumos despre forțele care alimentează aceste două defecte ale oamenilor și despre faptul că aceste defecte, odată ce începi să lupți împotriva lor, se manifestă în viața omului sub niște măști.

Așadar, învidia se manifestă sub formă de critică. Și omul se amăgește că el are o minte brici și o privire clarisimă asupra lumii și de aceea vede defectele despre care vorbește obiectiv. De exemplu, o invidiez pe Lenuța că are țâțe mari și o critic că, totuși, par cam lăsate. Sau că are nasul mare. Sau că e cu nasul pe sus. Sau că n-o duce capul. În fine, ați prins ideea, găsesc eu ceva pentru care să o critic. E interesant să ne uităm pe cine și pentru ce criticăm, e interesant să scormonim ce e dedesubt. Mă rog, asta dacă nu ne place să ascundem mizeria sub covor.

Eu, de exemplu, mărturisesc că-mi invidiam partenerul de viață pentru ceea ce vedeam ca fiind libertate de mișcare (drumul până la gară, naveta cu trenul, timpul pentru meditație, citit sau stat aiurea pe net, socializarea cu colegii, timpul de ieșit la plimbare sau în parc în pauza de prânz) în contextul în care eu 24/7 sunt la dispoziția piticului și singurul timp fără el e tot cu el, cu o ureche ciulită să aud când se trezește. (Să ne înțelegem, nu-mi doresc cu adevărat să fie altfel.) Așa că-l criticam pentru te miri ce – că nu-mi răspunde suficient de rapid la mesaje, că nu înțelege stările prin care trec (nu că ar avea cum, e un cocktail de hormoni pe care trebuie să-l experimentezi ca să știi cum e, dar de străduit se străduiește) și mai găseam și altele, că de idei nu duc lipsă. Pentru el ceea ce eu priveam ca fiind libertate de mișcare este și o sursă de stres și de oboseală, dar nu mă interesa prea mult acest aspect, prea preocupată fiind de propria-mi poveste.

Ei bine, și Steiner explică foarte frumos ce se întâmplă când învingi un astfel de defect, de ce este el înlocuit și cum se manifestă oamenii în noul context, cum se confruntă cu efectele și consecințele experiențelor trecute. Și mai spune el că ne naștem printre oameni pe care i-am mințit, criticat, invidiat. Și că atitudinea corectă când observăm asta în jurul nostru este iertarea și iubirea. (Ce surpriză, nu? La naiba, de ce-o fi așa de greu?) Iubirea este un remediu cu o forță vindecătoare imensă, explică el. Și că asta e ceea ce putem face pentru ceilalți (că pentru noi înșine oricum nu putem face mare lucru) și, mai mult decât să întoarcem și celălalt obraz, e de folos “să răspundem cu cea mai mare bunătate la răul care ni s-a făcut”. Greu când nu doar că ai plecat la mii de km depărtare, dar îți vine în continuare să zbori niște capete. Cu iluzia că tu meriți această libertate și că ar face bine să-și vadă de micimea lor acolo și să te lase în pace. Nu-i de mirare că te critică pentru înfumurare…

Steiner insistă să mă lovească în continuare: “Nu înţelege nimic despre karmă cel ce crede că trebuie să-l lase pe celălalt în seama karmei sale.” Trebuie să ajutăm. La naiba, dar nu am eu destulă treabă cu mine? mă întreb înfigându-mi cu ciudă unghiile în palmă. Ce treabă am eu să-l iubesc pe Gicu după ce că-mi trimite venin zilnic? De ce să-i trimit iubire? Ducă-se. Ok, nu cea mai luminoasă parte a mea are tendințele astea, de acord. Dar e una destul de puternică. Steiner pune sare pe rană în continuare: “Dacă dezvoltăm în noi empatia în sensul cel mai înalt, vom simți îndatorirea de a simți empatie şi când e vorba de invidie şi de minciună. Dezvoltăm astfel în noi un sentiment al solidarității, care cuprinde în el toate sufletele umane.” Ok, Rudy, I got it, mă străduiesc.

Ei, și explică el mai departe despre Christos și despre scopul reîncarnărilor și alte asemeana bazaconii. Vă las și pe voi să citiți aici. Nu-i simplu, dar zău că merită. Dacă nu insistați să vă mințiți. Eu o să insist să vă iubesc. Nu promit să-mi iasă din prima, dar nu mă dau bătută, deși am atâta treabă. (Hai cu empatia aici.)